Paradox

Cum spunea prea-desteptul Pascal Bruckner intr-una dintre cartile lui (preferata mea de altfel) "de la dragoste la ura nu-i decat un pas"  si "ura reuseste sa tina oamenii mult mai mult timp impreuna decat o face dragostea".
Trist dar...cat se poate de adevarat.
De parca n-ar fi la tot pasul oameni care nu demult iti puneau lumea la picioare si sufletele unul in palma celuilalt, iar astazi acuzele, nebunia si ocarele sterg orice urma de sarut.
Dar de ce? Cum e oare posibil ca acela/aceea ce ti-a fost candva atat de aproape, sa-ti devina atat de dusman?
Si, apoi, daca tot sfarsim intr-un astfel de cosmar, n-ar fi oare mai intelept sa ne cimentam pentru totdeauna sufletul intr-un cavou?
Nu, pentru ca noi oamenii ne hranim cu iubire. Dar, as spune eu aici, in egala masura si cu ura. Si, cred ca e un paradox, o ironie a sortii ca ne este dat sa traim gustand din amandoua...
Succesiv.
Mai intai degustam nectarul dulce al iubirii si apoi ne inveninam cu ura.

Sau, mai rau, cu indiferenta.
Si, daca epuizarea cauzata de amor e primita cu bratele deschise...epuizarea de cealalta natura...este...letala.

De ce facem asta, noi, oamenii?

Aproape de pamant...

Traiesc mult prea mult spundu-mi ca "TREBUIE" sa fiu puternica. Sunt metehne vechi care nu ma lasa sa apar vulnerabila niciodata. Trebuie sa privesc inainte. Sa nu am niciun cusur, nicio slabiciune, indiferent ce.
"Treci peste orice si oricine!"

Iar atunci cand apar momente fragile...rareori e drept, insa pur si simplu nu stiu cum sa le gestionez. Omului robot cu fata impietrita ii apar lacrimi pe obraz si nu stie ce sa faca cu ele.
Am trait invatand sa nu ma bazez pe nimeni. Nu am stiut sa ma las ajutata iar in ultima perioada am mers inainte din inertie fara sa mai iau in calcul faptul ca as putea sa fiu vreodata vulnerabila. Sa depind sau sa am nevoie.
Pentru ca STIU cum e sa fii la pamant si mi-am jurat ca nu voi ajunge niciodata acolo, prefer sa previn decat sa tratez.
Doar ca ...oricat de mare ar fi universul meu, bula mea de sticla, sunt om. Un om mic. Energic, pragmatic, sensibil uneori, vesel tot mai rar si aproape de mijlocul vietii.

Am refuzat sa vorbesc despre mine de prea mult timp. Nu la modul superficial ci la modul profund. Inca nu e momentul sa imi analizez atent prezentul. Dar, uite ca a venit momentul sa imi recunosc ca am nevoie de ajutor. Sa zambesc, sa respir, sa cred.
E drept, tot eu sunt singura capabila sa redobandesc aceste trairi, insa, ca in orice viciu, atunci cand mergi la detoxifiere trebuie mai intai sa VREI sa te vindeci.

Vreau sa ma vindec :)

"de maine" nu am sa mai mint...

Stiu pe pielea mea ce inseamna acest "de maine am sa...". Incepand de la "de maine am sa renunt la fumat"  sau "de maine ma apuc de sala" sau chiar "de maine am sa fiu mai calma". Acel "maine" nu mai vine niciodata daca nu incepi sa o faci chiar in momentul in care o gandesti.
Mintea noastra e capabila sa devina cel mai mare dusman posibil cand vine vorba de auto-sugestie. Nimeni si nimic nu poate sa ne influenteze atat de puternic precum o minte determinata sa...ceva.
Pun mereu pe "hold" chestii importante. Lasa ca ma vad cu fetele saptamana viitoare, desi mi-e foarte dor de ele... Am timp sa ies mai mult, de luna viitoare. Mai astept putin pana sa ies cu rolele, o sa faca vreme si mai frumoasa. ..
Amanam atat de multe lucruri care ne-ar infrumuseta viata, incepand de la chestii minore pe care le consideram nesemnificative, pana la ajunge sa traim o viata intreaga pe hold.
Asa ca incet-incet, dar SIGUR ar trebuie sa facem totul acum. "Si maine e o zi" nu mi se mai potriveste deloc.
Mintea mea e atat de vicleana incat va ajunge sa ma convinga ca de fapt ma auto-protejez si ma iubesc dandu-mi ragaz sa orice.
"lenevesc azi si de maine ma apuc serios de treaba"
Nu e bun obiceiul asta extins. Daca ne-am obisnuit ca la inceput anului sa ne setam obiective, de care tot noi radem cateva luni mai putin ca nu s-au indeplinit, asta nu inseamna ca e o idee buna...
N-am de gand sa devin un guru motivational doar pentru ca mie mi-a fost usor sa renunt la fumat si pentru ca m-am indragostit de mersul la sala. Le consider intamplari norocoase. Pentru altii s-ar putea sa fie mai greu insa.
Iar faptul ca sunt intr-o eterna competitie cu mine si ca nu sunt multumita aproape niciodata de realizarile mele nu este o calitate, ci mai degraba ma transforma intr-un sportiv participant la olimpiada nemultumirii....
Totusi... Vreau sa fie foarte clar ca "de maine" e mincinos.

Prefer "acum ori niciodata".

Prostie sau optimism?

Asadar, va intreb: DACA lupti pentru o cauza pierduta inseamna ca esti optimist sau prost?

Hai sa nu dezbatem cauza, sa zicem ca e pierduta si nu mai are nici o sansa sa fie altfel. Sa zicem sa toate sansele din lume s-au epuizat si ca ar fi mai simplu sa castigi la loto decat sa gasesti solutii.
Iar cei ce nu cred in "cauze pierdute" ca bla-bla-bla-bla, le spun ca nu asta-i subiectul de azi.
Azi vreau sa stiu daca cei ce lupta sunt prosti sau optimisti?

Ecuatia devine si mai simpla cand adaugi faptul ca X este constient de pierzania cauzei sale.
Din nou, nu incercati sa-mi spuneti ca X este pesimist ca "daca ar crede poate s-ar putea..." Ajungem la poezioara cu "daca"  si "poate".
Sa zicem ca X este cea mai realista fiinta de pe fata pamantului. X la masa cu Y si alte componente ale ecuatiei incearca sa ajunga la un rezultat fara virgula. Ar fi posibil sa contrazica matematica cu precizia ei de fier?
Nu va simtiti vinovati sa-mi spuneti ca optimismul si perseverenta sunt niste calitati. Sau sa-mi spuneti ca din prostie se mai trezeste omul. Sau ca orice e posibil, sau ca niciodata sa nu spui niciodata.
Intrebarea ramane: DACA lupti pentru o cauza pierduta esti prost sau optimist?
Cauza e pierduta. Asta e singura constanta in ecuatie.


P.S. eu n-am habar de matematica :P

Spovedanie

Printre lucrurile caracteristice mie cu care nu ma mandresc dar nici nu mi-e jena se afla si "calitatea" aceasta de-a ma lua la tranta cu adevarul. Adica nu-mi pot tine gandurile in frau ca-mi explodeaza mintea. Nu ma pot cenzura, nu ma pot preface ca sunt altcineva.
Si credeti-ma ca mi-a fost greu de-a lungul timpului sa fiu EU. Catalogarile au curs cu nemiluita. M-au judecat si ras-judecat, crucificat si s-au dezis de mine multi. Ca sunt nebuna, rea, isterica, prea dura, prea, prea, prea eu.
Iar acum am ajuns la varsta la care nu-mi mai pasa. Eu sunt mica  in lumea mare. O carte deschisa care n-are timp timp sa fie studiata de orice analfabet. Nu vreau sa fiu complexa, speciala, inteleasa, sociabila, placuta, iubita, admirata.
N-am timp sa respect regulile...Nu am timp sa astept minunile sa se intample, nu am rabdare sa mai dau a doua sansa, sa explic, sau sa ridic in slavi.
Pur si simplu vreau sa traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima. Pentru ca poate maine va fi prima zi din restul celor ce mi-au ramas...
Poate maine :)

Mamei mele, azi

Intotdeauna am considerat 8 martie ca fiind "ziua mamei" si nu "ziua femeii". Chiar si aseara cand am primit primul buchetel de flori am raspuns automat "Dar eu nu sunt mamica!"
Dar cu siguranta sunt fiica mamei mele :) Femeia din viata mea.

Eu nu stiu daca ma incadrez in tipologia feminina clasica. De exemplu: nu am absolut deloc instinctul matern, nu am nicidecum impresia ca as avea vreodata nevoie de protectie, nu imi doresc "egalitate intre sexe" pentru ca asa e la moda, dar nici nu voi poza vreodata in femeia slaba ce are nevoie de umarul unui barbat. Nu cred in povesti roz cu printi, printese...iar florile si bomboanele n-au reusit niciodata sa ma faca sa iert.
Totusi, unul dintre motivele pentru care imi place al naibii de mult sa fiu femeie este relatia pe care o am cu mama mea. Relatia de prietenie "ca fetele" pe care stiu ca si-o doresc atat de multe femei si care eu o traiesc si savurez zilnic.

Spunea cineva ca atunci cand ai un copil trebuie sa traiesti zilnic cu responsabilitatea unei vieti in gand. De cealalta parte a baricadei sunt eu, copilul egoist care declara ca e un sentiment inuman de frumos sa stii ca iti poti pune viata oricand in palma mamei tale. Sa ai incredere ca "Stie ea mai bine". Sa stii ca in orice moment isi da seama CE gandesti doar din tonul vocii tale :)

Multumesc ca m-ai facut asa cum sunt mami :) La multi ani de 8 martie!

uitare

Nu uit. Vreau sa uit si nu pot. Retraiesc aceleasi momente iar si iar si iar si iar si iar pana cand devine agasant, dureros, infinit.
Se spune ca problemele nerezolvate apar de fiecare data cand incercam sa trecem la un alt nivel. Nu putem asadar evolua fara sa facem pace cu sechelele noastre. Stagnam. Pentru ca viata e o spirala.
Si pana nu intelegem eroarea nu facem altceva decat s-o exploatam din diferite unghiuri.
Una dintre cele mai mari probleme cu care ma confrunt e ca nu pot ingropa capitole din viata mea pana nu le costientizez rezolvarea. Logica, rationala...
Si le duc in spinare.
E ca partea cu bagajul emotional doar ca vorbim aici de amintiri periculoase.
Nu inteleg oamenii care trec cu usurinta peste orice, isi rezolva rapid problemele, am impresia ca e o masca pe care o poarta. Sau ca sunt superficiali. Sau ca problemele n-au fost deloc serioase.
Dar daca am eu o problema? Daca memoria asta functioneaza ca o arma impotriva mea?
Acum nu pot decat sa ma scald in sute de intrebari fara raspuns. Cert e ca imbratisez un bocaj destul de puternic.
Sunt in stadiul unui bolnav caruia tocmai ce i s-a confirmat diagnosticul dar medicul il priveste neputincios si ii spune ca e in ultima faza...cea care nu raspunde nici unui tratament medicamentos.
STIU ca primul pas este sa accept ceea ce mi se intampla. Apoi sa incerc sa ma inteleg. Si stiu ca in momentul in care imi voi deschide sufletul si voi ierta cu toata fiinta mea memoria isi va desprinde spinii care ma inlantuie.
Nu sunt pregatita sa iert. Sau sa uit? cred ca merg mana in mana...
Exista momente in care VREAU si POT pur si simplu nu se integreaza in aceeasi propozitie.

Exista?

Dor de duca (realoded)

V-ati dorit vreodata ceva intr-atat de tare incat sa va doara in piept cand va imaginati momentul? Eu asa stiu ca e "de-adevaratelea" dorinta. Vreau in fiecare secunda cate ceva diferit, dar doar atunci cand suspin din toata fiinta mea cand imi imaginez momentul...atunci e pe bune.
Si, habar n-am daca asa se manifesta astenia de primavara, insa de vreo cateva zile incoace nu ma vad decat pe o plaja in Australia, desculta, incurajand soarele sa rasara si respirand aer sarat cu gust de mare/ocean...
Bai, nici n-am chef sa va descriu imaginea asta de reclama, e atat de a mea incat ma uit urat la oricine vrea plaja, mare, soare, inafara de mine :)
Glumesc.

Vreau sa alerg desculta pe o plaja, orice plaja in afara de a tarii noastre. E frumos si aici, dar cred ca i s-a epuizat magia marii noastre negre. Luati-o cum vreti. Nu e un articol uracios de blamare, e unul pofticios de dorinta si evadare :)

E un moment din acela in care nu simt si aproape ca nu ma cred eu pe mine ca apartinand locului. E drept, cunoscandu-ma pe mine, ca nu voi apartine cu adevarat nici unui loc, asa e felul meu...tembel si apartinand doar vantului.

Vant cu dor de duca :)

Armura

Nu stiu ce e mai obositor. Sa fii intr-atat de terifiat de suferinta sau sa fii vesnic in garda cu scutul protector ridicat.
Sa ai o rana vesnic deschisa pe care incerci cu disperare sa o aduci macar in stadiul de cicatrizare sau sa suporti greutatea unei armuri permanente...
Frica este motivul sau cauza celor mai multe aripi frante. Ne e teama sa visam, sa decidem, sa traim, sa renuntam, sa nu renuntam. Ne e frica de durere, de ceilalti, de minciuna, de moarte, de viata, de intuneric, de lumina.
Atunci, mintea noastra isi tese un cocon protector si se baricadeaza inauntru. Cu trup si desigur...suflet. E cald si bine in coconul propriu...Impenetrabil. Dar pana cand?

Unii se arunca orbeste in bratele vietii fara sa tina cont de nimeni si nimic. Mor incercand, iar ceilalti ii martirizeaza si le admira vesnic curajul.
Altii slavesc monotonia si in simplitatea existentei lor totul pare roz. Se bucura aparent de o viata frumoasa. Atat cat sa nu depaseasca anumite bariere. A aparut chiar si o cultura a celor "multumiti cu putin".
Ok, dar cei ce nu fac parte din nici o extrema?
Scriam mai demult despre "mijlocul lui nicaieri" iar de atunci m-am ferit atat de tare sa fiu in mijloc incat am fost mereu la cate o extremitate. Ba alba, ba neagra, niciodata gri.

Insa, uneori, indiferent cat de bine antrenati suntem, fie armura, fie coconul, devin incomode.

Atunci ce?

Fara de nimeni

Cand am ascultat prima oara melodia lui Pink Floyd Wish You Were Here eram in Vama, la Ovidiu (sau la Stuf cum ii spune acum). Era seara, primele stele se iteau pe cer iar eu tocmai ma instalam intr-un hamac cu un pahar de bere in brate. Intre doua valuri sparte puternic si-o rafala de nisip am auzit primele acorduri de chitara. Apoi ma intreba cineva din cer:
"So, so you think you can tell
Heaven from Hell,
Blue sky's from pain. "

Intre revelatia provocata de aceste sunete si pielea de gaina care-mi cuprindea pe rand fiecare centimetru de corp am ajuns la refren:
"How I wish, how I wish you were here.
We're just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year ; "

Cred ca atunci, in acel moment mi-am dat seama ca nu-mi lipsea nimeni si nimic. Desi parea idilic sa iti doresti acel "cineva care sa fie acolo" caruia sa-i strangi mana si sa-l inviti la o partita de inot :) eu n-am avut deloc acest sentiment. Am iubit cerul plin de stele, am iubit vantul ce starnea nisipul din jurul paharului meu de bere, mi-am iubit pana si praful ce mi se aduna in par (pe atunci plete lungi si rosii) dar n-am simtit deloc nevoia sa iubesc pe altcineva.
Poate ca "wish you were here" era de fapt promisiunea mea catre mine. Ca oricand, oriunde, oricum, ma voi regasi eu pe mine si fericirea de-a ma avea. De-a fi eu, impacata, constienta, deloc dependenta de fericirea ce mi-o poate da altcineva.
Si inca nu stiu daca in sufletul meu zace o iubire de sine exagerata sau daca am invatat sa inteleg ca desi omul este un animal ce calatoreste "in haita", nu-si imparte sufletul cu nimeni.

Genetic vorbind, ne nastem egoisti :)

Impuls

Nu te gandesti niciodata la apocalipsa? Esti calm, zambesti, respiri usor in timp ce in mintea ta se deruleaza scene desprinse din cele mai criminale filme. Iti imaginezi cum rascolesti intreaga casa in cateva momente. Tot ce-ti cade in mana este izbit de pereti. Iti urla plamanii in piept si n-ai deloc liniste pana nu vezi distrus tot ceea ce te inconjoara.
Da, asa dai tu viata videoclipului Nirvana din mintea ta. Povestea ar putea continua ucigas. Iar in cele din urma te vezi prabusit intr-un fotoliu cu o tigara in mana, fumand insetat.
Sunt singurele momente in care imi aduc aminte cum era sa fumez. Sa potolesc furia, sa deplang moartea a zeci si zeci de neuroni intr-o tigara aromata care devine scrum prea repede.
Desigur, e doar imaginatia mea.
Pentru ca in realitate eman calm si fericire. In realitate nu tip, nu sparg, nu vorbesc urat, nu fumez, nu distrug, nu nimic.
In realitate ma scald intr-o normalitate anemica, putrezind in monotonia unui comportament avizat de psihologii care cred in zen :)
Simplu

Emotii

Se intampla multe-multe insa eu devin din ce in ce mai zgarcita in a le pune pe blog :) Sau parca mi-e lene sa transform totul in povesti frumoase si imi vine sa scriu cate o propozitie din fiecare gand :) Nu cate un gand in fiecare propozitie...
In fine...
Se apropie momentul...se apropie concertul se apropie ziua pe care o astept de mai bine de 6 ani. 15 mai 2013, concert Depeche Mode.
Dar, bucuria incepe sa se impleteasca cu emotii... Parca nu ma mai vad inebunita de muzica, fredonand cu mii si mii de fani.
Am inceput sa visez ca s-ar despica multimea in doua....si de nicaieri m-as inalta pana la scena... Asa as putea sa le multumesc pentru fiecare vers ce mi-a oblojit sufletul si pentru fiecare sunet ce ma inalta. Sa-i intreb de ce-mi canta iar si iar viata  :)
Am invatat ca unele lucruri nu pot fi intelese decat daca sunt traite. TRAITE cu adevarat.
Cand am invatat acest lucru am incetat sa mai conving :)

Totul se echilibreaza, one way or another :)
Asadar presupun ca bucuria mea de pe National Arena va fi pe atat de mare pe cat a fost dezamagirea in 2009 cand n-au mai concertat pe 16 mai...

Auto-contrazicerea

N-am reusit sa ma tin de cuvant...nu pana acum. Referitor la calmul pe care mi-l doream la inceput de an.
Iar atunci cand sunt obligata sa dau nas in nas cu mine, in oglinda si-mi vad dezaprobarea din priviri...mai ca-mi vine sa ma iau la palme.
Poate par cel putin dezechilibrata psihic insa pentru mine omul pe care nu trebuie sa-l dezamagesc, mint sau sa-l duc cu zaharelul sunt chiar eu. Cea mai mare lipsa de respect posibila este cea fata de propria-ti persoana.
Armonia cu sinele incepe de la auto-acceptarea noastra. Respectul de sine este cel mai puternic stimul al demnitatii iar respectarea cuvantului este sinonim cu siguranta de sine. Cel putin asa vad eu lucrurile. Ma incred in mine pentru ca sunt singurul om in fata caruia sunt cu adevarat sincera.
Ei bine, mi-am propus sa lucrez anul acesta si la partea comportamentala, la calmul si isteria mea. De cate ori am esuat mi-am gasit scuze, ba ca-s prea vulcanica, ba ca asta-i stilul meu sa traiesc totul cu intensitate. Ba ca mi-as pierde mintile daca as incerca sa fiu mai calma decat trebuie.
Totusi pentru ca imi place sa reusesc sa ma tin sub control si sa nu-mi ies din cuvant voi admite ca in prima luna a anului am esuat. Departe de mine zen-ul...

Deocamdata.

Cu si despre...sport

Iata un subiect pe care nu l-am dezbatut niciodata desi face parte din viata mea de multi ani :) Sportul, pasiunea mea, viciul si modalitatea de a ma relaxa...
In stilul meu caracteristic, nu exista jumatati de masura iar atunci cand ceva imi place nu ma opresc pana n-am devorat tot ce se putea...
Asa si cu sportul. Am cateva povestioare amuzante pe care vreau sa le asez aici inainte de a va concluziona situatia din prezent.
Avand in vedere ca tata e absolut obsedat de pescuit si de schi, inca de mica nu am perceput iesitul cu rucsacul in spate ca un sport. Cataratul pe toate coclaurile, camaparea si deprinderea tehnicilor de "supravietuire" inafara cuibului le-am inmagazinat asadar din frageda pruncie. Iar pe la 7 ani m-a urcat prima oara pe schiuri si a fost un fel de "trebuie sa inveti". N-am invatat chiar atunci si m-am chinuit ceva vreme incercand.
In clasa I-a am fost inscrisa oficial in echipa de inot. Am ajuns pana la a practica inotul de performanta insa am renuntat dupa 5 ani. Ne antrenam zilnic cate doua ore dar dezvoltasem si unele probleme de sanatate din cauza apei vesnic prea rece.
Undeva in aceeasi perioada am avut un an si jumatate de gimnastica ritmica inclusa in program. Asta pentru ca sora mea mai mica si mai fragila vroia gimnastica iar mie mi se parea amuzanta ideea :) Dupa primele spectacole si coregrafii m-am cam plictisit. Unde mai pui ca nu prea eram incantata de partea cu intinsul membrelor pana la refuz....
Intre 13 si 14 ani am cochetat intensiv cu ideea de a intra in echipa de handbal a scolii...ulterior mi-am dat seama ca e cam multa violenta pe teren...Am rezistat 6 luni.
Totusi pentru ca "diriga" noastra era profa de sport si nu oricum ci una a naibii de buna trebuia sa fim exemplul scolii. Asa ca aveam 4 ore de sport pe saptamana si orice alta activitate extra-scolara de genul excursiilor, competitiilor, dansuri, etc.
Am continuat in acelasi stil inca 3 ani de liceu pentru ca am fost selectata sa fac parte in echipa de majorete a liceului. Suna amuzant insa nu era, va asigur. A face parte din aceasta echipa inseamna sa ai minim 4 ore de antrenament de 3 ori pe saptamana. Asta pentru ca anual in cadrul campionatului de fotbal pe licee exista si campionatul de dans al echipelor de majorete... Si concuram cu gimnastele de la liceul sportiv. Nu am facut dans de performanta pentru ca am respins intotdeauna ceva ce era "obligatoriu". Atunci cand dansul devenea mai mult o obligatie decat o pasiune...pur si simplu ma opream.
Cea mai "lenta" etapa a vietii mele a inceput odata cu "emigrarea" in capitala. Inafara escapadelor de schi sau de inot....am avut de cateva ori abonamente la diverse sali de fitness si aerobic sau, de cele mai multe ori, am preferat sa fac exercitii acasa dupa filmuletele lui Billy Blanks sau Mary Winsor.
Apoi, acum 4 ani am incalecat prima oara si tot de atunci mi-am dorit sa ajung la nivelul la care sa pot spune ca stapanesc echitatia aproape perfect.... Dar, ca orice activitate sportiva si nu numai, echitatia are nevoie de mult-mult devotament si necesita investitii serioase :) NU am renuntat dar pot spune ca a ramas la nivel de hobby de weekend...
In toamna lui 2012 m-am incumetat din nou sa-mi fac abonament la o sala de aerobic. Am avut retineri pentru ca pana atunci nu mai intalnisem niciodata instructori cu adevarat devotati.
Unde mai pui ca dupa cativa ani buni de fumat, atunci cand s-a concretizat renuntarea la acest viciu am simtit o nevoie exagerata de detoxifiere. Si role, inot ocazional, plimbari zilnice de 2-3 km nu erau destul. Vroiam miscare. Multa, eficienta, placuta.
Si asta am primit in ultimele 4 luni. Aproape zilnic :) Nu fac reclama salii Perfect-Body, sunt mult prea egoista si deja e plin de fete ambitioase pe-acolo. Ideea e simpla: m-am indragostit, de zumba, de tae-bo, de aerobic in toate formele lui posibile, pentru ca nici o ora nu are aceeasi rutina. Totul e viu, antrenant, molipsitor. Acum nu-mi pot imagina cum a fost posibil sa...lenevesc atat de mult timp :P
Glumesc :)
Am vrut pur si simplu sa impartasesc cu voi aceasta noua pasiune a mea :)

Sa ne depasim noi limite, zic :)

Dezamagirea

Este poate cel mai puternic sentiment dintre toate.

N-o fi avand dezamagirea intensitatea iubirii sau profunzimea tristetii, insa odata instalata in mintea si in sufletul nostru...aceasta are puterea sa contamineze zile in sir.
Iubirea se castiga, se pierde, tristestea se sterge, se cauzeaza, insa demagirea exista pur si simplu.
N-ai cum sa incetezi sa fii dezamagit...
Si pentru ca multi poarta dezamagirea pe umeri, pentru a nu fi o povara atat de mare, Dumnezeu a luat durerea din dezamagire.

Nu ma doare sufletul, nu ma inlantuie depresia, ci pur si simplu sunt dezamagita.
De simplitatea oamenilor, de simplitatea situatiilor, de lipsa de culoare, de lipsa de subsanta, de banalitatea intamplarilor si mai ales, mai ales, de fatade.
Cine sunt eu sa fiu dezamagita? Nimeni! Dar nici voi, toti cei ce m-ati dezamagit nu-mi sunteti mai presus.
Doar ca eu, spre deosebire de cei ce-si vad coroane invizibile in oglinda, stiu cand sa-mi plec capul.

Nu cred in modestie insa nici in grandomanie. Inteligenta artificiala si ale naibii legi de conduita sau valori proprii.
Am suficient curaj sa privesc pe oricine in ochi fara sa-mi vopsesc personalitatea.

Cum spuneam, sunt dezamagita.

Nu trebuie!

Oricat de rationalo-pragmatico-fixista as fi eu uneori recurg la zicala "if its meant to be...it will be!" Mai pe limba noastra: "daca e sa fie...va fi".
N-am putut sa fac prea multe chestii pentru "ca trebuie". Ba mai mult de cate ori "a fost musai" am esuat. Pentru ca undeva inauntrul meu slasuieste un suflet tampit de rebel si neascultator.
Si nicicum nu-l pot educa. Pardon, nu-l pot obliga sa. Sa...ce nu vrea :)

Zilele acestea am atat de multe cuvinte nespuse pe care insa nu reusesc sa le leg intr-un articol de pus pe blog.
Dar nici ca am tragere de inima sa ma destainui. Ma intrebam eu pe mine daca asta e un semn ca etapa cu blogul se apropie de final? Poate e momentul sa ma apuc de o carte?
Habar n-am.
Dupa aproape 5 ani de cand am inceput aceasta "terapie prin scris" cu bune, cu rele...cu destainuiri mult prea sincere, cu aprecieri, cu multe critici...am ajuns sa fiu zgarcita.
Acest blog nu mai e demult un jurnal. Nici macar o "carte de oaspeti"  si nici un clasor de ganduri. E pur si simplu modalitatea mea de comunica cu mine. De cate ori mi-a fost hartuit coltul de internet de atatea ori m-a durut sufletul.

Astazi insa mizez ca atunci cand va fi momentul potrivit voi avea ceva de spus. Nu pot cugeta la comanda, asa cum nu pot sa fiu altfel decat sunt.
Era nevoie totusi sa am un angajament scris, eu cu mine; Ca n-am sa ma panichez atunci cand n-am nimic de spus :)

Undeva la mijloc

Vi s-a intamplat vreodata sa aflati/cititi/cunoasteti o poveste de viata, de dragoste, atat de intensa incat la un moment dat, pe masura ce descoperiti mai multe detalii sa spuneti "asa ceva se intampla doar in filme" ? 
Intensitatea unor povesti este atat de mare incat e mai credibil sa le consideram incredibile :) Ciudat.
Dar, analizand detasat o poveste, putem intelege ca poate tocmai simplitatea cu care este relatata certifica sinceritatea ei.
Mai simplu: daca eu nu pot intelege ceva asta nu inseamna ca nu e adevarat, ca nu e posibil, ca nu s-a intamplat.

Sau poate, odata cu blazarea intr-o realitate atat de gri ne detasam de capacitatea de a visa.
E ca atunci cand esti copil si gasesti jocul in tot si-n toate, tranformi fiecare aspect intr-un mister gata de descifrat. Copiii nasc povesti. Adultii se poticnesc in pragmatism si scepticism.
Atunci cand ne dorim o schimbare, o revelatie, o renastere, n-o putem avea decat daca facem ceva DIFERIT.
N-am inteles multa vreme sintagma " Atunci cand vrei sa schimbi lumea trebuie sa incepi mai intai cu tine". Pentru mine nu este posibil sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fiu alt om. Sau este?
Raspunsul e la fel de simplu ca si posibilitatea unei povesti ireal de frumoase: nu am sa stiu ce este posibil si ce nu pana nu voi fi incercat.

Trebuie doar sa deschidem ochii si sa constientizam multitudinea de posibilitati din jur. Asta o spune un om care in ultima vreme si-a abandonat multe poezii din suflet. Nu pot spune ca am renuntat sa cred in magie, insa am omis sa mai cred in miracole. Dar, asta e o alta poveste.
Totusi, ca o concluzie de final de articol va pot spune ca este gresit sa credem ca "de maine incep sa" sau ca "n-o sa mai vreau niciodata sa".
Suntem undeva la mijloc.

Mai mult calm

La inceputul lui 2012 imi promiteam sa fiu, sa fac, sa, sa, sa. Eram sigura ca 2012 e anul MEU. "It's a ME year" imi spuneam. Anul in care invat sa fiu egoista, sa imi port singura de grija, sa ma iubesc doar pe mine, sa ma protejez si sa lupt. Am pornit razboinica un 2012 ce-l vroiam supus.
Anul 2012 pentru mine a fost un an in care am stiu mereu ce vreau si am avut mereu ce-am vrut. N-am plans, nu am suferit insa am dat cu pumnul in masa de multe ori.
Am tipat, am luptat, m-am incruntat mult.
La finele lui 2012 nu mai zambeam. Eram decisa si atat. Luptasem mult. Pentru tot. Pentru orice.
E timpul sa invat (poate din nou) ce inseamna calmul, rabdarea si cerul senin.
Mi-am promis ca in 2013 sa nu mai ridic tonul. Sa nu ma mai enervez. Sa nu mai vorbesc urat (nici macar in joaca). E anul in care voi incerca sa impart bucuriile si cu ceilalti.
Lectia rabdarii mi-a mai fost oferita candva. In alt sens. De data aceasta trebuie sa invat sa am rabdare cu mine. Sa invat ca exista si alte perfectiuni.
Totusi, ma asteapta un an plin, cu multe provocari, multa munca si multe intamplari.

Dar...sa nu facem planuri :)

not yet :)

Cum nu a venit sfarsitul lumii...

...mi-am facut timp sa mai scriu si eu.
E atat de comercial sfarsitul lumii si acest 21 decembrie incat ar fi fost pacat sa nu profit de subiect. Unii oameni au crezut atat de tare ca astazi e cea din urma zi a rasei noastre, a planetei noastre, incat probabil acum sunt beti de dezamagire.
Mie personal mi se pare ridicola ideea. Dar imboldul ca "ti se da a doua sansa" poate va avea un efect intens asupra celor ce au crezut in apocalipsa.
Nu mi-e frica de moartea mea, am spus-o de o mie de ori. O vad, o inteleg, o percep atat de natural incat nici macar nu mi se pare trist. Mi-e teribil de frica de moartea celor dragi din viata mea.
Oricum, nu despre moarte vreau sa scriu azi de "sfarsitul lumii", inainte de Craciun.
Nici despre ultimele doua saptamani infernale cu dimineti in care mi se perinda prin minte milioane de motive sa mai dorm putin (sau macar sa mai lenevesc nitel in pat).
Intentionat am tras de mine sa am cat mai multe activitati. Sa ma epuizez mental si fizic.
La fel ca anii trecuti mi-au trecut prin taste zeci de Mosi Craciuni, reni, oameni de zapada, spiridusi si atat de multe urari frumos concepute incat ale mele pentru ai mei s-au epuizat.
E atat de comerciala aceasta sarbatoare incat am ajuns sa vreau un zid intre mine si "luna cadourilor" .
Vreau sa-mi tin oamenii dragi aproape, sa stam de vorba pe indelete, sa dorm pana ma satur (desi nu cred ca e posibil) si sa ma relaxez gatind mancaruri "de Craciun". Vreau sa fie totul simplu si linistit. Sa fie liniste.
Ne dam peste cap, ne depasim limitele si alergam turbati dupa cadouri, dupa bucate "imbelsugate" doar pentru a intra intr-un cliseu fericit "de reclame".
Pentru mine lucrurile incep sa devina din ce in ce mai (hmmm...cum sa spun...) putin complicate. Totul se reduce incet-incet la "vreau" , "nu vreau" , "simt" , "nu simt".
Sunt totusi fericita ca balanta dorintelor implinite inclina greu in favoarea mea. Va exista o retrospectiva a lui 2012, in curand, aici. Imi plac retrospectivele.

Dupa ce-mi odihnesc putin gandurile promit sa regasiti si metafore in coltul Sabbrei :)

Inevitabil

Am asteptat sa-mi treaca anii ca sa mi se stearga din gandire... Sa-mi treaca cheful de filosofat, sa-mi piara poezia din ganduri si pofta de tastat din degete. Degeaba. Creste.
Apoi, incarcata cu ale vietii lectii zilnice, ma contrazic adesea in oglinda spunandu-mi urmatoarele doua: ba ca totu-i predestinat si ca se va intampla la un moment dat indiferent ce facem noi ; ba ca nimic nu-i batut in cuie si ca avem liberul arbitru la indemana, sa dam vina pe el.
Ce sa faca omul bun? Sa astepte destinul sa-si faca norma sau sa incerce in zadar sa prinda sansa de coada? Sau, poate putin din amandoua?
Ne-am nascut fiinte incapatanate si ne hranim cu pofta ghicind viitorul in stele. Ne chinuim atat de tare sa-l ghicim incat uitam ca prezentul il construieste de fapt. Gandind asa, as indrazni sa cuget: pai, in acest caz viitorul nu-i deloc imprevizibil!
Dar, uite ca e imprevizibila ziua de maine pentru ca noi toti alegem sa dam cu fruntea in perete si sa invatam lectia proprie. N-as accepta nici eu, poate nici tu sa traiesti sau sa alegi in locul meu. Chiar daca ale noastre situatii seamana precum doua picaturi de apa. Nu vreau exemple vreau experienta. Sau, cel putin asta imi spune masochista din mine.
Si tot acest amalgam de vorbe are in spate o concluzie (pe care de altfel v-am mai spus-o si cu alte ocazii) : anume ca toate dorintele ni se implinesc cu conditia sa le dorim. Fie ca-ti doresti tigari de la chioscul din coltul strazii, sau, fie ca iti doresti ca intr-o zi sa incepi o noua viata, sa ai o noua sansa, sa traiesti inca o data :)