Despre bucurie. Un strop de prejudecată. Și-un pisic.

Știu că am fost zgârcită cu gândurile împărtățite pe blogu-mi însă între atâtea scrieri pentru alții, rar mai găsesc timp să-mi aștern și ordonez propriile scrieri. Dar, în fine, nu încep iar cu ”n-am mai scris demult” pentru că îmi pare că-mi inventez scuze. Și nu-mi place să mă scuz. Decât dacă am greșit. Si n-am.

Azi vorbim despre bucurie. Pisicească. Și un nou început. Al nostru.

După ce l-am pierdut pe Nemo, mulți oameni m-au sfătuit să-mi iau altă pisică. Evident. E cel mai la îndemână. Mi-a luat însă destul de mult timp să accept ideea asta. Am suferit, așa cum era și normal după 10 ani de viață în doi, la bune și rele, constanta în viața mea fiind responsabilitatea față de el, copilul meu cu blană neagră.

M-am trezit într-o seară (la mai bine de un an fără el) - în scaunul meu legănător, uitându-mă la un film, că mi-e un dor nebun să țin blănoșenia în brațe și s-o alint și să-i simt iubirea torcând. Am știut atunci că e cazul să umplu golul din suflet. Psihologic vorbind (că nu mă pot abține), am știut exact ce e cu puseul ăsta emoțional și că vreau să ofer afecțiune unei creaturi care depinde de asta.

Am luat împreună cu al meu om decizia că vrem o pisică de rasă.

(pauză pentru puseul de prejudecăți)

Mai întâi m-am auto-judecat și certat și criticat în oglindă. ”Cum, Cristina, cum să cumperi o pisică, atunci când sunt sute de pisici care au nevoie de o casă?”.

Mi-a luat aproape încă un an să negociez, eu cu mine și s-o întorc pe toate părțile. Ca să nu mai vorbim despre faptul că aproape toți oamenii cu care am vorbit despre acest lucru m-au criticat. Unii mai mult, alții mai putin.
Mi-a trecut prin minte inclusiv întrebarea ”ce-o să spună lumea?”. Deh, creierașele noastre încă funcționează asiduu cu nevoia de acceptare.
Lumea n-are decât să spună...ce-o vrea.
Lumea oricum spune ceva. Orice faci.
La întrebarea ”de ce să cumperi o pisică când sunt atâtea pisici pe străzi?” am răspuns ”de ce să faci un copil, când sunt atâția care au nevoie să fie adoptați?”.
”Păi...nu e același lucru!”

Ba. bine că e.
În casa mea animalul de companie nu a fost tratat nicioată ca un animal. A fost tratat ca egalul meu. A mâncat cu mine din aceeiași farfurie și a dormit cu mine în același pat. În ochii mei, animalul meu de companie este odrasla și responsabilitatea mea, din prima zi, pentru tot restul vieții noastre.

Nu-mi caut acceptarea în ochii societății prind adopția unui pisic. Asta ca să-mi rămână scris. Accept critici, că e o lume liberă. Însă doresc să fiu criticată doar de oamenii care au salvat cel puțin un animal al străzii. De oamenii care au prostestat cel puțin o dată în fața primăriei sau a guvernului pentru drepturile animalelor. Și de oamenii care au donat cel puțin o dată pentru a ajuta adăposturi sau pentru a susține campanii de sterilizare/adopție/intervenții veterinare/etc.

Eu am pierdut șirul și numărătoarea animalelor salvate, ajutate, ținute în foster home până le-am găsit stăpân. Iar faptul că am avut și că am un animal în casă nu m-a împiedicat niciodată să fac ceea ce am considerat că este corect. Să fiu de partea necuvântătoarelor de câte ori am putut.

N-am scris cele de mai sus ca să-mi justific în vreun fel acțiunile. Recunosc, în primele zile după ce Lokki a venit acasă, eram extrem de tentată să-l arăt lumii întregi, să țip de bucurie, să îi fac un miliard de poze și să șterg toxinele news-feed-ului de Facebook, postând doar poze cu noul meu copil.
Dar..mi-a fost teamă. Mai întâi am fost vigilentă și principala mea grijă era să-l știu sănătos, acomodat, să-l duc la veterinar și să aflu că niciun pericol de pe fața pământului nu-l poate atinge. Apoi, recunosc, mi-a fost puțin teamă de prejudecățile oamenilor din jurul meu. Am în lista de prieteni o mulțime de cunoscuți care își dedică aproape tot timpul salvării animalelor. Am prieteni cu ONG-uri, sunt prezentă în grupuri care dezbat și activează pro vieții mai bune a animalelor cu sau fără stăpân. Ce va spune lumea? Din nou...

Dar Cristina... Ce spune lumea în general? Că nu ești măritată într-o societate care crede în familia tradițională. Că nu crezi în căsătorie sau turnat de copchii doar ca să-ți legi măgarul de gard. Că își dorești să vezi cupluri gay pe stradă și te-ai simți mult mai bine dacă nu li s-ar încălca drepturile umane de a avea propriile preferințe sexuale. Că nu judeci oamenii după rasă, culoare sau preferințe sexuale. Că nu crezi în biserică sau în religie. Că vezi cum în Românica religia manipulează oameni și îi îndoctrinează astfel încât își petrec viețile sperând la un paradis (inexistent) ce se află dincolo de moarte? Că ești feministă. Că ești exibiționistă. Că nu-ți place să mergi cu turma și că nu te supui modei și că nu asculți manele și că veganii ți se par niște hipsteri infatuați care își forțează uneori copiii să le urmeze dietele stupide fără să-i intereseze de consecințe. Că nu îți este rușine de preferințele tale sexuale și nici nu consideri sexul un subiect tabu sau rușinos.

Așa cum eu am ales de fiecare dată calea în care am crezut și soluția pe care eu am considerat-o corectă, la fel și lumea. Unii or să mă judece, alții mă vor înțelege.
Și uite așa am irosit câteva momente bune în care m-am gândit la gura lumii în loc să mă gândesc la cât de fericită sunt.
E un cuvânt mic...fericirea. Și încă (înca, încă, încă) îmi e frică să fiu fericită. Și să fiu iubită. Și să ofer iubire. Dar...mă tratez.

Vă spuneam de Lokki. Un ghemotoc portocaliu-alb cu ochi gri-verzui ce va să devină imens într-o zi pentru că este Maine Coon. Și sunt mândră de el și l-aș respira dacă aș putea pentru că de iubit, îl ador cu tot ce înseamnă Cristina vie. Și a venit pufoșenia în viața noastră, acum vreo două săptămâni, iar de atunci diminețile mele sunt mai frumoase. Frumoase erau și înainte, sărutate de cel mai iubit om de pe planetă - dar de când avem mâț - parcă dansez pe un curcubeu și vomit bomboane fondante. Nu puteam să închei altfel acest articol siroposo-explicativo-lăudăros.

Ah, ba da, cu o poză a odorului mult-adorat. Și mențiunea că-i recomand mai departe pe cei de la Companion. Pentru cei ce n-au prejudecăți și vor să ofere iubire necondiționată.

De ce? Din nou.

Cam tot șpilul chestiei ăsteia numite viață e să reușești să o ”cheltui” de la cap la coadă într-un mod în care să-ți maximizezi plăcerile. Hedonist adică. De când începi și până când termini să fie totul bine și bun. Să mănânci bine, să dormi bine, să râzi mult, să fie totul orgasmic – pe scurt. Detaliind puțin, unii caută să fie bogați, să fie frumoși, să strălucească în lumina reflectoarelor înbuibați și admirați și să guste extazul într-un fel care să le aducă ȘI MAI MULT EXTAZ. Plăcere multiplicată adică. Întregul scop existențial al celulei divizate nu se reduce la a perpetua specia. Ci la a simți satisfacție. Altă emoție hedonistă.

Spun asta în urma unor cugetări îndelungi. Și nu spun nimic nou. Pentru că până și aceia care ies din tiparele acceptate de societate că ar întruchipa plăcerea – cei ce nu se conformează binelui și bunului acceptat de majoritatea – își caută de fapt plăcerea. Doar că a lor e ușor diferită de niște standarde. DAAAR – în esență – până și devierea lor de la normal este tot o acțiune hedonistă. Cu alte cuvinte, până și cei sadici,atipici, masochiști sau diferiți (prin diferit a se înțelege orice altceva decât ești tu) se nasc și își consumă existența căutând satisfacția. Sa cădem de acord că satisfacția este pur subiectivă. De exemplu: eu ador diminețile leneșe în care nu văd și nu aud ci simt și miros (de la pielea lui mirosind a somn până la un botic mieunător și umed sau o simplă ceașcă cu ceai negru înțepat cu lapte). Ție se poate să îți pară frumoasă metafora mea însă să preferi dimineți cu ceva complet diferit, în același timp.

Bun. Până aici ne înțelegem.

Ce este departe de înțelegerea mea însăăă... este capacitatea de a face un compromis. Știu, sună mai mult decât egoist ce spun eu aici – dar ai rabdare, mă explic (sper), în curând. Cum este posibil, oare, să îți scurtciuitezi mintea (uneori chiar ani de zile) făcând un compromis ( care este sinonim sentimentului de frustrare, cel puțin – deci e o emoție negativă, deci automat ceva rău) care nu știi dacă va avea un final bun (happy end, să înțeleagă și americanul)  și nu știi nici măcar dacă vei avea timp să te bucuri de rezultat (de happy end – sau ce înțelegi tu prin rezultat)?  Mă explic iarăși: știi că viața e scurtă și e posibil să mori mâine, de ce dracu nu te bucuri de fiecare secundă, dacă tot ai scopul pincipal de a căuta mereu binele și satisfacția? De ce nu te bucuri de viață, pe și mai scurt.

Or mai fi lecții pe care le am de învățat, nu spun nu, dar zău dacă pot înțelege de ce oamenii aleg să simtă fericirea în așa bucăți mici când pot să o simtă și în stocuri interminabile? Sau, o fi satisfacția lucrului greu obținut mai digerabilă decât satisfacția lucrului ușor obținut? Așa să fie? E mai intens să transpiri și să simți că muncești pentru ceva decât să fii relaxat și să te bucuri pur și simplu? Că, vorba aia – nu știi niciodată când ți se termină călătoria denumită viață și, ce ai prefera? Să te găsească sfârșitul ostenit nevoie mare sau sătul de fericire?

Și...ajung aici la apogeul întregului articol. Iubirea se zice că e un sentiment înălțător și care-ți lărgește sufletul. De acord? Daaa!Bun. Și atunci...dacă iubirea întrunește caracteristicile primordiale ale binelui și bunului, deci (dacă A=B și B=C, atunci A=C ?), este esențială existenței noastre. DE CE (scris cu majuscule, deci pe un ton ridicat), de ce mama mă-sii, iubirea, dragostea, sentimentul înălțător, este a naibii de dus în spate pe o parcelă de timp necunoscută (adică nedeterminată)?

De ce e greu să iubim necondiționat?

Sunt sigura de un lucru: ca sunt eu.

Daca ar fi sa aleg persoana cu care mi-a fost cel mai greu sa convietuiesc de-a lungul timpului...m-as alege pe mine. Au fost rare momentele in care m-am inteles si acceptat. Mi-a fost insuflat spiritul competitiv in cel mai eronat mod posibil. Am fost educata ca nu sunt suficient de buna. Am primit aceasta critica  - departe de a fi constructiva – cam toata copilaria. Totusi  - niciodata de cand ma stiu n-am dat vina pe ei. Pe parintii mei. Am crezut pana acum cativa ani ca “traumele din copilarie” sunt o inventie americana. Azi nu mai cred asta. Cred ca traumele din copilarie sunt mai rare decat ne laudam si NU e cazul sa ne improscam parintii cu ura. Ne-au avut si ne-au crescut. Asa cum au stiut, asa cum au putut. Ai mei au fost mult prea tineri. Nu doare deloc sa afirm ca le-am blocat vietile de cand am venit pe lume. Este adevarat. De la 18 ani mama a fost pironita de gospodarie de catre doua suflete nevinovate. Nu era vina noastra. Dar nici a ei. Nu era  vina nimanui. Nici nu-mi pot imagina CAT de tare as fi esuat daca m-as fi trezit mama la 18 ani. Sunt 100% sigura ca as fi dat-o in bara. De ce? Pentru ca ma cunosc pe mine.

Articolul nu vizeaza o analiza critica si acuzatoare asupra celor dragi mie. Din contra. Ei sunt ai mei si eu a lor cate zile mai am, cu tot ce tine de sufletu-mi. Vreau sa analizez astazi, aici, evolutia psihologica a mea si a celor ce mi-au fost alaturi de-a lungul anilor. Se spune ca omul nu se schimba, ca ramane acelasi in esenta. Evolueaza sau involueaza. Nu stiu ce sa cred. Eu m-am schimbat. Zic eu ca am evoluat. Comparativ cu ce? Comparativ cu mine acum 5 ani, acum 10 ani si acum 15 ani.

N-am avut o copilarie usoara. Si nici prea frumoasa daca e sa o analizez prin comparative cu ce notiuni am eu despre copilarie acum sau cu oamenii care-mi povestesc despre copilariile lor. Nu regret nici asta. Regret un singur lucru. Nu mi-a exploatat nimeni potentialul. Cum spuneam mai devreme, a invata sa existi doar sub taisul criticii si sub stindardul ca nu esti suficient de bun iti cam taie din aripi. Acesta este motivul pentru care pana de foarte curand n-am stiu ce inseamna sa am incredere in mine. Am mimat bine totusi. Noi femeile stim sa facem asta.

Am alergat multi ani (prea multi) dupa ceva inexplicabil. Afectiune. Imbratisari, sarutari, apreciere. N-aveam cum sa stiu daca ceea ce primesc este ceea ce caut. Pentru ca nu aveam in creier o definitie a afectiunii. Nu stiam cum e sa o primesti. Nu stiam in egala masura nici sa apreciez ceea ce primeam. Stiu ca am fost salbatica. Am crezut ca dragostea este o lupta de care pe care. Si n-am crezut deloc ca o merit. Din acest motiv am fugit ca o nebuna de fiecare data.

Apoi – mai am si “blestemul” asta numit creier. Am trecut de etapa modesta. Sau empatica. Asa ca voi face afirmatia: nu e usor sa am mintea mea. Inca nu stiu de ce ma tem mai mult, de mintea sau de instinctul meu. Nu e usor sa vezi si sa simti lucruri dinainte de a le intelege. Sa vezi prin oameni. Sa ai nevoie de doar cateva secunde pana sa poti sa-ti formezi o opinie.

Ani de zile m-am luptat sa ma inteleg. Apoi sa ma accept si inca lupt sa ma plac. Si mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Si cum am trecut peste luni si peste zile si peste ani sau oameni – fiind intr-o perpetua stare de razboi cu mine. Am realizat de curand cat de puternica sunt. N-a fost vreo revelatie. A venit constatarea atat de sec incat nu mi-am revenit toata ziua din asta. Exact cand credeam ca am nevoie de camasa de forta. Cand tot ce invatasem despre mine nu mai functiona si credeam ca sunt pe punctul de a claca. Mi-am spus “Cristina, esti cel mai puternic om pe care-l cunosc.” Si m-am linistit  - stiam ca am dreptate. De atunci au inceput sa revina in mintea mea – una cate una, toate amintirile blocate de-a lungul timpului. Tot ce reusisem sa blochez undeva adanc, a iesit la suprafata. Si inca mai iese. Amintiri vechi si foarte vechi. 

Am pus multe piese la puzzle-ul acesta numit eu. Eram intr-o vesnica alergatura sa dovedesc cuiva – nu stiu cui – ca sunt mai buna. Mai buna ca mine ieri. Sufar de sindromul unei minti nelinistite. Asta mi-este clar. Si in cei 32 de ani pe care-i am – fara sa bravez – spun ca putini oameni m-au inteles, mult mai putini m-au iubit si foarte putini m-au ajutat. Dar, amuzant e ca nu este despre ceilalti oameni. Nici n-a fost si nici nu va fi. Este despre mine. Oamenii vin si pleaca. Tinerete fara de batranete nu exista. Iubire monogama nici atat.  Cu toate astea simtim nevoia sa apartinem. Si asta a fost dorinta mea de-a lungul timpului. Sa apartin. Ce ma bucura este ca oricat as fi de competitiva, teritoriala sau santajabila emotional – niciodata n-am putut sa ma conving sa fac un compromis prea mare. Daca lucrurile nu s-au intamplat intocmai cum mi-am dorit, n-am renuntat la mine. N-am pus nevoia de-a apartine mai sus decat nevoia de-a fi eu. Mi-am invatat lectie dupa lectie, de obicei dand cu capul si vindecand cicatrici. Mi-am dus fiecare razboi onorabil si de-a fost sa mor, am renascut si mai breaza si mai frumoasa. Imi place sa cred ca am evoluat. Dar cine sa judece? Sau, mai bine, de ce sa judece? Avem oare dreptul sa judecam pe altcineva? Oamenii cu care interactionam in anumite perioade din viata noastra ne sunt fie lectii, fie sunt pasageri. De prea multe ori mi s-a intamplat sa raman dezamagita atunci cand drumurile ni s-au despartit. Am decis deja (intr-un articol trecut) ca mi-am petrecut prea mult timp iubind oamenii. Si ca as vrea sa fac aceeasi investitie emotionala eu in mine. Astazi vreau de fapt sa ma desprind de asteptarile pe care le am din partea oamenilor. Fara asteptari nu exista nici dezamagiri.

Ma simt libera. Si calma. Prea mult timp am dus in spate povara asta. Prea mult timp mi-am dorit sa contez si sa apartin si am pus suflet in tot si-n toate. Mi-este limpede ca nu voi atinge perfectiunea si mi-este clar ca omul in esenta este o creatura egoista. Cum spuneam, cel mai dificil mi-a fost sa traiesc cu mine de-a lungul timpului. Pentru ca nu ma cunosteam. Si nu ma placeam. Astazi ma cunosc. Ma si plac, la naiba. Si nu mai am timp sa invat din greseli. Dar nici sa alerg dupa perfectiune. Si atunci ce sa fac?

Sa…traiesc, ce altceva? 

De ce ascund ganduri printre randuri?

Citeam printre scrierile din anii trecuti. Imi place din cand in cand sa fac asta pentru ca e ca un exercitiu de memorie. Ce ma fascineaza cu adevarat este modalitate prin care reusesc sa ma transpun emotional exact in starea in care eram cand am scris articolul. Si-am descoperit un articol scris acum vreo 4 ani. Poetic scris. Scrierea era de fapt inca unul dintre strigatele mele dupa ajutor. Mi-am dat seama cat de tare imi doream sa fiu auzita. Inteleasa. Cunoscuta.

Si-am avut revelatia: femeile vor sa fie descoperite. Nimic nou. Remarcate? Evident. Intelese? Mai incape vorba?

Mereu am scris codat. Mereu am avut mesaje de citit printre randuri ca un test alocat cititorilor. Pentru ca – o data trecuti de bariera asta – deja avem ceva in comun.

Am petrecut atat de mult timp cunoscandu-ma eu pe mine incat mi-e clar ca nu caut genul Acela de atentie. N-am nevoie (si oricum n-as crede) sa imi spuna cineva ca sunt frumoasa. Poate ca trecerea timpului m-a dresat de asa natura incat “scanez” oamenii si le simt adevarul din suflete. Azi e un efort sa ma opresc in loc si sa acord atentie oamenilor. Pe vremuri era ocupatia mea principala. Imi placea sa studiez oamenii. Azi e doar un tic nervos pe care mi-l permit din cand in cand.

Deci, ecuatie: nu caut atentie, nu am nevoie de nimeni sa-mi spuna cine sunt. Atunci: pentru cine scriu printre randuri? Astept vreo confirmare?

Imi vine in minte Eminescu, din lumea lui indepartata si rece. Si as zice ca ma simt la fel si eu in lumea mea. Ma simt singura. Uneori. N-am ajuns pe aceeasi lungime de unda in ganduri si-n simtiri cu cineva niciodata. Asta nu e neaparat rau. Caci noi oamenii n-avem nevoie de oglinzi care sa ne reflecte ci de piese de puzzle care sa ne completeze. N-am nevoie de oameni care sa fie la fel ca mine ci am nevoie sa invat de la cei ce sunt mai buni.

M-au fascinat diferentele dintre oameni. Si chiar asemanarile. Nu-i admir pe cei ce seamana ca doua picaturi de apa si iti imart vietile. E ca si cum m-as uita in oglinda o vesnicie si mi-ar fi de ajuns. Ii admir pe cei ce sunt diferiti dar totusi reusesc sa evolueze impreuna. Si nici nu vorbesc despre cupluri sau sentimente aici ci de despre orice creatura vie ce simte nevoia sa-si apropie orice alta creatura vie. Vorbesc despre nevoi si simtiri. Despre emotii si revelatii.

Ne nastem dorindu-ne sa fim speciali. Credem in karma si-n destin. Suntem siguri ca avem un scop maret de atins candva si undeva. Ori, daca viata nu rade la noi – urlam la cer si-l intrebam de ce ne pedepseste. Nu mi-s religioasa. Cred ca suntem fix niste bucati de carne cu un organ mai dezvoltat decat alte bucati de carne. De fapt, nu cred in nimic. Nu cred ca sunt speciala, nu cred ca am un scop divin si nu cred ca “am fost trimisa pe pamant” ca sa-mi indeplinesc destinul. Sunt 100% sigura ca am un potential ne-explorat. Aici e “buba”. N-as vrea sa mor cu potentialul ne-explorat. Doar ca nici nu ma incadrez in mediocritatea unei societati auto-proclamate normale. Sunt extraterestra.

In fine, n-am rezolvat misterul. Dar e asa …un fel de asumare a unei “auto-anchete”. Mi-a spus cineva de curand ca tot ceea ce poti verbaliza devine o parte din adevarul tau. As vrea sa pot verbaliza (sau exorciza in scris) gandurile nespuse de pana acum. E un proiect pe care mi-l asum pentru anul acesta. Sa spun cele nespuse.

De acord?

2016, printre randuri

Mi-am zis ca indiferent ce, retrospectiva de an ramane lege pe blog. Si-n fiecare an fac la fel: citesc ce-am scris in celalalt decembrie, frunzaresc gandurile dintre randurile ultimelor articole si poate-poate se incheaga o concluzie. Vad finalul de an ca o incheiere, o despartire de trecut. Stiu ca e un cliseu al mintii mele dar imi fac pe plac si imi dau voie sa am aceasta placere vinovata.

Despre 2016...(mi-au amortit degetele pe tastatura asteptand si incercand sa sumarizez o descriere a anului ce tocmai trece). 2016 a fost anul schimbarilor. I-as zice si anul extremelor. Anul razboaielor mele cu mine.
Eu simt ca in 2016 am evoluat mult. Am facut niste schimbari extrem de importante in viata mea si am acceptat (in sfarsit) ideea ca uneori (doar uneori) iti este imposibil sa controlezi situatia. Pentru cineva obsedat sa detina controlul e un pas mare, credeti-ma.
Stiu ca la finele lui 2015 scriam ca ar fi fost anul in care "am inteles" - insa acum/azi/aici marturisesc ca nu pot eticheta atat de simplu si anul 2016.

Ca sa-mi justific blocajul si limba amortita as spune ca nu e nevoie de un final de an ca sa avem planuri. Nu trebuie sa-mi fac o lista cu chestii de facut, nu trebuie sa-mi etalez planurile si dorintele si aspiratiile abia pe 31 decembrie sau pe 1 ianuarie ca ele sa fie reale.

N-as vrea sa sune a speech motivational - am vazut ca e la moda azi sa ne transformam peste noapte in "life coach". Si mi se pare atat de amuzant sa vad un pustiulica de 20 si aproape 3 de ani care a locuit cu mamica pana acu sase luni - iar mutarea de acasa e cea mai semnificativa experienta profesionala ("a facut upgrade la viata") - insa s-a autointitulat life-coach pentru ca are peste 2000 de prieteni pe facebook. In fine, spunem ca nu "dau" sfaturi cu talc si marketing in ele - insa mi-ar placea sa fim toti capabili de introspectie rationala si reala. Mi-ar placea sa nu fie nevoie de o lista cu "rezolutii pentru 2017", ci sa fim obisnuiti sa evoluam. Sa ni se para firesc si natural.

In 2016 am avut semnificativa "revelatie" care m-a ajutat sa fiu si sa nu fiu buricul pamantului. :) Cum asa? Pasul 1: am constientizat ca NU sunt buricul pamantului - sunt doar un om. Pasul 2: imi place sa fiu doar un om, asta ma face sa ma simt buricul pamantului. E de citit printre randuri, nu se vrea a fi inteleasa metafora asta.

Indraznesc sa-mi propun totusi (ca e pe final de an e o simpla coincidenta, pe cuvant!) ca in urmatoarele 365 de zile sa fiu mai generoasa cu scrisul pe blog. Cam atat imi doresc de la mine.

Hai cu la multzeanu' ala si o tona de sampanie ca "asa se face".

Pentru curiosi

Am zis de atatea ori "ar trebui sa mai scriu pe blog" incat a devenit un fel de "ar trebui sa ma las de fumat". Doar ca, uitandu-ma peste retrospectiva lui 2016 - am constatat ca am abia 7 articole scrise. O Cristina mai critica si mai constipata se ridica acum in mintea mea si imi plescaie(sorry, nu am diacritice pe laptopul acesta) din limba dezaprobator. "Da, stiu, Cristina-cea-critica-si-constipata, esti complet dezamagita ca nu ti-ai completat minunatul jurnal online insa - uite, 2016 a fost anul schimbarilor din multe puncte de vedere - asa ca te rog sa nu-mi plescai dezaprobator din limba ca te ignor de nu te vezi!".
Voi face si o retrospectiva de final de an - macar atat in borcanul cu amintiri. Asa ca nu dau detalii cu ce am mai facut si ce am mai schimbat - nu ca ar citi careva - nu ca mi-ar pasa - dar face bine la sufletel ca o data la 2-3-4 luni sa recitesc si sa-mi spun "uite, atunci aveai mood-ul ala". Asta face blogul pentru mine, de asta il pastrez. E o marturie, e un psiholog, e un popa de ma exorcizeaza si e un prieten care nu judeca. Si daca nu introspectia ne e crucea, atunci ce? Pentru ce au invatat maimutele sa vorbeasca daca nu pentru a le spune prietenelor lor din alti copaci despre iubitii care nu le sunt fideli si momentele de introspectie? Glumesc :D Sa revenim.

Simt nevoia sa-mi justific absenta de pe blog si simt nevoia sa-mi cer scuze anticipat pentru eventuale greseli gramaticale - mentionand ca noul job ma face sa uit sa-mi exersez limba nativa. Daaaarrr simt nevoia si sa fiu brutal de sincera si sa spun ca n-am nimic extraordinar de declarat. N-am inventat leacul pentru cancer, n-am revelatii noi, sunt mai batrana putin, mai nefumatoare si irascibila, mai impacata cu mine, mai cu planuri de viitor, mai pragmatica, mai ....putin iesita din comun si totusi complet diferita de mine de acum cateva luni si total alta persoana fata de mine de acum cativa ani.

Simt ca-mi incep perioada aia de nepasare. Aia in care devin atat de aroganta incat confund superioritatea psihologica cu nesimtirea melteneasca. Am devenit un observator in mediul online, ma simt putin antisociala in mediul offline, n-am motive majore de nemultumire in viata personala, dar - culmea - trebuie sa exist si sa fiu speciala. Ca asta suntem noi, oamenii, speciali, unici, irepetabili, bla-bla-bla.

Ce vreau sa afirm, aici in scris, este ca mi-e lene sa (mai) pozez in zen, calm, bun, rau, etc. Mi-e lene sa fiu orice altceva inafara de ceea ce sunt. Ideea de a ma transforma intr-o baba cu pisici multe mi se pare amuzanta, apoi imi dau seama ca ritmul in care pustoaicele isi afuma tineretea e muuuult mai intens decat cel in care eu imbatranesc. Cat timp pisicutele de 18 ani incearca sa pozeze in neintelese de 30 - am tot timpul din lume sa ma imbat cu pustani de 25, sa dansez pe mese si sa uit despre vorbe precum "la varsta mea". La "varsta mea" e oricand posibil sa iau foc intr-un club si sa mor. Asa ca vreau sa-mi traiesc toate zilele ca si cum mi-ar fi foame, sete si dor sa rad.
Revin curand cu retrospectiva lui 2016. Nu uitati sa-mi incurajati latura narcisista si sa-mi spuneti ca v-a fost dor sa ma cititi.

Eu oricum asta voi crede :P

Cand ne transformam din femei in neveste?

S-au dat un miliard de explicatii si s-au facut inca pe-atatea studii de caz. Cand naiba are loc “tranhumanta” asta feminina din felina arteziana de feromoni in nevasta atotgrijulie?

Cumva inainte sa apara clasicul “te-ai schimbat, nu mai esti ca la inceput” femeile isi “iau rolul in serios” si devin neveste. Iar barbatii isi doresc femei (ca daca si-ar dori neveste n-ar creste in halul asta rata divorturilor).

Stiu ca am catalogat candva etapele relatiilor romantice, nu doresc sa generalizez (fiind blogul personal, ma gandesc ca e limpede ca si parerea e strict personala), insa nu m-am gandit niciodata la transformarea celor ce formeaza cuplul inainte de transformarea cuplului in sine.

Sarim peste perioada isteriei hormonale de inceput. Aia in care nu va dati jos din pat decat o data pe saptamana. Nu analizam nici perioada in care euforia dispare si apare sentimentul de stabilitate, corelarea personalitatilor, constructia primelor planuri de viitor comune, etc.

Vorbesc de zona de confort a unei relatii. Aia in care tie, femeie, iti e bine si bun cu omul tau. 

Cand, vrei nu vrei, treci de la “unde iesim azi?” la “uite cum am stat toata ziua in bucatarie sa-ti gatesc asta”.

O fi instinctul matern, o fi instinctul de conservare, cert mi-e ca de la un moment dat femeile devin mamicile barbatilor lor.  

De unde pana unde nevoia aia de a-i oferi toata grija si protectia si hrana si consilierea de care esti capabila? De unde pana unde pornirea de a-l face “un om mai bun”? De unde devenim din tigroaice puse pe vanat, leoaice puse pe alaptat?

Suntem constiente ca avem nevoie constanta de atentie. Dar de ce nu suntem capabile sa vedem ca atunci cand n-o primim o suplinim noi? Oferim si ceea ce ne-am dori sa primim si (bonus) ceea ce ne extenueaza pe termen lung.

Peste putina vreme nu mai esti tipa aia misto pe care o asteapta la scara chiar si juma de ora. Ai sa fii muierea mereu in intarziere care n-a avut timp sa isi aranjeze parul ca a avut rufe de intins. N-ai avut timp sa treci pe la salon ca ai facut piata. Zici ca merge si un dus rapid, poate niste pantaloni scurti de bumbac si un tricou larg, ca doar n-o vrea sa fii desprinsa din reviste cand te duci la culcare.

Poate-ti mai spunea si cat de bine arati asa naturala si nemachiata dar il vezi intorcand capul pe strada dupa una cu sprancene tatuate, plina de silicoane si zugravita cu un camion de smacoline cosmetic. Ca deh, aia e femeie, tu esti deja nevasta ( cu sau fara acte).

Pe tine te iubeste pentru multiplele tale calitati de femeie de casa, alea-i fura ochii pe moment. Asta iti vei spune ca sa iti justifici oala cu sarmale din frigider si faptul ca ti-ai amanat programarea la epilat pentru ca aveai treburi mai importante acasa.

Si te gandesti cu stupoare “vai, cum o fi supravietuit fara mine?” ca sa iti lauzi singura utilitatea in lumea omului tau.

Afla ca i-a fost bine si ii va fi la fel de bine. Daca ti se defecteaza masina de spalat, cumperi alta ca nu mai suntem in era in care sa dam bani pe mesteri – cu atatea optiuni noi la cumparaturi.

Daca ti se defecteaza “nevasta” de ce n-ai face un upgrade cu o femeie? 

Un scurt update

Hmmm…nu imi gasesc cuvintele. Asadar nu voi incerca sa ma chinui cu aranjamente metaforice sau catchphrase-uri memorabile.

Avand in vedere ca a trecut cel mai mult timp din existenta acestui blog fara ca eu sa postez macar un cuvintel, hai sa facem un inventar rapid al intamplarilor sabbriene (aaa, va place adresarea?) de la final de aprilie si pana in prezent.

Mi-am dat demisia. Da, asa am decis (constransa de diverse in a caror amanunte nu doresc sa intru acum) si intocmai am actionat. Sa ne intelegem: aproape 5 ani de copywriting si email marketing intr-un singur loc inseamna ceva. Inseamna trecerea de la junior copywriter la senior copywriter, inseamna atasament emotional fata de echipa, fata de portofoliul de clienti, inseamna in acelasi timp si pretentii mai mari  sau o dorinta acerba de evolutie.

Am plecat la Baia Mare. (m-am intors intre timp, sa nu va ia cu lesin) Dupa cum stiti, subsemnata detesta morile de vant si mai ales lupta cu acestea. Asadar si prin urmare, de cate ori am senzatia ca e timpul pentru un nou inceput imi iau mai intai o pauza de respiro pe plaiurile natale.

A fost ataaaat de frumoasa vacanta mea maramuresana cum doar acolo se poate. Stiu ca am o bucata de suflet cusuta de coltul acela al tarii insa, obiectiv vorbind, trebuie sa vizitati Maramuresul. Baia Mare e mai frumoasa ca oricand, mai verde, mai animata, mai plina de oameni cu suflet si mereu mai e cate ceva de vizitat prin imprejurimi.

M-am apucat de fotografie. Inabusiti-va hohotul sarcastic. Nu am aere de fotografa (inca) si nici nu planuiesc sa ma dau pui de geniu in viitorul apropiat. Pur si simplu vreau sa explorez si aceasta noua zona creativa in care pot comunica prin imagini in loc de cuvinte. Am mai cochetat cu aceasta idee in anul de gratie 2006, acum insa am si scule profi  - pe care trebuie sa le invat mai intai – si imi doresc sa aprofundez acest domeniu si sa experimentez viata de “turist chinez” pana cand imi voi permite sa ma lansez oficial in bransa. Sper eu ca voi fi departe de Bucuresti pe-atunci dar asta e o alta poveste si surpriza pe care v-o dezvalui la momentul oportun.

Sunt freelancer. In acest moment sunt disponibila pentru aproape tot ceea ce inseamna cuvant scris. De inchiriat, cum ar zice romanu’, pe cont propriu cum as zice eu. Norocul meu e ca sunt dragalasa si sociabila si am deja cativa clienti atat pe Social Media cat si pe alte proiecte. Pentru detalii suplimentare, va stau oricand la dispozitie – stiti unde ma gasiti. Nu ma apuc sa-mi fac propaganda si sa enumar motivele pentru care e mai bine sa lucrezi cu un freelance copywriter. Dar e mai bine. Trust me on this one :)

Nu in ultimul rand – desi am vrut sa incep cu asta dar prea parea a lauda – sunt fericita. Chiar azi ii spuneam unei prietene ca viata mea mereu a fost ca o injectie de adrenalina si mereu aveam un plan de rezerva la planul de rezerva. Astazi sa zicem ca totul este incert. Sa zicem. Real vorbind sunt din nou in fata unei provocari – aceea de a-mi pune planurile proprii in realizare in detrimentului unei vieti de robotel in turma. Si am planuri mari si STIU ca se vor concretiza.

Ma feresc sa spun, sa gandesc chiar, despre cat de frumos a deraiat drumul meu de la normalitate la exceptie. As scrie poezii, as vorbi in metafore, as aduce ofrande zeilor. Insa, e mai simplu sa zambesc, sa respir si sa fiu curioasa despre ce urmeaza sa mi se intample.

Cand ne-o fi mai rau, asa sa ne hie :)

Publicitatea - o tragicomedie cu care te droghezi din dragoste!

Care ați văzut mă Mad Men? Filmul ăla cu și despre publicitate de fumează ăia non-stop în birou și stau așa cu ochii la țâțele secretarelor și mâna pe paharul de whiskey, apoi pac, din cer coboară o idee.

Dacă nu l-ați văzut, nu e târziu. Apoi mai e și cartea lui Ogilvy, un nene destul de faimos prin industria advertisingului, “Confesiunile unui om de publicitate”. Astea două, cartea și filmul, filmul și cartea te fac așa...să vrei să guști puțin din lumea asta boemă.

Dar n-am început așa. Am început să arunc ochiul în curtea agențiilor încă de când eram la Mediafax și promovam anuarul de Media&Advertising. Agențiile se înghesuiau să cumpere publicitate și să apară în almanahul ăsta care era un fel de Pagini Aurii al celor ce se auto-intitulau publicitari. Gândește-te că vorbim de o ditai cărțuloaia, grea de 2-3 kilograme în care, care mai de care își dădeau aere prin machete sau advertoriale.

Și-mi placeau oamenii ăștia așa...boemi, mereu în alergătură dar care se auto-intitulau liberi. Îmi plăceau că se dădeau toți cu creier, că își ridicau podoaba cu circumvoluțiuni pe un piedestal și cei mici se închinau la ea. La creierul lor de creativi. ”Shhhh….creez! ”

Brainstorming.

Pffffff….mă gândeam atunci ca un Sales Executive de agenție de presă, cum mă să fii la muncă și să zici ”taci că aștept să-mi vină idei”.

Dar adevărul e că advertisingul e cam ca un drog. Mai vrei puțin, mai vrei puțin. Ori ajungi dependent, ori te omoară. De fapt, sunt ambele, mai întâi una, apoi cealaltă. Da e o moarte frumoasă, orgasmică.

Am făcut purici în 4 agenții până acum. 3 de online, una full. In 3 dintre ele făceam de toate, în ultima făceam (și încă fac) ce-mi place. Scriu.

N-am de gând să fiu modestă și nici să vă explic termenii ce nu-i înțelegeți. Oamenii ca mine sunt mană cerească. Pentru că nu-mi plac fițoșii de agenție, ăia care-și colorează părul verde și-și pun cercei în toate sprâncenele sau umblă cu teniși și pantaloni din ăia cu curu lăsat de parcă au pachețel în chiloți. Asta-i categoria de oameni care nu se mulțumesc să facă ceea ce fac ci vor să urle la lume, la lună, la cine naiba i-o asculta că ei fac publicitate și-s creativi. Bă, ăștia fac artă. Sunt veșnic neînțeleși și dacă mai fac un joint în birou tre să-I lași, să nu le fuți zenu și procesu creativ. Și vai-vai, ai văzut spotu ăla? Eu l-am făcut.

Nu c***e, nu tu l-ai făcut. Și nici măcar nu ție ți-a fătat mintea ideea, ci prin procesul mai sus menționat, tu și echipa ta ați ajuns la un consens și apoi a devenit chestia aia cool cu care tu te lauzi acum. Dar, never mind, bravo băh! Creativule.

Ne întoarcem la mine, eu narcisista, cadoul absolut pe care oricine îl vrea și nu prea mulți îl merită. Mie-mi place să scriu. Nu, greșit: eu iubesc cuvintele. Iubesc literele ce le compun, cerneala ce le formează, colorantul ce formează cerneala și toate arcurile de sub tastatură care prin miracolul tehnologiei fac să apară cuvinte pe monitor. Cuvintele mele. Deci iubesc cuvintele, toate. Că tot mă chinuiam să-mi aleg un cuvânt preferat, dar de fapt îmi plac toate.

Cei din specia mea nu se vor în gloată cu marii creativi ostentativi. Cei din specia mea se mulțumesc să tacă și să facă. Să facă și iar să tacă. V-ați prins.

Și de aici începe joaca. De-a brainstormingul, de-a găsitul conceptelor, de-a transpusul lor în cuvinte, de-a șterge tot ce-ai scris că nu e bine, de-ați înghiți lacrimile când primești un feedback negativ și de-a continua să crezi în tine și în ideile tale atunci când clientul îți spune că e minunat dar că…e prea îndrazneț.

Uiți că ești obosit, uiți să mănânci, uiți că ai o singură vezică, ba prin nușh ce minune ți se și astupă urechile și faci simbioză cu laptopul până când ”pe hârtie” apare ceva ce se pupă cu sufletul tău. Când îți place ție ce-ai scris e ca și cum îți vezi copilul la maternitate: e așa frumooooosssss că nu vrei să împarți. Dacă nu se bucură toata lumea ca tine? Dacă nu se îndrăgostesc toți pe loc?

Și când zice clientul ”o bere rece echipei de creație” nici că-ți pasă de bere. Și nici de client. Tu, în mintea ta ești pe podium, la Oscar, mai ceva ca Leo după bătaia cu ursul, ai și speech-ul pregătit, le mulțumești prietenilor că te-au așteptat seara când stăteai peste program și le mulțumești părinților că s-au înmulțit și a ieșit cineva așa deștept ca tine.

Zi că n-am dreptate? Zi că nu ai pipotă de bou când îți iese o campanie mult lucrată?

Sau…când e marți, sunt 3 ceasuri rele, ți-a tăiat pisica neagră calea, ai vărsat solnița și ți s-a spart oglinda de la farduri în poșetă și….ce să vezi, clientul zice că nu și nu, că ești prost, ori îi dai repede ceva (repede, bine, interesant și încă o listă luuuuuungă de chestii care pot fi făcute în doar ”câteva minute”), ori caută altă agenție, că deh, are balta pește.

Și atunci îți vine să repeți scena aia din Braveheart, cu scoțienii de-și ridică fustele. Dai cu mouse-ul de masa, îți juri că te lași de meserie, ah, sigur clientul nu-ți înțelege geniul creativ… Și uite așa încolțește undeva în tine, ca un microb gândul dulce al răzbunării dar și al competiției. Cum cu cine? Cu tine!
Cele mai bune competiții sunt alea între tine și tine. Că sigur faci ceva mai bun și-ți lași clientul mască.

N-o mai lungim cu vorba, că la final oricum, în loc de statueta aia aurie în formă umanoidă, primești așa un zâmbet ironic și un ”Eeeeh….ai văzut că se poate?!”.

Așa stă treaba în lumea mea prezentă. Nu știu de ce am zis-o tocmai azi, acu m-a găsit inspirația.

(Dead)line

Am învățat (măcar teoretic) la unul dintre cursurile urmate câte ceva despre luarea deciziilor. E un proces greoi iar mintea noastra are tendința de-a analiza și cântări deciziile până ne ies flăcări prin nări.

Obișnuiam să iau decizii impulsiv și bazat pe feeling-ul momentului. Apoi am intrat în zona rațională și am învățat să-mi cântăresc fiecare argument sau contra-argument cu mare grijă. Dar nici așa nu e bine. Pentru că am tendința să o lungesc și să devin un om confuz și nehotărât.

Ceea ce n-aș vrea pentru că nu-mi plac oamenii de genul acesta.  

Însă...mi-am dat seama recent că ritualul meu de introspecție poate emite milioane de teorii. Și fiecare teorie din procesul meu de gândire nu mă face deloc mai hotărâtă ci, din contră, mă amețește într-un carusel toxic.

Mă simt ca un șoarece care face exerciții în cușcă, alerg în cerc până obosesc. Mă lovesc de aceleași argumente sau contra-argumente iar și iar și iar până iau o decizie.

Știu că totul se întâmplă pentru că sufăr de mania perfecțiunii. Mă iluzionez singură că suflu și în iaurt și că aruncatul cu capul înainte este pentru oamenii cu mai puțin creier în cap.

Totuși, chiar și aruncatul cu capul înainte denotă curaj și ieșirea din zona de confort. Ceea ce eu cu a mea introspecție infinită...nu prea fac.

Mă bucur că sunt bună în a desluși enigmele gândirii mele :) dar cu practica stau prost nenicule.

Așa că voi relua bunul obicei al deadline-urilor. N-am ce-mi face, eu funcționez bine cu regulile în față. Știu că tot mie îmi place să le încalc și să mă lăfăi în non-conformism însă...de data asta am de gând să las liber Eul Rebel și Eul obsesiv compulsiv. Îi las în arenă, să se lupte între... ei (haios) și văd ce iese.

Nu-mi plac pariurile cu mine, dar vreau musai să mă mobilizez înspre noi realizări.

N-ați înțeles nimic așa-i? E pentru mine scris, printre rânduri, cum altfel :)

Este sau nu este?

…iubirea exclusivistă?

Cochetam cu ideea de a-mi așterne câteva dintre gândurile ultimelor zile și anume că mi-s fericită și beată de amorezată și văd fluturi și curcubee și am roșu în obraji ca-n clasa a-4-a când am găsit primul bilețel de dragoste vârât în ghiozdan de Ovidiu. Colegul meu de bancă. Și vecinul meu de bloc. Și cel mai bun prieten al meu de-atunci.

Dar fericirea e egoistă și-o vrei închisă-n tine. Sau, poate am ajuns la vârsta la care știu să beau cu măsură și-mi permit o beție de emoții dar nu-mi permit să mă îmbăt cu orice poșircă și nicidecum mahmureala de a doua zi.

Asta-i bucuria anilor. Dacă până-n douășcinci ai curaj să sari din avion crezând că dragostea ți-e parașută și-ți trăiesti sentimentele precum un gay pride, mai încolo îți crește darul introspecției (presupunând că nu ești buruiană) și începi să vrei să faci totul bine.

Să n-o mai întorc ca la Ploiești (sau era Brăila?). Citesc muuuuulte studii, păreri, de la psihologi la oameni de știință și în cele din urma bloggeri care de care mai experimentați și, de ce nu, chiar și pe cei ce-și dau cu părerea din simplu motiv că pot (așa ca mine).

Nu dragilor. Nu ne macină dorința de-a vindeca lumea de cancer, nici nu vrem să construim roboți mai deștepți ca noi. Omenirea are o mare problemă de dezbătut și n-o să se oprească prea curând din asta: dragoste&sex.

Ieșim din epoca romantică. Nu ne mai creștem copii cu povești optimiste “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” și nici cu prinți de vin călare pe armăsari bălai.

Vremurile noastre sunt cele ale neîncrederii. Am citit articole care-mi spuneau că ne jucăm ruleta rusească cu sufletele noastre. Altele-mi spuneau să trăiesc clipa, să nu mă macine trecutul și să nu-mi pun întrebări despre viitor. Alte articole îmi spuneau că e bine să ții ochii închiși pentru că infidelitatea e precum oxigenul, indispensabilă. Articolele științifice susțin că avem predispoziție genetică spre poligamie și mai avem un creier care n-o să fie niciodată satisfăcut deplin.

Psihologii ne spun că ne putem vindeca de aproape orice. Una peste alta, subiectul dragoste&sex&relații este în continuare dezbătut și analizat pentru a găsi o rețetă a fericirii. Și suntem surprinzător de adaptabili. La aproape orice teorie.

Iarăși eu, fiind acum într-una dintre cele mai fericite etape ale vieții mele, mă încăpățânez să răspund întrebării: este sau nu este dragostea exclusivă pe termen lung?

Auzisem că una dintre metodele de tortură din închisorile asiatice era să le ofere încarceraților posibilitatea de a alege să primească mâncarea lor preferată. În fiecare zi. Pe toată perioada detenției.

Așadar dacă aleg azi să mănânc sarmale, sarmalele or să-mi bântuie micul dejun, prânzul și cina și poate chiar și desertul.

Avem prieteni diferiți în funcție de vârstă, în funcție de etapele din viața noastră. Am inventat bucătăria moleculară și hainele croite din aripi de fluturi doar de dragul diversității. Trăim vieți întregi căutând să descoperi locuri noi, pe apă și pe uscat.

TOT ceea ce poate fi exemplificat (în afară de apă) din existența umană ține de diversitate, inovație, curiozitate și experimente NOI. DAR când vine vorba despre dragoste și sex vrem să fie una singură, aceeași, pentru tot restul zilelor noastre, în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara iar noaptea s-o ținem strâns în brațe.

DE CE? Tare vreau să știu asta.

N-am putea să mâncăm același lucru în fiecare zi, n-am putea să purtăm aceleași haine zilnic, n-am putea să avem aceeași prieteni din grădiniță și cu siguranță ne declarăm frustrați dacă nu ajungem să vizităm măcar o țară străină. Dar vrem să iubim și să fim iubiți egoist. Vrem să îmbătrânim împreună.

Am prieteni în relații fericite și lungi. Am mai mulți prieteni single sau cu eșecuri sentimentale la activ. Iar acum m-am trezit chiar eu în ipostaza aia în care îmi vine să-mi spun că n-am mai iubit cum iubesc azi, că mi-e ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut prima oară și n-au fost cu el pentru că vreau să-i dau lui toate primele dăți si toate ultimele dăți din viața mea.

Iar puțina rațiune pe care o mai am în mine (creierul reptilian, adică instinctul sau/și experiența) mă îndeamnă să îmi păstrez totuși și o dozăde pragmatism. Cum ar veni să împac și capra și varza. Să iubesc rațional.

Ori, tot aceleași creiere luminate susțin că dragostea este un sentiment hipnotizant care activează în scăfârlia noastră cam aceeași senzori pe care îi activează heroina. Așadar dragostea dă dependență.

În concluzie (nu-i tocmai o concluzie pentru că simt că n-am elucidat nimic ci doar am adunat câteva piese dintr-un mare puzze) vă întreb: ce facem? 

Este posibil să te îndrăgostești și să te țină până când ai nevoie de scutece pentru adulți? Sau tratăm sentimentul ca pe un viciu de care ne descotorosim după ce ne-au maltratat sufletește nenumărate experiențe marcante?

În 2 sau în 3,4,etc ?

Stăteam acu ceva vreme cu fetele la discuții și glumeam spunând că de fapt toate relațiile mele (serioase) adunate la un loc ar rezulta chiar relația perfectă. Un tip a fost de casă și familist, altul nebun și pasional, altul exagerat de îndrăgostit și...însumând aceste calități aș ajunge poate să spun că am găsit bărbatul perfect.

De fapt (și știu sigur că nu-s singura care crede asta) bărbatul perfect nu există. La fel cum nu există nici femeia perfectă. Și nu doar pentru că perfecțiunea este relativă ci pentru că avem anumite nevoi în anumite perioade ale vieții noatre.

Trecem prin perioada în care avem nevoie de adrenalină și pasiune, apoi ne dorim liniște și siguranță, apoi o ultimă aventură (mereu e ultima, știu), apoi unii sunt chiar sinceri și recunosc c-ar vrea stabilitate. Iar cei ce spun că-și doresc din toate câte puțin – părerea mea – sunt fie extrem de optimiști, fie instabili emoțional.

Iar acum – în prezent – urlă internetul de studii/articole/povești despre non-monogamie, relații de succes poli-amoroase, libertatea relațiilor gay si bi sau pași de urmat pentru romanticii incurabili care încă mai cred în suflete pereche. Pe scurt, avem de toate pentru toți, cât există cerere există și ofertă.

Îmi este extrem de clar că direcția în care evoluează societatea va îngropa în următorii ani conceptul de cuplu monogam sau familie tradițională. Și n-am nicio părere în această privință. De ce?

Pentru că fiecare individ are o singură datorie față de propria-i viață: să-și stabilească preferințele, să-și pună ordine în priorități și să...ducă o viață cât mai împlinită în funcție de propriile decizii.

Oricare ți-ar fi valorile și principiile după care îți ghidezi traiul sunt absolut convinsă că mai există o persoană (sau două, sau trei, depinde câte cauți) cu care vei putea construi o relație sentimentală. Sau, dacă filozofia ta de viață e singurătatea (fără conotație negativă), atunci nu văd de ce nu te-ai bucura de singlehood exact așa cum îți dorești.

A fi singur nu e trist. A fi romantic și convins că există suflete pereche nu e imposibil. A fi gay e fix treaba ta, bisexual la fel, poli-amoros, aceeași treabă. Cum ar zice și legea universală a umanității: ai libertate totală de expresie atâta timp cât faptele și acțiunile tale nu dăunează traiului semenilor. Și...excludem gurile rele sau prejudecățile din acest articol. Întotdeauna vor exista cârcotași și judecători ai valorilor. Dar, adevărul e că emoția e a ta și a celui/celei/celor cu care o împarți.

Acestea fiind spuse, eu fac parte din categoria clasicilor. Nu am nimic împotriva experiențelor noi, explorării emoționale, dar, într-un viitor al meu mă văd crescându-mi progeniturile cu un (singur) partener.

Motivele mele sunt simple: îmi place să-mi concentrez atenția într-o singură direcție. Normal că aș fi capabilă de matematici complexe care ar putea face gura lumii să mă crucifice. Dar, ce mă interesează pe mine este confortul emoțional și echilibrul existențial. Pentru mine alte opțiuni pur și simplu n-ar funcționa.

Trăim, vedem, vorbim.

Și jos și sus

S-a încheiat un ianuarie greu. Dacă așa mi-a început un an pe care l-am privit cu optimism...nu-mi rămâne decât să aleg ștreangul mai la modă.

Sau...să râd la viață. Că așa mi-am promis acum vreo câțiva (mulți) ani. Că o să-i râd vieții în nas și o să-i storc lămâi în ochi.

Și, am învățat că primim altfel încercările atunci când suntem fericiți. Culmea, direct în plex. Că dacă aș fi fost pseudo-deprimată, posibil că spuneam un “let it come” și gata. Bă da’ eram în vârful vârfului. Cu rânjet și cu o încredere în mine...la capacitate maximă. Cu impresia că am maturitate, că am înțelegere, că am răbdare, că am tot, că-s zeu.

Și-atunci...n-am mai fost.

Și am început din nou dansul stărilor și personalităților. Și-am dansat în horă cu tristețea, m-a valsat și nesiguranța, n-am refuzat un blues lipit de furie și...când să plec acasă, văd depresia că-mi face ochi dulci.

Ca atunci când îți vezi prieteni vechi, le știi hatârurile, zici că după două beri și trei povești te bagi la somn, da’ ei nu te lasă și trag de tine ”mai stai, mai stai”.

Și dimineața te trezești c-o mahmureală din aia de-ți juri că nu mai faci. Până…data viitoare.

Cam ca și cu anturajul prost, emoțiile negative pot să-ți intre pe sub piele mai mult și mai repede decât crezi.

Dar, contrar a tot ceea ce credeam despre mine în trecut (știți etapa antisocială, etapa dark, etapa dead), nu mă pot privi în oglindă resemnată.

Cel mai bine știu să mă ridic după o căzătură zdravănă. Așa am făcut de când mă știu. Mă rup de lume, îmi ling rănile și-mi pun armura. Hai, la luptă, iar. Că nu-mi pot vedea nicio zi din restul vieții mele resemnată. Resemnarea nu face parte din cuvintele pe care eu le iubesc.

Iubesc viața asta nebună și n-am dat atâta din coate până acum ca să dansez cu depresia sau să trăiesc cu tristețea și resemnarea. Mi-am plâns toate lacrimile și poate c-o să le mai plâng, că mi-s femeie, așa cu noi, pișăm ochii cel puțin o dată pe lună.

Dar câștigăm și războaie.

Ceea ce vă doresc și vouă. 

Retrospectivă de an

Că tot nu mă lasă roţile de tren să dorm, că tot mă întrebăm "da' io când oi avea timp să le şi gândesc?", că tot mi-e dor să scriu, v-am spus; s-au aliniat planetele, hai că asta fac.

De obicei menţionez precedentul an - acum chiar că pot spune că şi pentru mine a scrie la final de an e tradiţie - însă vreau să fac referire şi la cel cu 13 în coadă (căreia i-am zis anul încercărilor) dar şi la cel cu 14 în coadă (care a fost cam cel mai bun an al viețisoarei mele).

2015...a fost (încă mai este) un an...interesant. N-aş zice spectaculos dar nici nu ar fi drept să-i spun plictisitor. Din contră, a fost anul care m-a (re)definit cam pe toate planurile.

În prima parte a lui 2015 mă tot întrebăm "now what?!" şi nu-mi convenea niciun răspuns. Nu trebuia nici să mă lupt pentru supravieţuire dar nici n-aveam aceeaşi poftă de nebunie. 2015 a fost anul în care am cam pecetluit ceea ce am vrut în 2014 şi anume să mă cunosc eu pe mine. Să nu fie întrebare căreia să nu-i pot răspunde, aşa am zis.

În 2015 am revăzut Irlanda, mult, intens, frumos, exact cum mi-am dorit. 2015 a adus o stabilitate emoţională în viaţă mea, habar n-aveam că sunt capabilă de aşa ceva.

2015 mi-a şlefuit relaţia sentimentală (parol, noi doi ne-am şlefuit-o, dar na) până la modul la care sunt mândră de ceea ce am şi (deşi vorbesc rar despre asta) e prima oară când am planuri (reale) de viitor cu un om.

Cam în toate lunile lui 2015 m-am războit cu mine şi cu puseele mele de maturitate. Ba mi-e ciuda că-s mai aşezată şi liniştită, ba mă laud că, spre deosebire de alţii, la mine nu e niciun efort să fiu "om mare".

În 2015…mi-am pierdut bucata de suflet cu blăniță neagră și cei mai frumoși ochi verzi din lume. L-am pierdut pe Nemo…și mi-e dor de el în fiecare zi. Totuși, pierderea lui – deși m-a pus în genunchi – m-a învățat și că am latura aceea maternă pe care nu știam că o am. Încă îi simt mirosul și năsucul umed ciocnindu-se de obrazul meu, însă sunt amintiri dragi care mă fac să zâmbesc și așa vreau să mă gândesc la el…cu drag, nu cu tristețe.

Totuși, 2015 e anul în care am făcut cele mai multe fapte bune. Nu voi vorbi despre ele, dar, societatea zice că-s "din alea de aduc bile albe la ăl cu barbă". No' bun, nu mă încălzeşte asta câtuşi de puţin, dar, m-au umplut de emoţii (pozitive) toate momentele "aducătoare de bile albe".

Ce s-o mai lungesc: 2015 e fix anul ăla în care eu m-am uitat în oglindă şi am reuşit să fiu raţională: Cristina, asta eşti tu, aici începi, aşa arăţi, cam asta ştii şi cât atât ai putea. Am făcut pace cu mine aş zice, nu chiar pacea aia de călugăr buddhist, dar mă plac atât cât mă am şi îmi cunosc puterile fără să am nevoie de vreo apreciere externă. Nu e nevoie de validarea nimănui, nu mă mai sperie incertitudinile cotidiene şi râd ca un bătrân înţelept chinez când aud câtă tevatură inutilă iscă problemele sentimentale cărora NOI le acordăm importantă :)

Anyways, o iau pe arătură şi deviez de la subiect şi a intrat vecina de compartiment, clar tre să las telefonul din mână.

2015 e cumva anul în care m-am trezit la "intersecţie de drumuri". Am opţiunea să cred în planurile mele, să încep să mi le pun în practică saaaau...să nu. Orice aleg e fix alegerea mea şi mi-o asum în totalitate.

Ah,  2015 e anul în care zeii, destinul şi mai ales faptul că a fost cadou, m-au facut să încep şcoala de şoferi... Dacă am şi scris pe blog despre asta e clar că îmi iau angajamentul de a deveni şofer cu acte-n-regulă.

Ca să o scriu într-o singură propoziţie (aşa zice advertisingul: dacă nu se poate sumariza într-o singură propoziţie, e degeaba şi nu vinde) anul 2015 e anul în care...AM ÎNŢELES.

Planurile de 2016? Surpriză :)

Crăciun sentimental?

Hmmm…iată-ne aici dragii moșului (ai babei, deh).

Sunt calmă. Împăcată și liniștită. Încep cu asta pentru că am nevoie eu s-o citesc. S-o recit, s-o aud în gând, să-mi inunde mintea și să conștientizez că e real ceea ce spun.

Ultimele săptămâni au fost haotice.Cum altfel? Doar mă știți, nu era să vă scutesc nici anul acesta de reni, moși, rudolfi și alte cuvinte “cu magie” ce mi-au trecut prin taste și s-au materializat în campaniile agenției.

Anul acesta, cu sau fără voia mea am fost implicată și în câteva campanii umanitare. Și, credeți-mă pe cuvânt, bunătatea și lauda n-au de-a face cu trebușoarele astea. Poate pornești cu ideea că vrei să fii un om mai bun, să ajuți și să te implici. Dar te trezești luat de val într-o luptă obositoare pe care nu mai vrei nici măcar s-o câștigi ci vrei doar să-i supraviețuiești. În fine, totul e bine când se termină cu bine.

Și cu revelații. Și cu Crăciun.

Urmează și o retrospectivă de an. Trebuie să-mi trag sufletul și să pun ideile pe hârtie. Curând.

Azi, cu calmul și pacea momentului, vreau să vă vorbesc despre iubire. Prin ochii mei de azi. Prima idee care mi-a venit cand am scris ”iubire” a fost să continui cu propoziția ”nu există”. Dar nu e așa.

Iubirea există dar nu mai știm noi s-o vedem, s-o apreciem, s-o trăim și s-o dăruim. N-aș vrea să cad în borcanul cu miere, nu cred că mai e posibil să-mi resuscitez siropismele și să-mi anihilez pragmatismul. Însă, odată cu noul meu obicei de-a studia atent oamenii, de a-i asculta și de a-i auzi, am trecut printr-o mulțime de stări emoționale.

Am fost un lac iar oamenii mi-au fost pietre (asta ca să vă hrănesc pofta de metaforă). Unele pietre au generat valuri, altele au alunecat delicat pe lângă mine iar altele s-au scufundat direct și vor rămâne adânc în mine pentru totdeauna. Mă bucur că mi-am cunoscut și trăit toți oamenii, îi regret pe puțini și acelea nu-s regrete cauzate de ei ci poate de modul în care eu m-am lăsat zguduită.

Să revenim la iubire. A mea, pentru că nu-mi mai permit să mă joc de-a nostradamus pentru nimeni din jurul meu.

Voi fi subiectivă și voi spune că iubirea mea e fantastică. Totală, completă, profundă, orgasmică. Voi fi realistă și voi spune că iubirea mea e aproape imposibil de găsit și incredibil de greu de dăruit. Voi fi pragmatică și voi spune că sunt silită s-o țin ascunsă în mine datorită superficialității oamenilor. Voi fi optimistă și voi spune că totuși, cu toate acestea, nu se va epuiza niciodată. Nu voi fi un om gol de iubire. Pentru că am învățat că dacă eu iubesc, înseamnă că EU iubesc. Ați înțeles? Dacă n-ați înțeles vă explic: iubirea e a mea, nu țin musai să-mi fie împărtășită/recunoscută/apreciată/admirată. Mă simt bine s-o port în mine și mă face pe mine un om mai frumos. Deci nu e povara nimănui, nici măcar a mea.

În rest…aceleași jocuri umane, aceeași alergătură continuă, aceeași agitație cotidiană numită, cum altfel, viață.

După 4 ani în care n-am reușit să-mi împart iubirea cu cei mai importanți oameni din viața mea, anul acesta am decis că nici măcar meteoritul nu mă mai ține departe de ai mei, mama, tata, Andra. 

În 2011 scriam că dacă n-am sarmalele mirosind a fericire făcute de mama, eu nu consider că-i Crăciun.

Mă știți, n-am nicio credință, nu-s tradiționalistă, nu-mi plac regulile și nici tiparele. Și, clișeu sau nu, Crăciunul nu înseamnă altceva decât familie pentru mine.

Așa că fug spre ei, sicilienii mei.

Să ne citim sănătoți retrospectivele și să fim mai sinceri cu oglinzile din baia noastră când vine vorba despre iubire.

Tudlu!

Despre răbdare și demoni frumoși

Din categoria: “a wise man once said…nothing” sau ”cu cât știi mai multe, cu atât alegi să taci”, observ că încep să fiu zgârcită cu gândurile mele. Ceea ce, pentru o personă cu minte neliniștită, înseamnă oareșce efort.

În ultima perioadă am fost extrem-extrem-extrem de atentă. La mine, la cei din jur, la situații, la sentimente și, nu în ultimul rând, la explicații.

Poate e ceva natural, ce vine în timp, însă mă simt din ce în ce mai stăpâna propriului meu corp și a propriei mele minți. Am învățat să-mi identific, explic și însușesc aproape fiecare emoție sau stare. Ceea ce n-o fi așa mare lucru pentru unii, însă pentru mine e un pas enorm pe poteca echilibrului ce-l caut.

N-am mai avut atât de multe experiențe de împărtășit pentru că acum există un filtru rațional care mă dirijează vigilent. În plus, așa cum tot spuneam și în articolele trecute, cred cu tărie că fiecare experiență este subiectivă și că fiecare individ are propriul mod de percepție și înțelegere.

Vă anunț, pe cei ce încă sunteți răbdători și mă citiți că sunt bine. Mă simt bine, exist armonios și îmi place viața mea. E drept, în ultimele 2-3 luni am jonglat cu emoții când pozitive, când negative. Am avut și o perioadă mai gri, am simțit nevoia de validare și iar validare, a mea, a faptelor mele, a gândurilor mele. Însă, odată ce am ajuns să mă cunosc, aproape că-mi tratez mintea ca pe o răceală. Iau un paracetamol și știu că orice aș face, starea durează aproximativ 7 zile.

Încă mă simt ca un cățeluș curios care studiază omenirea. Suntem cu toții unici și nu cred că mă voi plictisi în a studia tiparele umane de comportament. Nu-i vine a crede antisocialei din mine câtă fascinație îmi stârnesc oamenii și viețile lor.

Acum, că nu mai sunt eu principalul virus de sub microscop, arunc priviri și-n ograda vecinilor.

Ah, să nu uit, că e de laudă: nu mă mai grăbesc. Nu știu cum am devenit atât de răbdătoare dar parcă nici nu-mi mai aduc aminte cum stă treaba cu bătutul din picior.

Nu mă mai raportez la ceilalți. O fi bine, o fi rău, dar ceva din competiția prin comparație a dispărut. Asta nu înseamnă că stagnez sau că mă auto-zeific, ci înseamnă că știu unde încep, unde mă sfârșesc și pot sa-mi aproximez performanța.

Mă pregătesc încet de o retrospectivă de final de an. E aproape ”tradiție” pentru mine și…cumva pot reevalua situația din anii precedenți. Sper să v-o pot așterne cât mai repede deși, mărturisesc, vreau să încep să scriu mai mult din dorința de a ajuta decât din dorința de spovedanie.

Încă ceva, important. Mi-este dor de anumiți oameni. Aș vrea să am ocazia să port câteva discuții deschise cu puținii oameni care mă cunosc cu adevărat. Așadar, dacă vă recunoașteți, vă invit cu tot calmul din lume să-mi invadați lumea :)

Toate-s vechi și noi sunt toate

Poate mi-o fi crescut nivelul estrogenului, poate m-a ajuns oboseala mersului pe jos – alături de ceilalți sataniști – sau, poate pur și simplu mintea mea încă refuză să admită ca 32 de oameni au plecat atât de nedrept dintre noi și alți peste 100 se luptă să trăiască.

Acesta nu (mai) este un text revoluționar. Scriu pentru mine și pentru sufletul meu, așa cum am făcut-o mereu. Acum mi-e bine și aș vrea să memorez sentimentul acesta și să-l retrăiesc de câte ori recitesc.

Am fost un suflet neliniștit de când mă știu. Am disecat, am întrebat, am subestimat și am supra-apreciat. Ca mai toți dintre noi. La 17 ani m-as fi aruncat de bună-voie într-un cazan cu smoală, doar-doar să fiu mai aproape de versurile trupei mele preferate. La 23 mi-am tatuat simbolul albumului lor pe spinare. Ca să-i simt în mine mereu. Negrii și gotici, macabrii și sataniști.

Aiurea! Pentru toate formele în care omul a ajuns să se exprime există admiratori și dezaprobatori. Că...așa-i în lume. Place sau nu place. Război sau pace.

Mi-au trebuit 28 de ani să ajung să mă suport și încă vreo doi să ajung să mă cunosc. Câteodată mă plac, câteodată nu, iară zic, asta-i normalitatea.

Pur și simplu refuzăm să înțelegem miracolul celulei vii. Al vieții adică. Că deh, dacă nu se vede cu ochiul liber de unde începe totul, sigur e ceva mistic la mijloc. Nu e bă nimic mistic, e fizică și matematică și biologie și evoluție. Dar...cum-necum, ne-au trebuit milioane de ani să avem habar cât de complexe sunt creaturile vii. Și...pentru că omul n-a fost niciodată o creatură răbdătoare...a preferat să n-aștepte știința să-și spună cuvântul și să dea un nume acestui miracol al vieții: divinitate. Iar apoi poetul și filozoful și romanticul au contribuit la povestea asta cu: destin, scop, suflet pereche, karma, soartă, speranță și așa mai departe. Ați prins ideea. Totul a devenit o poveste magică și toți am început să căutăm inorogul de-i zice fericire.

Aveam vreo...4-5 ani când am furat toporul bunică-mii din lemnărie (kamikaze, știu) și-am zis că tai și io niște urzici. (bine că n-am găsit secera). Și-am găsit o broască mare, verde. Și voiam să-i văd inima, să văd dacă e vie. Așa că am pus mâna pe topor și-am crăpat-o în două. Jumătate de broască a sărit cât-colo, cealaltă jumătate a rămas inertă, pe pământ. Mi-am uitat motivul disecției și-am început să caut jumătatea de broască ce sărise în iarbă. N-am găsit-o. Și asta m-a întristat teribil. Eram convinsă că dacă pun cele două jumătăți de broască una lângă cealaltă, creatura revine la viață. Mult timp – în infantilitatea vârstei – m-a măcinat dilema asta. Unde-i jumătate de broască ? Ba chiar, într-o încercare a minții mele de a-mi consola conștiința, mi-am zis că jumătatea a fugit. A evadat.

Ce vreau să spun cu această poveste plină de tâlc? În cazul în care nu v-ați prins deja: viața e vie, moartea e moartă. Sentimentele și amintirile, întrebările și procesele de conștiință rămân. Mintea noastră naște idei care mai de care pentru a da un sens (cat mai acceptabil) faptelor noastre. Așa cum stomacul îți digeră (greu sau mai greu) chiar și mâncarea proastă sau stricată, la fel și mintea îți creează căi și sisteme de protecție pentru a te imuniza de traume. Mintea e vie, o celulă, ok, mai multe, mai complexe, dar...tot aia e.

Și acum, să ne întoarcem la partea de mai sus, aia cu estrogenul, adică suflet, mai pe înțelesul tuturor. Ni se vor întâmpla tot felul de lucruri și vom avea milioane de revelații în această călătorie vie. Ne va lua timp să invățăm ce e pacea cu sinele sau poate nu vom ști niciodată. Asta înseamnă să trăiești, să simți, să fii om.

Nu există o soluție general valabilă și nici o rețetă după toate gusturile. Avem totuși o armă secretă, construită de milioane de ani de către toți cei ce-au fost întaintea noastră: instinctul. Al unora e să lupte, al unora e să fugă, al unora e agresiv și-al altora e precaut. Dacă știm cum să armonizăm buna funcționare a instinctului, a minții și a sufletului ne putem numi norocoși. Cam asta înseamnă fericirea.

Însă viața e imprevizibilă. Și-atunci ar fi bine să ne grabim, să tragem nițel de noi, să nu așteptăm ploaia de miracole. Miracolele suntem noi, eu, tu voi, fiecare. Fericirea e suiectivă, trebuie doar să vrei să o vezi.

Închei cu un clișeu, că deh, meseria mă obligă să am după cuprins și-o încheiere: ni se întâmplă de toate, atitudinea le triază. A mea vreau să fie pozitivă.

NU e destul!

Știți despre mine că nu fac politică, știți că nu mă uit la televizor și știți că nu mai cred absolut deloc în actualul sistem.  Poate mai știți și că nu mă urnesc decât atunci când cred cu toată ființa mea că există o șansă (cel puțin).

Am citit zilele trecut un articol ce spunea că generația tânără are un tupeu fantastic de a-și cere drepturile. Și mi-am dat seama că eu nu mi-am cerut drepturile pentru că n-am crezut nicio secundă că mă ascultă cineva.

Am renunțat până și să mai sper??? Mă transform în generația pe care o blamam că s-a mulțumit cu puțin?

Au ieșit și au murit în 89’ pentru că ajunseseră să nu le mai fie frică nici de moarte. Pentru că n-aveau nimic, deci nimic de pierdut. Și-au câștigat libertatea. La ce? La hrană? La muzică? La plete? La modă?

Erau deja îndoctrinați să se mulțumească cu puțin, să se roage ca în viața de apoi să le fie mai bine.

Au murit pentru ca viitoarele generații să se nască cu dreptul la mâncare și exprimare. Asta știu eu despre perioada aia.

Și s-au bucurat și au considerat victorie ceea ce noi acum considerăm NORMALIATE și LIBERTATE.

Generația mea  s-a născut liberă. Generația mea nu are habar de pionieri, de cozi la pâine, de electricitate cu porția. Generația mea vrea mai MULT și vrea CORECTITUDINE.

E corect să gândesc “că oricum nimic nu se rezolvă”? E corect să am impregnat în minte că oricum fără șpagă nu rezolvi nimic? E corect să știu că dacă mă îmbolnăvesc și nu am bani MULȚI, n-am nicio șansă? E corect să încep să mă CONSOLEZ cu ideea că NU AVEM CE SĂ SCHIMBĂM? E corect să transformăm situația actuală în normalitatea noastră de zi cu zi?

E CORECT că au murit 32 de oameni pentru că ”merge și așa”?

Iar acum să mă integrez sub ștampila timpului și să-mi fie pusă eticheta de generație de sacrificiu... Să nu ies în stradă să cer pentru că... nu mai am ce?  Să-mi fie frică de orice schimbare pentru că aduce același lucru?

Am plete, am muzică, am hrană, am libertate, AM PRIETENI. Dar am și drepturi. Printre ele se numără și dreptul de a fi în viață. Am dreptul să nu-mi fie frică că pot muri din cauza unui sistem corupt. Am dreptul să ies din casă și să NU mă tem pentru viața mea.

Nu e suficient să-mi dați pe tavă un plagiator și să aveți impresia că voi tăcea. Nu e suficient să-mi fie silă să deschid televizorul pentru că mass-media manipulează la modul cel mai grotesc opinia publică.

NU vreau să fiu erou. Vreau să-mi placă să trăiesc în țara asta.

Nu ne oprim! Ne vedem diseară!

Din lumea mea...

Hotărâsem de vreo lună că vreau să-mi petrec ziua de naștere la munte, cu doar câțiva oameni dragi alături. Așa am vrut eu, ceva intim, ceva nou, ceva altfel. Ceva al meu.

Am ajuns vineri seara la cabana Bârcaciu. Cu bagaje, după două ore prin pădure, cam obosiți, dar veseli și puși pe “scandal”.

La miezul nopții, primele sms-uri și mai apoi telefoane: ” ești bine?trăiești?spune-mi că nu ai fost acolo!” Nu înțelegeam de ce prietenii mei în loc să-mi ureze diverse, mă tot întreabă unde sunt și dacă traiesc. N-am aflat decât că a fost un accident ”la un concert” și că toți se bucurau că n-am fost și eu acolo.

”aiurea, eu nu merg la concerte în cluburi, doar mă știți” le spuneam.

Când am aflat mai multe…am intrat în panică. E grav! E serios! Mulți morți, mulți răniți. Rockeri. Concert rock.

Vrei, nu vrei, e o lume mică, avem aceleași preferințe de muzică, de baruri, de oameni. Dacă tu cunoști pe cineva, sau cineva apropiat ție cunoaște pe altcineva, sau chiar și dacă ai fost norocos și nimeni drag sau cunoscut n-a fost atunci, acolo, accidentul TOT s-a întâmplat.

Am deschis Facebook. Un Facebook negru, plin de poze macabre, plin de articole șocante. Certuri, acuze, afirmații, delcarații. Oameni indignați, oameni speriați, oameni îndurerați. Controverse, blamări, scandal, scandal, scandal.

Dumnezeul vostru, al celor religioși ar trebui să fie iubire, toleranță, înțelegere și bunătate. Dumnezeul meu – știința – e rațional, logic, real, statistic.

ORICUM ai lua-o, adevărul e că au murit OAMENI! Oameni care au aparținut familiilor lor, iubiților și iubitelor, prietenilor și cunoștințelor.

Să nu ți se străngă stomacul ci sa cauți să le pui etichetă: sataniști, rockeri, rebeli, nonconformiști sau orice altceva, în afară de OAMENI, e GREȘIT!

Să nu te poți pune în papucii celor ce acum își plâng pierderea e firesc. Dacă n-ai pierdut pe cineva drag, n-ai cum să cunoști senzația. DAR poți încerca. Imaginează-ți că ești tu: mama, iubita, prietena unuia dintre cei pierduți sau accidentați. Ce-ai face? Ai da vina pe rock, pe religie, pe Halloween, pe club? Cred că nu. Cred că ai fi ACOLO, ai plânge și ai spera.

Fac parte din lumea asta. Cei mai mulți prieteni de-ai mei pot fi etichetați așa: rockeri. Mulți merg la concerte, mulți sunt atei, mulți sunt non-conformiști. Ce contează? Lumea se împarte în tabere, prieteniile se rup, convingerile ne separă, avem libertatea completă de a alege modul de viață pe care vrem să-l ducem. Dar suntem OAMENI. Asta avem în comun.

Ce m-ar face să merit să-mi pierd viața? Muzica pe care o ascult? Barurile în care îmi întâlnesc prietenii sau religia pe care n-o am?

Ce v-ar convinge să spuneți că am meritat să mor? Dumnezeul plin de iubire, faptul că vouă nu v-a murit nimeni sau poate faptul că ați sărbătorit Halloween într-un alt club și că v-ați costumat în iepuraș și nu în vrăjitoare?

Vă spun eu: nimic. Nimic nu mai contează atunci când o viață se pierde. Nimic n-o înlocuiește. Niciodată.

Dar, poate, dacă ne-am deschide mințile și sufletele am putea să oferim viitorului o șansă în plus. Cluburi mai sigure, pericole mai puține, legi mai dure, condiții respectate. Și nu în ultimul rând RESPECT celor ce acum își plâng pierduții.

31 pe 31

Mda...mă așteptam la asta. Saaau...poate anticipând am contribuit cumva la punerea în practică. Saaau...la cât de multe informații procesez ...totul este posibil.

Ar mai fi și puterea precedentului. În fine, ne aflăm azi, aici. Cu câteva zile înainte de ziua mea. Două. Și sunt oare ostentativă când avertizez lumea că nu-s un animăluț prea prietenos în preajma acestui eveniment?

Diferența dintre oamenii ostentativi și care trăiesc pentru aparențe și oamenii care chiar corespund clișeelor este că...aceștia din urmă au de suferit de pe urma primilor. Ce te mai poate reperzenta astăzi când deja toate stereotipurile și tiparele au fost populate de cineva fals înaintea ta? Cum te diferențiezi tu (care AȘA ești) de cineva care AȘA pozează?

M-au înnebunit petrecerile de Halloween. Pe meleaguri autohtone e încă un americănism preluat și folosit ca scuză de îmbătat. Ok, nu-s amuzantă, sunt cinică și acră. Pe bune? M-am născut de Halloween, de ziua spiritelor rele, ce dracu’ vreți  să fiu un inorog care se cacă curcubee? Saaau ar fi acceptabil să mă costumez într-o călugăriță porno cu chestii de latex și un vibrator atârnat de gât, dar devin brusc o constipată când nu mă incită ideea de party americănesc ?

Trecem peste. N-o fac ostentativ. Sunt fericită. Mi-au trebuit 30 de ani să aflu cum pot fi cu adevărat fericită iar acum, înțelegând secretul...vă spun sincer că mi-e lene să-l împart cu voi.

Fac diferența dintre ideal și rațiune, înțeleg și accept tot ceea ce mă înconjoară. Sunt adult? Nu mă consider adult.  Aspir înspre o normalitate pe care mulți o detestă. Dar am făcut pace și cu ideea că n-o să fiu niciodată normalul adjudecat de societate. (hai, numiți-mă aroganta în gând).

31 de ani înseamnă așa: să știi cine ești și cât te întinzi, să știi cât poți și să vrei ceva mai mult, să știi cine nu ești și să nu-ți pese că nu ești, să știi că trăiești o singură dată și să înceapă să te sperie timpul, să nu-ți mai pierzi vremea gândindu-te la ce cred ceilalți despre tine, să nu-ți fie jenă să refuzi, să înțelegi chiar și când nu accepți și când nu ți se pare drept, să știi că întradevăr ești de neînlocuit. Plus alte câteva, dar mi-e (din nou) lene să le înșir.

Ah și să începi să fii egoist.

E un stereotip deja să fiu întrebată ce-mi doresc de ziua mea. Îmi doresc un copil. (să vă văd acum). Îmi doresc o creatură de a cărei viață să fiu responsabilă și pe care să o iubesc necondiționat. În rest...cam am tot ce-mi doresc. Sau, pot să-mi construiesc.

Voi fi totuși rezonabilă și voi accepta convenția socială a oamenilor care susțin că îți manifești afecțiunea dăruind un cadou și sărbătorind ziua în care creatura vinovată a apărut pe lume.

Sărbătoriți-mă voi, dacă vi se pare că merit, iar eu am să fug departe (și anul acesta), să mă cațăr pe munte.

Să vă fie Halloween-ul autentic, și-al meu la fel.