Cum spunea prea-desteptul Pascal Bruckner intr-una dintre cartile lui (preferata mea de altfel) "de la dragoste la ura nu-i decat un pas" si "ura reuseste sa tina oamenii mult mai mult timp impreuna decat o face dragostea".
Trist dar...cat se poate de adevarat.
De parca n-ar fi la tot pasul oameni care nu demult iti puneau lumea la picioare si sufletele unul in palma celuilalt, iar astazi acuzele, nebunia si ocarele sterg orice urma de sarut.
Dar de ce? Cum e oare posibil ca acela/aceea ce ti-a fost candva atat de aproape, sa-ti devina atat de dusman?
Si, apoi, daca tot sfarsim intr-un astfel de cosmar, n-ar fi oare mai intelept sa ne cimentam pentru totdeauna sufletul intr-un cavou?
Nu, pentru ca noi oamenii ne hranim cu iubire. Dar, as spune eu aici, in egala masura si cu ura. Si, cred ca e un paradox, o ironie a sortii ca ne este dat sa traim gustand din amandoua...
Succesiv.
Mai intai degustam nectarul dulce al iubirii si apoi ne inveninam cu ura.
Sau, mai rau, cu indiferenta.
Si, daca epuizarea cauzata de amor e primita cu bratele deschise...epuizarea de cealalta natura...este...letala.
De ce facem asta, noi, oamenii?
Postări
Un comentariu:
Probabil pentru ca noi avem ceva diabolic in noi si facem totul complicat si ciudat ca mai apoi sa ne lamentam ca ,,asa a fost sa fie..''.Nu lasa viata sa treaca de la sine doar pentru ca pur si simplu accepti tot ce se intampla!Viata frumoasa este un cadou prea pretios,de aceea nu sta indiferenta fara a lua atitudine.Nu vreau sa ajungi la 45 de ani,sa constati ca meritai o altfel de viata!
Trimiteți un comentariu