Armura

Nu stiu ce e mai obositor. Sa fii intr-atat de terifiat de suferinta sau sa fii vesnic in garda cu scutul protector ridicat.
Sa ai o rana vesnic deschisa pe care incerci cu disperare sa o aduci macar in stadiul de cicatrizare sau sa suporti greutatea unei armuri permanente...
Frica este motivul sau cauza celor mai multe aripi frante. Ne e teama sa visam, sa decidem, sa traim, sa renuntam, sa nu renuntam. Ne e frica de durere, de ceilalti, de minciuna, de moarte, de viata, de intuneric, de lumina.
Atunci, mintea noastra isi tese un cocon protector si se baricadeaza inauntru. Cu trup si desigur...suflet. E cald si bine in coconul propriu...Impenetrabil. Dar pana cand?

Unii se arunca orbeste in bratele vietii fara sa tina cont de nimeni si nimic. Mor incercand, iar ceilalti ii martirizeaza si le admira vesnic curajul.
Altii slavesc monotonia si in simplitatea existentei lor totul pare roz. Se bucura aparent de o viata frumoasa. Atat cat sa nu depaseasca anumite bariere. A aparut chiar si o cultura a celor "multumiti cu putin".
Ok, dar cei ce nu fac parte din nici o extrema?
Scriam mai demult despre "mijlocul lui nicaieri" iar de atunci m-am ferit atat de tare sa fiu in mijloc incat am fost mereu la cate o extremitate. Ba alba, ba neagra, niciodata gri.

Insa, uneori, indiferent cat de bine antrenati suntem, fie armura, fie coconul, devin incomode.

Atunci ce?