Schizofrenia din fiecare iubire

Daca voi incerca sa demolez argumentele pro iubire voi fi oare aspru judecata?
Vorbeam astazi cu cineva care-mi spunea "cand iubesc, iubesc!nu mai e loc de depresii, de intrebari, iubesc cu toata fiinta, sunt complet dedicata, si deloc afectata".
Eu sunt de parere ca odata ajunsi intr-o anumita stare sentimentala devenim vulnerabili subconstientului nostru bolnav. Si pentru ca e vorba de subconstient putem doar pe alocuri sa ne cenzuram si controlam reactiile adverse.
La mine cel putin am observat o anumita tipologie de-a dreptul ridicola si incontrolabila...
Sentimentele mele oricat de spontane, puternice sau reale ar fi, ies la suprafata numai dupa un anumit tip de stimulare. Trebuie sa fiu mai intai iubita, si apoi ajung sa iubesc. Paradoxal, iubirea exista deja in mintea si in sufletul meu insa ca o masura de precautie suplimentara, nu se lasa niciodata exploatata.
Ma confrunt de fiecare data cu necesitatea acuta de a-mi confirma de zeci de ori sentimentele partenerului, ma lupt cu o neincredere acerba, pana ajung de fapt sa-mi marturisesc ce simt. Am chiar frustrari asimilate din incapacitatea mea de-a raspunde la stimuli sentimentali.
De ce am nevoie de aceste confirmari pe care le privesc oricum sceptic?
Daruirea apare abia dupa ce sunt indeplinite criteriile mentionate mai sus. Imi marturisesc cele simtite, devin poate mai maleabila, ma contopesc in gandire cu cel ales.
Posibil ca in aceste momente devin mai putin cerebrala, scutita de lupta cu subcontientul, abia acum imi permit clipe de rasfat sentimental. Iubesc!Sunt iubita.
Savurez!
Apare starea euforica in care simti ca trebuie sa dai mai mult, ca poti sa oferi mai mult, ca poti sa te indopi cu sentimente, fara a ajunge la saturatie. Suntem cu totii capabili sa ne cultivam iubirea de asa natura incat ea sa devina mai puternica in fiecare clipa.
Mintea mea psihotica percepe insa aceasta treapta sentimentala ca un hop. Ce se intampla? Masochismul pune stapanire pe mine...
Aici vroiam sa ajung, sa analizez aceste episoade schizofrenice ale iubirii. De ce? De ce nu ne putem stapanii subconstientul in momente de fericire absoluta? Suntem (sunt) sclavi ai temerilor si ticurilor, desi am ajuns intr-un loc frumos, greu accesibil, care se presupune a fi dominat de daruire.
Care sunt incercarile la care suntem supusi in momentul in care trebuie sa constientizam ca de fapt jumatate din sufletul nostru nu ne mai apartine? Care sunt cauzele? Efectele?
Urmez acelasi traseu, am invatat sa-l identific si intr-o oarecare masura sa-l evit. Ca sa-l si stapanesc trebuie sa-l infrut si sa-i gasesc mai intai cauzele.
Cei ce ma cunosc indeaproape imi spuneau "ai fear of commitment".Cand ajungi intr-un anumit loc, intr-o anumita etapa, incerci sa-ti iei toate masurile de precautie fara sa stii de ce sau pentru ce. Previi ca sa nu tratezi, nestiind ca poate nici nu se pune problema de tratament.
Ok, aceste aspecte le-am dibuit. Mai greu a fost sa le admit si recunosc... Persist cu intrebarea: de ce?
Are cineva vreun leac?Anyone? Freud ar spune clar ca sexualitatea mea este inhibata de amintirea imaginii severe a tatalui :) Dar, ce stie el?!
Ma panichez deoarece cand ajung in aceasta etapa ma infig intr-un soi de joc psihotic intre mine si mine. Fata amorezata VS fata inveninata! Si ghiciti cine are de suferit?
Ca sa revin la cele spuse la inceputul textului, iubirea, daruirea, fidelitatea absoluta, credeti ca sunt intangibile cand e vorba de proprii demoni?
Cred ca oricat de frumosi ar fi oamenii cand se indragostesc, o anumita bucata din mintea si din sufletul lor devine de nestapanit. Asa se nasc fobiile. Asa devin gelosi. Asa devin mai puternici pentru a-si proteja jumatatea. Asa devin paranoici. Devin bolnavi din iubire, devin sclavi ai dragostei, devin oropsiti ai relatiilor, darnici cu bucati din viata...
Si totusi...iubirea e frumoasa!
Viata e compusa din etape...Noi avem mijloacele traversarii lor...

La fel si iubirea :)

Fear of commitment

Imi place foarte mult parodierea momentul genial al personajelor de desene animate. Da, ma refer la acel beculet care se aprinde buclucas deasupra capului, clipoceste inocent, "i'm here, i'm here" si personajul se lumineaza (mai mult sau mai putin de la reflexie). De obicei ideea geniala stimulata sau asistata de beculet, dureaza putin, se dovedeste a fi una proasta. Insa momentul?Momentul de glorie, constientizarea ideei, puterea cerebrala a personajului, sunt de fiecare data uimitoare. De fiecare data ofera energia necesara pentru o noua incercare, un nou inceput, un crez al convingerii, atat de sine cat si a celorlalti.
later edit:
Pentru ca am inceput aceasta postare aseara, si n-am reusit s-o inchei, fiind mult mai tentata de un bol cu cartofi prajiti (YES!I EAT!) voi incerca sa-mi aduc ideea la bun sfarsit, tinand cont macar de mood-ul anterior.
Vorbeam de apogeul de geniu al personajelor de desene animate. Creier incins, temperaturi de peste 30 de grade.
Pana la urma lumea lor ar putea fi mai buna numai si pentru faptul ca isi permit o cadere libera de la orice altitudine, in orice moment, avariile fiind minore. Si nu cedeaza!
Lumea mea de pokemon, plina de artificii a fost intr-un moment de "lumina"... nu stiu pe care dintre umeri mi-a crescut becul (sau parca acolo erau dracusorul si ingerasul) insa ideea a venit. Initial era raspunsul tuturor problemelor, cheia spre succes (evident in afaceri) pentru ca in momentele imediat urmatoare sa se topeasca asemeni unei inghetzate. Nici nu i-am retinut aroma...
My point is? Nu ma incadrez deloc in parametrii de inceput, cuprins si incheiere, insa la partea cu intriga am mereu cate o cireasa suculenta de aruncat peste frisca...
Intrebarea e urmatoarea, si rog cititorii sa ma lamureasca: IPOTETIC (deja am o problema) vorbind daca s-ar pune problema de relatie serioasa,cu partenerul actual, de un angajament sentimental de lunga durata, cum ati reactiona?
Ascult cu mare interes orice poveste cu happy end, savurez o barfulitza de cuplu oricand si ma bucur alaturi de toti amicii mei indragostiti, INSA, cand se pune problema de MINE...desi e ceea ce-mi doresc (sa fiu fericita,multumita,etc) ideea de relatie ...serioasa...ma face sa-mi iau picioarele in spinare si s-o iau la sanatoasa. Si mi s-a spus acest lucru insa nici nu l-am luat in calcul ca stimul auditiv macar. "tie ti-e frica de relatii" Noooo! No way! "vrei libertate" Really? "daca ceva merge prea bine, te sperii si fugi" eu??? "cand lucrurile devin serioase ai tendinta sa calci in picioare omul de langa tine" Excuse me!?!?!
Sa inteleg ca intregul meu univers construit pe convingeri,concluzii,decizii, este DEFECT? Subconstientul meu lupta pervers cu partea constienta? Doua dintre partile avariate mi-au confirmat acest lucru, si o a treia neimplicata si obiectiva.
And now what???

Despre oameni

Noua mea dilema e urmatoarea: daca "intorci si celalalt obraz" fara sa oferi altceva decat iertare si sentimente curate, doze de pozitivism nesecate, cat va dura pana ti se vor constientiza intentiile bune? Azi, e parca tot mai greu sa gasim oameni curati, deschisi, calzi. Azi gasim oameni "cool" , "smart" , "fun".
O persoana draga mie mi-a spus urmatoarele : "a person comes into your life ; for a REASON , for a SEASON, and for a lifetime"
Nu pot sa analizez motivele oamenilor care intra in viata mea. Vreau sa cred ca desi ma baricadasem intr-un colt bine pazit, am reusit sa-mi deschid mintea si sufletul, am lasat oamenii sa intre in viata mea. De cele mai multe ori acesti calatori m-au ranit, de si mai multe ori m-am razbunat, insa de fiecare data am iertat. Nu stiu daca le-am spus-o, si nu cred ca ar fi facut vreo diferenta. Nu cred ca as lua-o de la capat daca viata mi-ar oferi o a doua sansa. Doare.
Nu stiu cate sezoane am dedicat oamenilor din viata mea. Nu stiu daca am avut "pasageri sezonieri". Intotdeauna m-am bucurat de fiecare sarbatoare, de fiecare anotimp, alaturi de oameni dragi. Am impartit luni de iarna, luni de vara, nu tocmai pasager, ci doar cu "piese de puzzle". E drept piesa de puzzle s-a dovedit a fi nepotrivita, de fiecare data, insa inca mai am puterea sa cred ca exista o piesa care mi se potriveste perfect :)
Despre cea din urma fraza a citatului meu de mai sus mi-e frica sa vorbesc. Cred in ea, cred ca exista oameni care intra in viata noastra pentru totdeauna (intr-un fel ciudat fiecare om a ramas macar cu o fractiune de gand, o amintire, in viata mea) insa pana in acest moment pot sa spun ca doar familia mea face parte din categoria de oameni "siguri".
Am categoria de oameni dragi, pe care pot doar sa sper ca ii voi pastra in viata si in sufletul meu for a lifetime. Exista insa si categoria oamenilor care trec prin viata noastra precum un tren accelerat pe furtuna, spulberand totul in cale. Ei raman intotdeauna macar ca un sistem de precautie pentru viitor.
Atunci ramane intrebarea : sa ofer sau nu totul?Evident ca nu pot sili pe nimeni sa primeasca acest "totul".Nu pot sa stiu daca e evident cand si cat ofer. Imi ramane "celalat obraz"?Sau incercarea de-a oferi in continuare tot?
Daca nu e de ajuns?
Refuz sa cred ca acea persoana "for a lifetime" nu va ajunge si in viata mea. E drept, nu o caut, o doresc dar destul de timid. Pana atunci nu-mi ramane altceva de facut decat sa asimilez bucatele din acel "tot de oferit" sa le pastrez la loc sigur. Sa iert oamenii care au intrat in viata mea cu un motiv, sa iert pasagerii sezonieri, sa uit de cei ce au spulberat totul in cale.
Viata e prea frumoasa si noi (nu toti) nu suntem creati atat de egoisti incat sa n-o impartim. Calea pana la piesa de puzzle poate fi extrem de lunga, sau, pentru cei norocosi, mult mai scurta. Eu n-am fost niciodata prea norocoasa :) Din acest motiv vreau sa fiu sigura ca omul care intra in viata mea intra "for a lifetime".
noapte buna :)