Publicitatea - o tragicomedie cu care te droghezi din dragoste!

Care ați văzut mă Mad Men? Filmul ăla cu și despre publicitate de fumează ăia non-stop în birou și stau așa cu ochii la țâțele secretarelor și mâna pe paharul de whiskey, apoi pac, din cer coboară o idee.

Dacă nu l-ați văzut, nu e târziu. Apoi mai e și cartea lui Ogilvy, un nene destul de faimos prin industria advertisingului, “Confesiunile unui om de publicitate”. Astea două, cartea și filmul, filmul și cartea te fac așa...să vrei să guști puțin din lumea asta boemă.

Dar n-am început așa. Am început să arunc ochiul în curtea agențiilor încă de când eram la Mediafax și promovam anuarul de Media&Advertising. Agențiile se înghesuiau să cumpere publicitate și să apară în almanahul ăsta care era un fel de Pagini Aurii al celor ce se auto-intitulau publicitari. Gândește-te că vorbim de o ditai cărțuloaia, grea de 2-3 kilograme în care, care mai de care își dădeau aere prin machete sau advertoriale.

Și-mi placeau oamenii ăștia așa...boemi, mereu în alergătură dar care se auto-intitulau liberi. Îmi plăceau că se dădeau toți cu creier, că își ridicau podoaba cu circumvoluțiuni pe un piedestal și cei mici se închinau la ea. La creierul lor de creativi. ”Shhhh….creez! ”

Brainstorming.

Pffffff….mă gândeam atunci ca un Sales Executive de agenție de presă, cum mă să fii la muncă și să zici ”taci că aștept să-mi vină idei”.

Dar adevărul e că advertisingul e cam ca un drog. Mai vrei puțin, mai vrei puțin. Ori ajungi dependent, ori te omoară. De fapt, sunt ambele, mai întâi una, apoi cealaltă. Da e o moarte frumoasă, orgasmică.

Am făcut purici în 4 agenții până acum. 3 de online, una full. In 3 dintre ele făceam de toate, în ultima făceam (și încă fac) ce-mi place. Scriu.

N-am de gând să fiu modestă și nici să vă explic termenii ce nu-i înțelegeți. Oamenii ca mine sunt mană cerească. Pentru că nu-mi plac fițoșii de agenție, ăia care-și colorează părul verde și-și pun cercei în toate sprâncenele sau umblă cu teniși și pantaloni din ăia cu curu lăsat de parcă au pachețel în chiloți. Asta-i categoria de oameni care nu se mulțumesc să facă ceea ce fac ci vor să urle la lume, la lună, la cine naiba i-o asculta că ei fac publicitate și-s creativi. Bă, ăștia fac artă. Sunt veșnic neînțeleși și dacă mai fac un joint în birou tre să-I lași, să nu le fuți zenu și procesu creativ. Și vai-vai, ai văzut spotu ăla? Eu l-am făcut.

Nu c***e, nu tu l-ai făcut. Și nici măcar nu ție ți-a fătat mintea ideea, ci prin procesul mai sus menționat, tu și echipa ta ați ajuns la un consens și apoi a devenit chestia aia cool cu care tu te lauzi acum. Dar, never mind, bravo băh! Creativule.

Ne întoarcem la mine, eu narcisista, cadoul absolut pe care oricine îl vrea și nu prea mulți îl merită. Mie-mi place să scriu. Nu, greșit: eu iubesc cuvintele. Iubesc literele ce le compun, cerneala ce le formează, colorantul ce formează cerneala și toate arcurile de sub tastatură care prin miracolul tehnologiei fac să apară cuvinte pe monitor. Cuvintele mele. Deci iubesc cuvintele, toate. Că tot mă chinuiam să-mi aleg un cuvânt preferat, dar de fapt îmi plac toate.

Cei din specia mea nu se vor în gloată cu marii creativi ostentativi. Cei din specia mea se mulțumesc să tacă și să facă. Să facă și iar să tacă. V-ați prins.

Și de aici începe joaca. De-a brainstormingul, de-a găsitul conceptelor, de-a transpusul lor în cuvinte, de-a șterge tot ce-ai scris că nu e bine, de-ați înghiți lacrimile când primești un feedback negativ și de-a continua să crezi în tine și în ideile tale atunci când clientul îți spune că e minunat dar că…e prea îndrazneț.

Uiți că ești obosit, uiți să mănânci, uiți că ai o singură vezică, ba prin nușh ce minune ți se și astupă urechile și faci simbioză cu laptopul până când ”pe hârtie” apare ceva ce se pupă cu sufletul tău. Când îți place ție ce-ai scris e ca și cum îți vezi copilul la maternitate: e așa frumooooosssss că nu vrei să împarți. Dacă nu se bucură toata lumea ca tine? Dacă nu se îndrăgostesc toți pe loc?

Și când zice clientul ”o bere rece echipei de creație” nici că-ți pasă de bere. Și nici de client. Tu, în mintea ta ești pe podium, la Oscar, mai ceva ca Leo după bătaia cu ursul, ai și speech-ul pregătit, le mulțumești prietenilor că te-au așteptat seara când stăteai peste program și le mulțumești părinților că s-au înmulțit și a ieșit cineva așa deștept ca tine.

Zi că n-am dreptate? Zi că nu ai pipotă de bou când îți iese o campanie mult lucrată?

Sau…când e marți, sunt 3 ceasuri rele, ți-a tăiat pisica neagră calea, ai vărsat solnița și ți s-a spart oglinda de la farduri în poșetă și….ce să vezi, clientul zice că nu și nu, că ești prost, ori îi dai repede ceva (repede, bine, interesant și încă o listă luuuuuungă de chestii care pot fi făcute în doar ”câteva minute”), ori caută altă agenție, că deh, are balta pește.

Și atunci îți vine să repeți scena aia din Braveheart, cu scoțienii de-și ridică fustele. Dai cu mouse-ul de masa, îți juri că te lași de meserie, ah, sigur clientul nu-ți înțelege geniul creativ… Și uite așa încolțește undeva în tine, ca un microb gândul dulce al răzbunării dar și al competiției. Cum cu cine? Cu tine!
Cele mai bune competiții sunt alea între tine și tine. Că sigur faci ceva mai bun și-ți lași clientul mască.

N-o mai lungim cu vorba, că la final oricum, în loc de statueta aia aurie în formă umanoidă, primești așa un zâmbet ironic și un ”Eeeeh….ai văzut că se poate?!”.

Așa stă treaba în lumea mea prezentă. Nu știu de ce am zis-o tocmai azi, acu m-a găsit inspirația.