Despre infidelitate in general

Am vorbit in ultimul timp cu cativa oameni mai mult sau mai putin apropiati; poate pentru ca sunt un bun ascultator...si-au deschis sufletele in fata mea.

Eu nu sunt foarte capabila sa dau sfaturi, uneori situatiile cu care se confrunta prietenii mei sunt atat de delicate incat nici nu-mi pot imagina ce-as face eu intr-o asemenea ipostaza...

Cel mai intalnit subiect este... infidelitatea. Din pacate.

Cea mai intalnita intrebare (dupa, de ce?) este: iert sau nu iert?

Am intalnit si eu palma dura a infidelitatii...demult; poate s-a intamplat intr-un moment in care aveam foarte multe resurse de refacere sufleteasca si fiind destul de tanara n-am constientizat cu adevarat ce inseamna sa fi tradat.

Atunci insa m-am infuriat, mi-am simtit orgoliul meu de fata rebela terfelit prin noroi si-am decis sa il razbun. L-am razbunat, si l-am razbunat, planuiam cele mai diabolice razbunari, cu cat le puneam in practica cu atat deveneam mai avida. Pana am obosit...am uitat chiar de ce o fac.

Mi-am promis ca n-o sa tradez niciodata un alt om, n-o sa fiu infidela. Mi-am incalcat aceasta promisiune, am tradat, desi aveam mai multi ani, mai multa minte, am ranit mai dur decat fusesem eu ranita.

Dupa ce-am reusit sa fac cat de cat pace cu mine, sa ma iert, am cautat sa ma inteleg. Sa inteleg in general acest fenomen de care noi, oamenii, facem atat de mult caz. De fapt...marea majoritate a oamenilor fac caz, am intalnit de altfel si oameni indiferenti desi indragostiti.

Fiecare efect are si o cauza, iar infidelitatea este un efect. Cauza...depinde de fiecare dintre noi s-o identificam.

In cazul meu (nu caut scuze sau justificari) cand am fost inselata, cauza a fost chiar tineretea mea. Eram o pustoaica fara minte, mai devreme sau mai tarziu trebuia sa mi se intample...era aproape de neevitat. Unde mai pui ca luam prea in serios ceva ce la momentul respectiv nu avea cum sa fie serios.

Mai tarziu...cand am gresit eu, cauza a fost ca nu luam in serios ceva ce ar fi trebui sa fie serios. Nu mi-am putut asuma responsabilitatea necesara.

Ar fi existat alternative in care as fi putut evita un incident atat de neplacut, as fi putut chiar sa muncesc pentru iertarea mea...insa cauza ce provocase efectul era prea puternica si as fi riscat sa se repete. Cu buna stiinta nu mi-am putut asuma acest lucru.

Vreau sa va relatez cateva dintre intamplarile reale pe care le-am auzit si eu. Ramane sa le analizati si voi si sa va puneti o intrebare la care sa raspundeti sincer: Voi cum ati fi procedat?

Prima poveste e destul de veche, are vreo 15 ani... Din pacate nu voi divulga prea multe detalii intime, va dati si voi seama de ce. E vorba despre un cuplu casatorit cu un copil. El, barbat de casa, cuminte, frumos, tata, sot, fara cusur. Ea, mama, sotie, mai putin cuminte, destul de frumoasa. Ea avea o aventura cu unul din prietenii de familie! A durat cativa ani buni! Dupa vorba din popor "stie tot satul, dar nu stie barbatul" din ce in ce mai multe persoane aflasera... Relatia lor de cuplu era una exemplara! Nu pot stii care-a fost cauza infidelitatii ei, cu atat mai mult cu cat amantul era un odios!

Ei bine, intr-un final...apoteotic, presata de numarul mare de oameni care stiau, amenintata de ideea ca sotul ar putea afla, doamna a decis sa marturiseasca totul. In plen. Initial i-a marturisit sotului, apoi familiei, apoi amantului...

Ce credeti ca s-a intamplat? Sunt in continuare la fel de fericiti, nu stiu daca ea isi pastreaza obiceiul neortodox, poate ca da, insa e mult mai prudenta. El a fost cel care aproape ca a dat o conferinta de presa : "imi iubesc sotia, sunt capabil sa o iert, sa o iau de la capat, nu permit nimanui sa isi bage nasul in familia mea, puteti sa judecati cat doriti." Au trecut vreo cinci-sase ani de-atunci.

Un alt exemplu... de data asta destul de bolnav, un cuplu care era de fapt...triplu. Sotul infidel de data asta, sotie cuminte, mama a doi copii, foarte de casa, gospodina in bucatarie, doamna in societate, cred ca nu suficient de tarfa in dormitor. Asa ca sotul a gasit o solutie salvatoare... Insa solutia era numai si numai tarfa in dormitor, deloc gospodina, deloc doamna.

Ridicolul si incredibilul abia acum apare: sotia a acceptat decizia lui iar amanta la fel. La restaurant in trei, la evenimente in trei, de sarbatori in familie, in dormitor fara sotie! E adevarat ca sotia era o femeie prea simpla, terifiata de ideea ca ar putea ajunge "de rasul lumii - femeie divortata" a preferat sa pastreze chiar ea secretul infidelitatii atata timp cat el n-o parasea.

Ce s-a intamplat? Au mers asa intr-un trio fericit cativa ani buni, pana cand domnul a cam ruginit si n-a mai fost capabil sa "dea randament" in dormitor... S-a intors la viata de cuplu, de casa, cuminte, tata, sot, mai putin barbat noaptea, fara de... tarfa. Traiesc fericiti!

Ultimul exemplu este al unui cuplu, relatie serioasa, mai bine de doi ani. Fericiti si indragostiti, locuiau impreuna. Ea lipseste de acasa aproximativ o saptamana...el se cupleaza cu prietena ei! Nu aveau probleme de cuplu, ci pur si simplu s-a intamplat. Ranita din cale afara, prietena mea a decis sa se mute separat si sa-i dea lui ocazia sa... aleaga intre cele doua femei! "Daca relatia e menita sa mearga...vom reusi sa ne rezolvam problemele si locuind separat".

Motivatia lui? E confuz...De iubit o iubeste...dar s-a intamplat pur si simplu. Care e cauza aici? Efectul il stim: amandoi sufera.

Ca o concluzie: cuplurile casatorite trec mai usor peste infidelitate decat cuplurile necasatorite. Sirul de exemple si intamplari ar putea continua insa nu vreau sa lungesc epistola. E de fapt logic ca iarta cei ce isi doresc sa "lupte pentru casnicie si familie" si nu iarta cei ce "inca pot sa aleaga un partener".

Am cerut un argument: "In momentul in care iubesti, persoana iubita e urcata pe un piedestal. Este cel mai frumos, cel mai destept, este al tau, iar tu esti continuarea lui, apartinandu-i. Ei bine cand iti este infidel...piedestalul care-l sustine devine indoielnic, pentru ca este construit de tine. TU l-ai crezut special, doar al tau, iubitor si dedicat. Acum iti dovedeste ca e doar un al om cu nevoi animalice si de nestapanit. Asadar increderea ta in tine dispare. Dispare pentru ca te intrebi: oare in ce alta privinta m-am inselat?oare CE imi lipseste?oare eu l-am determinat sa o faca?Ai de muncit apoi la tine, apoi pentru a-l ierta...ori daca nu iti este sot...de ce atata munca?" mi-a spus o alta prietena.

Pai si daca-ti este sot/sotie ii e permis?Doar pentru ca vrei sa-ti "salvezi casnicia"???

Asa cum spuneam cand am inceput sa vorbesc despre acest subiect, nu sunt in masura sa dau sfaturi...insa pot macar sa schitez o opinie pe care la randul vostru (cei ce ati trecut, sau treceti prin asa ceva) o puteti analiza:

Infidelitatea este un EFECT. Pana la urma omul este un animal. Un animal cu porniri animalice care tind sa domine ratiunea si inteligenta. Tine de noi sa ne controlam, sa expunem doar ceea ce e de expus si sa luam intotdeauna deciziile corecte.

Pentru a intelege efectul trebuie sa analizam cauza. Este foarte greu sa analizezi cauza fara a fi subiectiv insa de cele mai multe ori ajuta spre a lua o decizie de neregretat.

Daca am constientizat cauza si am inteles efectul (a-l intelege nu inseamna a-l aproba/accepta) avem inca un pas de facut: DECIZIA.

Daca decizia e sa-ti ierti partenerul infidel incearca sa crezi in ea, sa nu o iei in disperare de cauza. Iti poti ierta partenerul doar daca ai trecut tu peste ceea ce s-a intamplat. Iertarea n-are loc de intors, nu poti ierta pentru 5 minute sau pentru 5 zile. Mai departe trebuie sa iti recapeti increderea in tine ca om, apoi sa-ti recapeti increderea in partener, apoi urmeaza o perioada in care te vei lupta cu o prudenta exagerata, pentru ca infidelitatea e ca un virus purulent care lasa cicatrici adanci.

Trebuie sa credem noi insine in aceasta iertare, sa credem intr-un viitor, sa luptam pentru a recastiga/recapata incredere pierduta, altfel vom ajunge inevitabil in exact acelasi loc.

DACA decizia e aceea de a nu ierta trebuie oricum sa faci toate cele mentionate mai sus insa fara partener. Increderea e spulberata, prudenta exista, e necesara motivatia de-a trece peste, de-a merge mai departe.

Uite, nu ma pot abtine, trebuie sa dau si un sfat : NU va razbunati niciodata! Razbunarea e o arma care se intoarce impotriva noastra si categoric NU poti plati cu aceeasi moneda infidelitatii.

Voi ati ierta sau nu?

In rest...hai sa fim fericiti si sa vorbim despre infidelitate doar asa...in general :)

Puzzle interior

Cand citeam despre "aha-urile" lui Sasha din Balonul Roz n-as fi crezut ca a constientiza, a te conecta, a realiza conexiunile noastre cu viata sunt intr-atat de puternice, vizibile iar "aha-ul" vine din toata fiinta ta.
In ultima perioada am fost mai zgarcita cu gandurile aici pe blog pentru ca am vrut mai intai sa le ordonez inauntrul meu, sa am rabdare sa mi le inteleg pe fiecare, fie ca e vorba de teama, panica, fie ca e vorba de iubire, de fericire, am avut o retinere in a le scrie.
Iata puzzle-ul de ganduri:

Spun pentru a mia oara: toate dorintele se implinesc oameni buni! Trebuie sa stim ce ne dorim, sa dorim din tot sufletul, pana la urma putem sa ne bazam strict pe fizica si pe forta universala a atractiei si TOT ni se vor implinii dorintele.

Exista insa un moment pentru fiecare etapa/intamplare din viata noastra. Momentul ni-l alegem in functie de cat de pregatiti mental/spiritual suntem fiecare dintre noi. Fara nici o indoiala lucrurile vin inspre noi cand suntem total pregatiti. Daca incercam sa ardem etape...mai devreme sau mai tarziu vom cauta cenusa in vant. Daca fortam momente...nu facem altceva decat sa ne indreptam spre esec... Asta o spun din experienta proprie.

Fiecare zi inseamna o traire noua, iar din fiecare traire avem cate ceva de invatat. Nu ne oprim din a invata niciodata. E bine sa constientizam cat mai devreme ca de fapt nu trecem prin viata atarnand de minute, secunde, ore, ci trebuie sa valorificam fiecare informatie in ciuda timpului viclean. Timpul e intradevar un trisor.

Desi o stiam de mult ... abia de curand am inteles de ce viata este asemeni unei spirale. Oricat de privati de echilibru am fi, cumva , cineva de mai sus face in asa fel incat intregul concept al vietii sa fie un mare echilibru in sine. Despre ce vorbesc? Analizand la rece, avem o balanta incredibila intre tot ceea ce ni se intampla. Fiecare nastere, fiecare moarte, bucurie, tristete, totul e de fapt o ecuatie matematica care oricat de multe necunoscute ar avea pune egal catre final si ne da o cifra exacta.
Omul in ciclul vietii indiferent de traiectoria aleasa isi primeste partea de fericire si partea de nefericire in mod egal. Pe cat de mult de bucuram de omuletii care se nasc, pe atat de mult ne intristam cand cineva drag se stinge. Pe cat de incet ne trece copilaria visand spre o viata de tanar independent, pe atat de repede trece perioada de glorie a fiecaruia dintre noi.
As putea filosofa pagini in sir pe acest subiect...culmea l-am dezvoltat mental trecand prin Pasul Prislop si ascultand muzica clasica :) asadar nu stiu inca daca aceasta REconstientizare ma intristeaza, sau ma bucur ca exista un echilibru care nu tine de mine sa-l cultiv?

Sunt intr-o etapa in care imi pun zeci de intrebari, care de care mai trasnita, caut apoi raspunsuri, fara a avea un scop anume, ci doar cu o sete de cunoastere nemaipomenita.

Primesc raspunsuri la intrebari mai vechi...si "aha-ul" vine tamp, mi se asterne pe chip si ma complexeaza chiar: "cum de n-am realizat asta pana acum?"

Trebuie sa am rabdare cu mine, rabdare cu omul drag, rabdare cu toti ceilalti oameni si aceasta noua sete de a invata totul ma ajuta extrem de mult. Intr-o alta etapa a vietii mele guvernata de teama si orgoliu...la cel mai mic impediment as fi intors spatele si-as fi luat-o la fuga.

Astazi insa stiu ca trebuie sa STAU locului si sa invat, sa intreb, sa comunic pana cand ajung sa spun "aha". Iar daca nu ajung sa inteleg si da aprob voi incerca cel putin sa nu neg in necunostinta de cauza.

Imi asum riscul de-a incerca sa fiu un om mai bun. Mai deschis, mai sincer, mai fara teama, mai putin sceptic, mai credul, mai increzator...mai copil, mai femeie, mai (nou) sotie :)

Daca viata asta este atat de scurta (cliseu, stiu) si cat traim invatam (alt cliseu)...de ce n-am face din acest aspect o studentie continua in care putem pune in practica fiecare lucru nou?

Craciun fericit la toata lumea!

In asteptarea lui Mos Craciun, Nemo cel lenes si de neclintit:

A venit braduuutuuul! Cu tot cu daruri multe!
Hai sa-l impodobim! Cat mai colorat!
Vezi Nemo?daca am fost cuminti primim cele mai frumoase cadouri :)
Pijamaua e de la Mos Nicolae de fapt...(de la Baia Mare)
Party Hat!
And... flower - power :P (cu ochi vigilenti de Nemo in spate, tot pe calorifer)
Va doresc din suflet sa fiti fericiti si iubiti!

Ho Ho Ho!

Decembrie, iar

Oare am asteptat sa ninga pentru a intelege cat de aproape este Craciunul?
A mai trecut un an. Spun asta de Paste, apoi la final de vara, apoi de ziua mea si in cea din urma luna a anului.
Nu vreau sa fac acum nici o retrospectiva, mai trag de zilele geroase, nici n-am decis ce sa-i scriu Mosului, vreau sa-mi odihnesc mintea, apoi pe final de an sa-mi setez cateva obiective pentru 2010. Cred ca ajuta.

Am inceput luna furtunos, campanii electorale agresive, alegeri si noroi, invinsi si invingatori, ziua Romaniei fara surle sau trambite...
Bucurestiul are acelasi brad metalic la Universitate iar anul acesta ornamentele si luminitele au fost reciclate. N-o spun cu rautate, a fost un an de criza, buzunarele au panze de paianjen, oamenii par a se intoarce la modestie si decenta, "belsugul" si lacomia anilor trecuti n-au facut decat sa comercializeze la maximum si sa impietreasca suflete.
Au fost si petreceri de Craciun, poate mai putine ca-n alti ani, insa oamenii inca se bucura in echipa, inca rad, inca danseaza...
Apoi a nins...si tot ninge de 3 zile si 3 nopti. Avem un oras acoperit de nameti si ma intreb cine se bucura de zapada?

La birou astazi ne jucam de-a "secret Santa", avem deja un brad impodobit cu muuulte cadouri in jurul lui. Pe rand "spiridusii" au lasat cate un pachetel cu numele destinatarului.
De dimineata alt spiridus ne-a pregatit un mic dejun la "masa de sedinta" , paine cu dulceata si ceai Zen. Se anunta o zi plina de cadouri, surprize, jocuri si voie buna.

Sunt in sfarsit impacata cu mine, am cele cateva fapte bune bifate/realizate si stiu ca in noaptea Sfanta alti oameni vor zambi datorita mie.

Ne apropiem de finalul unui an dificil. Cat de mult am asteptat eu acest 009! Cat de repede a trecut acest 009. Nebuniile din ultima perioada au pus amprenta pe unii oameni, obositi, stresati, sau din contra impacati, linistiti,toti asteptam numaratoarea inversa.

Decembrie aduce cu sine o dorinta de schimbare. Dorinta de-a fi mai bun, dorinta de-a spune oamenilor dragi ca iti sunt dragi, de-a ajuta, de-a bucura, speranta, retrospectiva, planuri, familie, iubire, multa iubire si daca suntem norocosi (cei ce inca se mai bucura de ninsoare) avem zapada.
Acestea sunt gandurile de sub zapada, dar inca mai sunt cateva zile pana sa impartim cadouri si sa bem sampanie (am scris-o romaneste) nu-i asa?

Voi ce faceti de Sarbatori?

Din suflet

Vreau sa va povestesc ceva de demult. Ceva ce pentru mine e o amintire draga, iar acest nou decembrie cu Craciunul batand la usa imi rascoleste prin memorie.
Avem cam 9 ani si era intr-o dimineata de Craciun. Dupa ce am desfacut toate cadourile primite de la Mos, ba chiar am si devorat cateva dulciuri, a venit in vizita varul meu cu alte cateva pachete cadou.
Pe vremea aceea el facea parte dintr-o fundatie umanitara care aducea cadouri pentru cei nevoiasi. Veneau din toata Europa, mii si mii de cutii care erau mai apoi impartite de catre voluntari azilelor de batrani, orfelinatelor, familiilor sarace, etc.
Familia mea nu era nici pe departe una nevoiasa, am avut intotdeauana un trai decent, insa copii tembeli (eu si sora-mea) s-au napustit asupra pachetelor de parca ar fi fost cine stie ce miracol...de Craciun.
Erau 2 sau 3 cutii de marimea unor cutii de pantofi in care am gasit diverse "atentii"; ciocolata, budinca la plic, o pereche de margele, un mini-parfum, sapunuri in forme de ingerasi, cosulete decorative, jeleuri, bomboane... Muuulte muulte maruntisuri asezate perfect in cutii astfel incat sa incapa toate.
Si o felicitare. De la cei ce pusesera cadourile. "Va dorim Sarbatori Fericite" semnat, adresa...era vorba despre o familie din Anglia.
Am decis sa le scriem o scrisoare de multumire. Sa le spunem ca ne-am bucurat de cadouri, ne-am prezentat, le-am pus si fotografii.
Raspunsul a venit cateva saptamani mai tarziu. O scrisoare din partea familiei Witt, multa bucurie, ganduri bune din partea unor oameni care erau uimiti ca li s-a multumit.
Am inchegat o prietenie care dureaza si acum. Prin corespondenta, evident. Am facut schimb de fotografii, in fiecare an, la fiecare sarbatoare, zi de nastere, primim felicitari scrise de mana, plicuri de ceai englezesc cu un mesaj : "Thinking of you, as we would drink this tea together! God bless you!"
Anul acesta e prima oara cand fac publica intentia de-a bucura si alte suflete. Desi am mai donat in repetate randuri, pentru diverse cauze, vreau sa incerc sa va mobilizez si pe voi , cititorii mei, impreuna sa punem mana de la mana, sa-i ajutam pe cei nevoiasi, mai putin norocosi decat noi.
La intiativa Liei si a campaniei ei de pe oamenidarnici.ro voi fi si eu la Universitate, la statui, luni 14 decembrie si poate si marti 15 decembrie pentru a ma vedea cu cei ce isi doresc sa ajute.
Asa cum spune si Lia (va rog sa-i cititi articolul de pe oamenidarnici.ro) : "ciocolată, bomboane, napolitane, turtă dulce, caramele, dulce bun, șosețele, cărți de colorat, creioane colorate, mănușele, fulărele, chestiuțe nu prea scumpe, dar cu efect mare. Jucărele de Crăciun, Moși, reni, globuri haioase, zânuțe. Și câțiva bănuți pentru fructe. Copiii sunt mulți, dar cu atât mai mare va fi bucuria noastră când îi vom bucura pe ei, nu?"

Daca doriti voi sa veniti cu pachetelele deja facute e mai mult decat suficient, daca nu aveti timp sa impachetati, Lia isi asuma rolul de ajutor de Mos Craciun.

Eu nu i-am scris Mosului, nu inca. Poate si pentru ca nu am ce sa-i cer, sunt o norocoasa, sunt implinita. Cel mai frumos cadou ar fi insa sa stiu ca cineva primeste cu bucurie ceea ce eu voi pune intr-un pachet. Ma intorc in timp si vad entuziasmul unui copil care-si deschide cadoul cu ochii plini de nerabdare.

Voi n-ati vrea sa stiti ca prin contributia voastra Craciunul devine mai bun? Departe de haosul comercial, de "reduceri de exceptie si oferte promotionale" , foarte putin din partea fiecaruia dintre noi devine foarte mult pentru cei care au nevoie.

Ne vedem la Universitate, la statui, saptamana viitoare luni pe la 6 si un sfert?

Reconstituirea faptei

Aseara pe la sapte eram in restaurantul "la mama" il asteptam pe Vali. Pe la opt (trecute,fix) deja nerabdatoare, sa comandam si noi de-ale gurii...bombanindu-l pe motoristul intarziat.

Da, am uitat sa va spun, Vali e motociclist cu acte-n-regula.

Dupa cateva incercari nereusite, ne raspunde intarziatul la telefon:

"Ce faci mai?Nu mai ajungi?Esti ok?"

"Sunt cu politia...am facut accident, nu-mi amintesc nimic"

Inca o jumatate de ora, cu telefoanele zbierand, am incercat sa aflam CE s-a intamplat, unde e prietenul nostru, ce a facut, cine-a fost implicat.

Vali era la "locul faptei" , foarte panicat, a reusit totusi sa ne spuna ca e in zona 1 Mai, langa o intersectie semaforizata, a lovit un pieton, politia face masuratori.

Atat.

Am ajuns si noi in cel mai scurt timp posibil, Vali era singur pe marginea strazii, privind confuz la lume.

Nu era deloc coerent. Balmajea in continuu ca nu stie ce s-a intamplat. Motocicleta avea farul spart si era usor avariata. Pe carosabil erau cioburi. Viziera de la casca lui era rupta iar el usor prafuit.

Stia ca existase o victima, ca a venit salvarea, ca i s-a facut testul pentru depistarea alcoolemiei, nu mai avea permisul de conducere si nici buletinul. Mai stia ca trebuie sa ajunga la "municipal" sa-si faca etil-testul pentru a-l prezenta politiei.

Am incercat in zadar sa-l intrebam ce-si aminteste, sa faca eforturi, ce-a discutat cu militienii, era verde pentru pietoni?

In drumul spre spital i-am cautat in telefon si am gasit numarul de telefon al unui martor.

"Domle' aveam verde, eram in masina, motociclistul in fata mea, circulam regulamentar iar un pieton a traversat pe rosu. Daca nu era impactul cu motociclistul, cu siguranta il luam eu pe capota. Nu va faceti griji, intersectia are camere de filmat, victima s-ar putea sa aiba piciorul rupt si atat."

Vali din cinci in cinci minute ne intreba ce s-a intamplat, unde e, daca a cazut, unde ii este motorul, ce victima, etc. Nu dadea deloc semne de revenire, mai mult, acuza dureri de spate.

Incercand sa aflam CE sa facem am sunat la 112. Si-am tot sunat militia cerand la militia rutiera, ba ne inchideau ei, ba se "strica" legatura, cu greu am dat de cineva care ne-a spus ca nu e necesar sa facem etil-testul, dar ca ar fi indicat sa ajungem la Udriste pentru declaratii deoarece n-au fost date inca.

Ajunsi la Udriste am incercat sa gasim persoana indicata la telefon ca ar fi fost "la locul faptei".

"Dumneavoastra sunteti cu motociclistul?"

"Da, noi"

"Pai nu pot sa-i iau declaratie, el nu stie nimic!"

"Da, e in stare de soc, dar am inteles ca intersectia era supravegheata video...nu?"

"mda..."

"Avea culoarea verde, un pieton care traversa ilegal i-a ajuns in fata..."

"eeee de unde stiti?"

"Pai am vorbit cu martorul"

"Lasa domle' ca vorbim noi cu martorul, cu victima, vedem noi ce si cum, facem procesul verbal, daaar dureaza...o ora, doua, mai bine mergeti cu el la spital, il vad cam confuz"

"Nu avem cum sa vedem imaginile de pe camera video?"

"Nuuuuu, mergeti la spital, vorbim maine dimineata la 6:30, ca la 7 mi se termina tura. Neaparat la 6:30!"

BULETINUL si permisul de conducere al lui Vali stateau pe biroul domnului militian.

"Pai de ce i-ati luat buletinul?"

"aaaa...luati-l inapoi, poate i-l cere la spital, dar sa-mi lase asigurarea motocicletei, talonul si permisul ramane aici"

"Hai sa mergem la Floreasca"

Domnul militian a completat:

"Sa spuneti la spital ca stie politia de accident"

Am ajuns la spital, la urgenta. Afara in curtea spitalului era plin de lume "haoooleoo" (daca ma-ntelegeti).

Aproximativ cinci minute cu Vali schiopatand am incercat sa gasim pe "cineva" care sa ne bage in seama.

Pana urma condusi de un tanar asistent am ajuns la un fel de receptie unde am dat toate datele, nume, numarul mototului, ce s-a intamplat, telefon, cnp, etc.

Apoi am fost condusi intr-un cabinet:
"Ce s-a intamplat?"

Noi am inceput sa povestim domnisoarei "faptele".

"Pai ce, el nu vorbeste romaneste?"

"Ba da, doar ca e confuz, nu stie ce s-a intamplat"

"unde te doare?"

Vali, chiauno-confuz, ii explica, ii arata..."

"mda...trebuie sa-mi lasati toate datele, voi anunta politia, trebuie sa vina aici..."

"Pai am lasat odata toate datele, militia ne-a trimis la dumneavoastra, ne intereseaza sa-i faceti o radiografie, sa stim si noi daca e ok"

"Acestea sunt procedurile, facem si radiografii dar doctorii sunt intr-o operatie si trebuie sa-i asteptati"

"CAT?"
"nu stiu, dati-mi datele"; (iar) nume, telefon, motocicleta, etc , etc

I-am spus domnisoarei ca avem un profund respect pentru procedurile si regulamentul spitalului, ca ne dorim din suflet ca milita sa MAI faca un drum pentru a REconstata ce s-a intamplat, ne pare bine ca se consuma benzina, timp, energie pentru siguranta cetateanului confuz.

Stiu cum arata spitalale noastre, cunosc imaginea holurilor infecte, pline de oameni bolnavi si de mizerie. Totusi n-am sa ma pot obisnui niciodata cu ele.

Am facut radiografiile si urma ... asteptarea.

Eu am plecat spre casa, era trecut de ora 23, si l-am lasat pe Vali cu al meu iubit.

Motociclistul si mai confuz, cu pierderi de memorie si mai nasoale.

La ora 2 au reusit sa afle ca radiografiile sunt ok, ca are un soc post-traumatic, i s-au dat cateva calmante si a fost trimis acasa.

Preluat de alt prieten, dimineata a fost la sectie si imediat dupa, ne-a sunat.

Am aflat ca "semaforul fusese intarziat". Din pacate Vali era in aceeasi stare, militia a vrut sa-si incheie procesul verbal cat mai repede, fara vinovati, fara invinuiti, fara sa arate imaginile.

A semnat procesul verbal in care scria ca si el a traversat regulamentar dar si pietonul.

I s-a dat permisul inapoi, o dovada pentru motocicleta, si-a aflat ca victima are doar cateva julituri, ceva mai putine decat starea in care e motocicleta lui acum.

Vali, te rog sa citesti acest articol de cate ori nu-ti amintesti ce s-a intamplat. eu ti-am povestit de o mie de ori. Sa stii ca nu a fost vina ta. Sper sa iti revii cat mai repede.

Dragi cititori, va rog sa-mi spuneti voi...ce credeti? Astept cu mare interes.

Bine ai venit in lume Sasha!

Eu rad si plang de o ora...

De fericire!

Dupa ce duminica noaptea am aflat ca Sasha s-a nascut n-am mai avut liniste. Stiam ca dragii mei de departe din Brazilia, Laura si Florian vor da vesti cat de curand posibil.

Am asteptat sa vina pe lume zi de zi cu sufletul la gura. E impropriu spus "am asteptat" pentru ca eu n-am facut altceva decat sa fiu cu gandul si cu sufletul alaturi de ei trei.

Ei sunt...vestea mea buna. De cate ori am nevoie de optimism, speranta, bunavoie, intru pe blogul prin balonul roz si alunec putin in lumea lor.

O lume pe care eu in acest moment doar o visez. Nu stiu daca ar putea fi si lumea mea, cand va veni momentul voi stii cu siguranta.

Astazi am reusit sa vorbesc cu Florian, sa-i felicit pe amandoi, sa le transmit toata dragostea mea, sa-i invidiez pentru "mirosul de bebe" de la ei de acasa!

Apoi m-am uitat la poze...si m-am tot uitat, inca ma mai uit!

Sasha este...(scuzati englezismul dar e singurul cuvant reprezentativ) breathtaking!

Florian mi-a spus ceva foarte frumos, pentru care ii multumesc din tot sufletul si mi-a mai spus ca m-au simtit aproape tot timpul...ei doi si Sasha.

Sunt foarte emotionata acum, poate nu foarte coerenta, surprinsa de niste sentimente de care nu ma credeam capabila.

Sunt fericita sa cunosc astfel de oameni, sa-mi fie prieteni, sunt fericita ca exista atata putere, curaj si iubire care contrazic orice altceva.

Am tinut neaparat sa pun si aici o imagine cu fiul lor pentru ca stiu ca va avea acelasi impact asupra voastra, cei ce ma citesc ; liniste, impacare, iubire, frumusete.

Ganduri dupa vot

Nu am votat.
Am instigat oarecum la ignoranta acum ceva vreme cand mi-am permis sa afirm ca nu votez.
Pentru ca traiesc in lumea mea si de vreo 3 ani incoace nu ma uit la televizor si nu prea citesc presa n-am fost la curent cu demersurile electorale.
Vineri am avut "acces" la TV si-am vizionat cateva franturi din "confruntarea presedintilor" sau cum i-o fi zis emisiunii. M-am amuzat copios. De fapt am ras ca sa nu plang.
Asa cum spuneam, nu mai sunt in cunostinta de cauza. Politic vorbind. Sunt suficient de cerebrala incat sa-mi dau seama ca avem un sistem de doi lei , corupt si infect insa imi doresc atat de tare sa emigrez incat nu-mi mai pute nimic din tara asta.
Haideti totusi sa va povestesc cum a decurs "votarea" mea ;
Discutasem cu vulpea acum ceva vreme si-mi manifestasem intentiile de-a ignora evenimentul din 22 noiembrie. Vulpea, inteleapta, cu minte-n cap mi-a spus ca e obligatia si dreptul meu sa-mi aleg presedintele. "Daca toti ajung sa gandeasca ca si tine...ce se alege de noi? Macar sa fie prezenta la vot ; daca ar pune toti stampila aiurea le-am da o lectie nenorocitilor despre cat de tare ni s-a luat!"
Am citit cateva articole in presa online despre "activismul politic" , campanii online masluite, am vazut bannerul facut pe genunchi al lui PSD cu Voiculescu, Nastase, Iliescu, Hrebenciuc, Vanghelie si Vantu sustinandu-l pe Geoana si spunand ca "invingem impreuna" si dupa un hohot de ras m-a cuprins greata.
Acestea fiind spuse, citite, intamplate, duminica dimineata in zona in care locuiesc m-am prezentat la sectia de votare cu buletinul in dinti.
"Nu mai e ca-n alti ani, n-avem urna pentru provinciali! Mergeti la Gara de Nord!"
"Pai care sunt sectiile de votare pentru provinciali?"
"Nu stim, mai intrebati."
Mi-am sunat prietenii in aceeasi situatie ca mine decisa sa gasesc o solutie.
"E crima si la gara si-n regie! Sunt cozi interminabile, stai si 3 ore ca sa votezi. Daca vrei poti sa mergi in aeroport."
Acestea fiind spuse...nu am votat.
Este dreptul si obligatia mea de cetatean al Romaniei insa am ales sa nu-l exercit!
Lupt in fiecare zi sa : smulg un zambet prestatorilor de servicii cu publicul , beneficiez de servicii bancare de calitate, sa CUMPAR orice fel de produs sau serviciu fara sa fiu trasa pe sfoara, sa beneficiez de servicii medicale umane doarece le platesc, sa exist pur si simplu intr-un sistem facut parca pentru a te indemna la sinucidere ; REFUZ sa mai lupt si pentru a vota.
Acum cinci ani l-am votat pe Basescu. Nu vroiam sa votez PSD din principiu...am ales alternativa fara NICI o alta motivatie.
De aceasta data vroiam sa-l votez pe Antonescu. Mai vroiam sa votez reducerea numarului de parlamentari si parlamentul unicameral.
Dar nu s-a putut. Pentru ca nu sunt intr-atat de patrioata incat sa astept trei ore pentru a pune stampila pe o coala de hartie a sperantelor.
Am dat telefoane, am pus intrebari:
"De ce suntem intrebati daca vrem sa votam pentru referendum?"
"Pentru ca e un vot optional. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca membrii PSD din toata tara NU AVEAU voie sa voteze la referendum."
"Adica cum?parlamentarii, senatorii, aia ai lor nu?"
"Nu!orice membru cotizant sau facand parte din organizatiile PSD are indicatii clare de a NU vota!"
Iar masura de precautie impotriva fraudei electorale a fost luata de BEC : vor fi sectii de votare speciale pentru provinciali; in acest mod putem impiedica voturile multiple."
Spuneti-mi mie, lamuriti-ma, CINE este intr-atat de patriot incat sa voteze de mai multe ori?!? Hai ca stim cu totii raspunsul la aceasta intrebare. Cei platiti!
Evident ca daca exista "cetateni" bine rasplatiti pentru plimbarile lor de la o sectie la alta dand cu subsemnatul pe listele suplimentare iesiti prost la numaratoare.
Ati gasit o masura de precautie extraordinara: absenta de la vot.
Ceea ce am aflat astazi m-a uimit insa :
"In anumite sectii de votare observatorii din partea PSD au fost obligati sa se imbrace in rosu si visiniu. Nu aveau voie sa aiba nici un insemn al partidului dar culoarea hainelor putea sa sugereze ceva nu? Apoi cand au venit in "inspectie" si au remarcat ca una dintre observatoarele PSD nu purta esarfa rosie asa cum i se comunicase...a iesit cu scandal"
Word of Mouth!
Astazi am aflat ca in cel de-al doilea tur vor merge doar Basescu si Geoana. Antonescu n-a avut noroc.
O sa fac un efort si voi ajunge la sectia de votare exact la deschiderea ei.

Ne vedem la gara de nord :)

Tu stii cine sunt eu?

De aproape doi ani am decis sa comunic deschis cu ceilalti utilizatori de internet. Am scris public si pana acum doi ani, aveam chiar un blog intunecat, cateva poezii postate pe site-uri, conturile din retelele sociale, etc. Cu toate acestea am decis sa fac coltul roz, cu bune, cu rele, cu starile mele de alb si negru, cu treceri in revista, ganduri care de care mai intime, sfaturi, ironii, amalgamul de idei batute-n cuie.
Incetul cu incetul, pe langa prietenii mei care ma citesc, pe langa familie, am adunat o gasca de noi oameni carora le multumesc din cand in cand pentru timpul care mi-l aloca. E drept, noile cunostinte n-au fost intotdeauna de zahar, am trait si "dezbateri" mai putin placute, in direct, pe blog.
Dupa aproximativ un an de la primul articol oamenii ma cautau, zilnic - pe messenger, prin e-mail - unii sa-mi ceara sfaturi, majoritatea sa discutam pur si simplu, cei cu intentii umane - bune raman, mi-am facut prieteni, oameni dragi, intotdeauna raspuns e-mailurilor (chiar daca uneori mai tarziu), sunt de gasit si ma fascineaza aceasta lista vesnic deschisa noilor trecatori prin universul meu roz.
Am avut cititoare care asteptau consiliere intr-ale dietelor, cititoare care aveau probleme sentimentale, cititori pasionati de fotografie (ca si mine), oameni obositi si satui de sistem, oameni pasionati de calatorit, de tatuaje, oameni care au vrut sa vada daca exist :) oameni care au vrut sa ma injure :) toti cu acces. Pentru ca exist!
M-am regasit cu amici si prieteni vechi, cunostinte de demult, am socat prin schimbare de look, prin schimbare de atitudine si de mentalitate...
Mi-am trait "in direct" deceptiile, dezamagirile, dar si victoriile, m-am indragostit "in direct" de viata, am invatat sa ma rog, am plictisit "audienta" cu teorii despre personalitatea mea, am varsat cascade intregi de cuvinte asezate in toate felurile. Am nascut propozitii si fraze pentru a ma elibera de povara lor din mintea mea.
Am urat lumea, am urat vremea, am urat oamenii si apoi tot eu i-am iubit pe toti in acelasi timp si separat.
Am spus "iarta-ma" pe blog pentru ca reprezinta cea mai mare dovada de parere de rau, sincera, a mea, un om pentru care aceasta afirmatie n-a existat.
Am tanjit dupa nelinistea unei tinereti, dupa agitatia unei vieti tumultoase, am tanjit dupa plictis si dupa liniste, m-am contrazis si m-am aprobat...
M-am dezbracat, m-am imbracat, v-am aratat pozele mele aproape nud fara intentia de-a "incita spiritele" ci pentru a dovedi ca sunt perfect confortabila cu sexualitatea mea ca pot fi dezbracata oricand din priviri si nu pot apartine nicicand cuiva anume.
Sunt convinsa ca nu sunt eu exceptia, nu sunt eu extrovertita, dotata spiritual, intelectual, ci poate sunt mai "guraliva" decat marea majoritate. Nu ma deosebesc de oamenii care ma abordeaza in fiecare zi.
Ma bucura cand exista persoane care cred in cuvintele mele. Ma emotionez in fiecare seara cand primesc raportarea de la sitemeter.com si vad zecile de accesari pe pagina mea. Chiar si a celor ce nu ma plac sau nu ma MAI plac.
Cu toate acestea, mai sus mentionate, recapitulate, reesalonate, va intreb : voi stiti cine sunt eu?
Am incercat acum ceva vreme sa pun un fel de sondaj aici pe blog intreband oamenii daca cred ca in urma celor scrise de mine ajung sa ma cunoasca mai bine? Au raspuns afirmativ, cu cateva exceptii.
Nu am dorit sa devin o "bloggerita de succes" , nu m-a interesat publicitatea pe blog, din acest motiv nu utilizez domeniul www.sabbra.ro , am colaborat doar cu cei in care am crezut, si ma recomand foarte rar ca Sabbra, desi mi s-a sugerat in repetate randuri sa-mi schimb numele :)
Stiu ca ceea ce fac eu - de ce o fac - cum o fac , nu este usor de inteles, nu este un hobby, nu este un job, este o deschidere fata de toti oamenii din jur. Una fara obligatii.
Eu citesc, inca citesc; carti, uneori reviste, bloguri, poezii si n-as putea sa traiesc intr-o lume in care accesul la mintea oamenilor ar fi restrictionat.
Sochez prin deschiderea mea fata de oameni. Sochez prin increderea pe care o am in oameni, atat de mare, atat de regenerabila.
Recunosc, am momente bune si muuulte momente rele. Exista insa un singur remediu pentru ambele: scrisul. E de fapt o comunicare a mea, cu mine, cu voi, cu universul pe care nu o pot exprima altfel. Daca as ramane undeva fara o coala de hartie si ceva de scris...atunci as putea spune ca sunt cu adevarat sub tortura.
Uneori imi vine sa-mi insiruiesc cuvintele si gandurile, fara sens, fara logica, doar pentru a le "downloada" din memoria mea supraincarcata.
E o povara in acelasi timp necesitatea asta de comunicare continuua. E o boala de care am ajuns sa ma indragostesc. Scrisul e viciul meu.
La 9-10 ani cred ca am inceput sa scriu in jurnal. Am schimat zeci de caiete, le umpleam paginile cu o aviditate incredibila. Apoi am inceput sa scriu poezii. Multe, foarte multe. Nu exista un tipar, exista un sentiment. Puteam sa scriu 10 poezii sau puteam sa ma chinui intr-un vers...zile in sir.
Nu ma intereseaza sa scriu bine, nu m-a interesat asta niciodata pentru ca ar trebui sa am un model de comparatie. Scriu bine in comparatie cu CE?Cu CINE? Da, pot scrie foarte corect. Aici am avut intotdeauna lacune, gramatical vorbind am avut de suferit datorita unei profesoare nebune din generala. Dar ma bucur cand oamenii imi sar in ajutor si ma corecteaza. Nicidecum nu ma simt ofensata. De ce m-ar deranja?
Nu stiu daca voi putea vreodata sa scriu un roman. Am incercat, dupa primele 35 de pagini ma plictisesc. A scrie un roman presupune sa pastrezi o ordine, o logica, o armonie catre mintea cititorului. Eu transmit stari de moment, euforie, indignare, iubire, ura, simtite pe loc, descarcate in pagini si inmagazinate acolo.
Fiecare scriere reprezinta strict momentul. O voi retine doar daca o recitesc.
Nu functioneaza nici un fel de reguli. Nu la mine. Nici macar cele pe care incerc eu sa mi le impun.
Am observat ca scriu mai mult si mai bine in momentul in care nu sunt in deplina armonie cu mine. Daca sunt foarte fericita am senzatia ca ma laud, prefer sa pastrez cu egoism momentele numai pentru mine.
As vrea sa ajung sa ma cunosc total. De fapt acesta este motivul articolului. Am fost nevoita in ultimele zile sa cenzurez cateva comentarii ale unor personaje care si-au permis sa creada ca "ma cunosc". Personaje care si-au permis sa-mi catalogheze modul de viata, sa-mi puna o eticheta, "this is who she is". Departe de mine ideea de-a incerca sa schimb opinii atat de bine formate. Departe de mine ideea de-a tese o aura narcisista, de-a poza intr-o maniera pozitiva.
Pentru ca eu nu am delimitat inca binele de rau, frumosul de urat, mai mult decat putem noi, rasa umana. Sunt intr-o continua cautare de sine fara a putea spune "this is it"...

Eu nu stiu cine sunt eu!

Tu stii?

Marcarea teritoriului (la femei)

Am vazut un stand-up comedy in care se vorbea despre motani si cum isi marcheaza ei teritoriul (traduc) : "se plimba de colo-colo spund al-meu, al-meu,(engleza: mine-mine) imprastie cate un strop de pipi peste tot".

M-am amuzat copios - ma intreb ce probleme psihice are Nemo - motanul meu nu si-a marcat niciodata teritoriul...
Femeile isi marcheaza teritoriul.

Intotdeauna.
Cel mai amuzante mi se par masinile acelea pline de jucarii de plus roz iar soferul este un mascul feroce cu brate tatuate.
Cu siguranta "decoratorul" masinii a vrut sa transmita un mesaj... "e moale si pufos" ; "in dormitor poarta ciorapii mei cu lipici", "culoarea lui preferata e roozz".
Intotdeauna o sa "uitam" ceva la voi in baie. Depinde doar de personalitatea noastra. Daca o femeie isi "uita" tampoanele in baia unui barbat...ei bine...e nesimtita :) Saaau vrea sa spuna ca are o relatie extrem de serioasa, sex, dragoste, tot! "Imi permit sa-mi las cutia de OB-uri in baia lui, am trecut deja de timiditaturi."
Femeile isi lasa parul in casa unui barbat. Nu sunt misogina, dar hai sa fim sincere...doamnelor...cate dintre voi recunoasteti deschis ca naparliti? "Daaa...nu-mi ingrijesc podoaba capilara, ti-am umplut chiuveta de fire lungi si rosii..." Pe langa faptul ca e un obicei dezgustator, aceasta marcare de teritoriu e una puerila!
Fardurile noastre au MICROparticule de sclipici - se cheama "supershine" - care raman impregnate in buzele, barba, mustata, obrazul, urechea, voastra pana la 8 ore! Si tot noi stim sa ne uitam pe bucatile voastre de piele dupa aceste particule.
Socant? Tot noi reusim sa le DEOSEBIM pe ale noastre de ale altei femei!
Din gama intamplarilor ridicol de unice ; am intalnit odata un cuplu imbracat in aceleasi culori! Ea purta o bluza din satin verde si o fusta scurta alba iar in picioare avea niste sandale verzi. Blonda. El purta o camasa din matase verde (aceeasi nuanta) si o pereche de pantaloni albi (acelasi material ca si minijupul) iar in picioare...pantofi sport (ati ghicit) verzi. Ah - vopsit blond!
Erau atat de asemanatori incat daca n-ar fi fost un cuplu ar fi putut trece drept siamezi.

Era o vreme cand in cuplurile de indragostiti se purtau medalioane la fel....azi acestea par injositoare...Cu toate acestea ai sa mai gasesti cate un biet purtator de inel "ca al lui gagica-sa" pentru ca "noi ne iubim" si evident noi-ul suna atat de bine memorat incat imi aduce aminte de "l-ati vazut cumva pe Zdreanta?" recitat plin de emotii sub ochii tovarasei educatoare.

Singurul lucru la care n-am sa comentez niciodata sunt tatuajele identice. Daca sunt bine facute si reprezinta o idee originala. Spun un nu hotarat codului numeric personal (in araba) sau numelor proprii (ion+maria=love).

Stiu ca partea feminina este incredibil de inventiva si va dispune de metode de marcare a teritoriului pe care mintea mea in acest moment nici nu le poate vizualiza.

Nu sunt absurda sa consider orice mic amanunt gravitand in jurul lui ca fiind un "semn" , insa trebuie sa va recunosc doamnelor, domnisoarelor ca marcarea evidenta a gradinii - "atentie -caine rau" - nu va face decat sa reprezinte adevaratele voastre complexe.

Ofera-i libertate atat cat isi doreste - daca va alerga la cules de nuferi (de pe trupuri mititele de gheise japoneze) - e clar c-ai fi petrecut o viata militara, pazindu-l cu pusca ca pe un detinut.

Daca-i plac bujorii tai, eu zic sa-i dai dulceata de trandafiri.

Nu prea multa, ingretoseaza.

P.S. Astept de la voi exemple de situatii cu femele in calduri marcandu-si teritoriul :)

Jucarii pentru copii

Eu nu stiu aproape nimic despre copii... Recunosc. Intr-o zi poate o sa am si eu unul, pana atunci mai e timp berechet sa ma documentez "pe net" nu-i asa?

Copii au un real succes in a intimida oamenii mari. Nu stiu cat de "om mare" sunt eu dar ghemotoacele mici, rozalii si ganguritoare ma fac sa ma panichez teribil. Am impresia ca sunt enciclopedii vii pe care trebuie sa le studiezi, sa le cunosti, la le stapanesti, ca nu cumva sa gresesti. Sa gresesti ce? Orice! Pentru ca orice greseala a unui parinte poate avea amprente gigant in viata unui copil.

Nu vreau sa fac lectii de psihologie, eu in necunostinta de cauza, vreau sa va vorbesc astazi despre ceva muuult mai vesel si folositor pentru cei ce au deja un bebe acasa, pe drum sau...in plan. Vreau sa vorbesc despre lumea magica pe care o genereaza un copil odata ce apare.

Apropo voi stiati ca eu folosesc produse cosmetice de bebe? De cate ori ajung intr-un magazin ma opresc in raionul de cosmetice pentru cei mici si imi plac de zeci de ori mai mult decat raionul de cosmetice pentru femei. Sunt colorate, spun povesti, gelul de dus este inmagazinat in personaje de basm, buretele de baie este ursuletul Winnie , manusa de dus are cate un porcusor roz pentru fiecare deget, unde mai pui ca poti sa ai o cada plina de ratuste din cauciu care canta?

Recunosc, am acasa fooarte multe jucarii :) Le tin ascunse in lada de zestre, dar sa stiti ca fiecare are cate un nume, desi am donat o mare parte din ele unei gradinite, inca mai am o gasca suficient de mare sa impresioneze orice copil.

Setea asta de copilarie vine poate si din dorinta de-a stapani acest univers pe care...sa fim sinceri "in vremea noastra" nu l-am avut. E adevarat, copii anilor '90 aveau cantecele si jocuri in aer liber care trebuiau inventate si astfel ne "puneam imaginatia la contributie" insa azi lumea a evoluat atat de mult incat poti sa-i construiesti unui copil un regat de poveste si sa i-l pui la picioarele patului. Cum as putea sa-i fac cadou unui copil o bucata de creta colorata si sa-i spun sa joace sotron? Asta in competitite cu o carte a carei pagini canta, iti denumeste animalele si mai e si din material textil...delicat pentru degetele celui mic.

Lumea pe care o putem pune la dispozitia celui mic trebuie totusi sa fie una atent aleasa. Astazi avem toate instrumentele noua ramanandu-ne de fapt de luat doar deciziile corecte.

Cat de corect e sa ducem copilul la cumparaturi? Intr-un magazin de jucarii? La un targ de jucarii? Avand in vedere ca un magazin de jucarii arata precum "the promise land" iar parintii trebuie sa dea dovada de cumpatare...avem toate sansele sa-l frustram pe cel mic, nu?

Stim ca in acest moment industria produselor (de orice natura) pentru copii este una care se bucura de suprematie. Cati dintre voi, parinti, isi permit sa nu cumpere cel mai bun produs pentru copilul lor? Cati dintre voi au incredere intr-o consiliere de calitate a vanzatorului? Cati dintre voi isi doresc sa beneficieze de sprijin, incredere, siguranta, in momentul in care face cumparaturi pentru cel mic? (cred ca pana acum am doar raspunsurile pe care le doresc)

"Things are about to change"; cel putin in lumea magica de care vorbeam mai sus. Exista oameni pasionati, dedicati, profesionisti care isi doresc sa asiste parintii, sa bucure copii si sa ofere o competitie serioasa pentru piata din domeniu.

Eu am intrat deja in legatura cu cei la Kooki.ro pentru ca nu vreau sa-mi intreb prietenii "aaa...eu ce-i iau copilului tau?" . Asta si datorita discountului pe care il dau la lansare :) Am fost impresionata de abordarea pe care si-o propun si-am decis sa le fiu alaturi de la inceput. Pentru ca stiu ca lor le pasa de fiecare client. Pentru ca stiu ca in momentul in care vor lansa magazinul virtual vor avea grija ca fiecare potential client sa fie sprijinit , consiliat, multumit si apreciat.

Daca va inscrieti acum veti avea o mareee supriza la lansare.

Nu voi face un speech de vanzari :) Va las pe voi (parinti si viitori parinti

) sa comentati dupa ce le deveniti clienti :)

Primul I de la Italia, mai exact ROMA

Mi-am dorit sa vad Roma.

Jindul dupa Roma a fost cauzat (in timp) de un documentar despre pisicile Romei, un alt documentar despre istoria Romei, despre crimele si sangele varsat la Colosseum, am citit Quo Vadis si intr-un final m-am indragostit ireversibil de serialul Rome.

Sa nu mai vorbim despre "Mananca, Roaga-te, Iubeste", calatoria de cateva luni a autoarei mele preferate in capitala Italiei.

Cadoul de ziua mea a fost pus la punct pana in cele mai mici detalii de dragul meu drag. Sunt sigura ca a avut nevoie de rabdare si intelegere pentru a organiza acest weekend locuind sub acelasi acoperis cu Nostradamus-ul din mine. I-a iesit perfect! Hai sa va povestesc a fir de par (e lung dar merita):
Vineri - 5 dimineata - trezirea. Dupa o saptamana anormal de plina, o mutare la noua casuta, si zeci de chestii "to do" am reusit sa deschid ochii si MAI devreme de 7 :00, desi nu credeam. Pana la 6 fara 10 eram deja imbracati, cu bagajele facute (impachetasem pe loc) si cu taxi-ul asteptand in fata casei.
Aeroportul Baneasa - eu prima oara in aeroport in calitate de client/viitor pasager - aglomerat, nevoie mare. In timp ce asteptam sa fim "controlati de metale" o conversatie constipata cu un accent englezesc perfect intre doi barbati (eu voi traduce): "Asa era in Roamania si-n '97 cand am venit prima oara aici. Ma uitam in jur si nu-mi venea sa cred ce salbaticie si ce conditii. Asa a ramas pana in momentul de fata. Mai rau decat aici ar putea fi doar Arabia Saudita...desi nu prea pot inclina balanta mai mult in una din parti."

Nu c-am fi noi super patrioti...dar ne-a ofensat remarca englezoiului care nici macar nu vorbea incet. I-a raspuns iubitul meu intr-o engleza la fel de corecta "If you hate Romania so much why don't you stay home?"

In doua secunde o secatura de muiere din spatele lor care pana atunci dadea afirmativ din cap la remarci englezesti ii sare in gat iubitului: "Vezi baiete ca poate nu stii cu cine vorbesti, poate o sa ai de-a face cu diplomatii, poate nasti un scandal diplomatic"

Ne-a amuzat atat de tare incercarea bietei frigide de-a intra in gratia "diplomatilor" englezi care zburau low-cost incat am pus-o urgent cu botul pe labe fara sa ne stricam buna dispozitie...

Fast-forward pana in avion.

Prima oara in avion! Am fost entuziasta, curioasa, fascinata! Un da hotarat zborului. Am aterizat pe aeroportul din Ciampino si-am pornit spre Roma.

Si!Si!Romaaa!

Eu nu stiam ca vom sta 3 zile in sufletul acestui oras minunat. Ma uitam fascinata la tot ceea ce ma inconjura, un loc atat de viu, atat de plin, un amestec de oameni din toate colturile pamantului devorand fiecare colt de piatra din Roma.

Cand am vazut primul indicativ spre Basilica di San Pietro imi simteam tamplele arzand si pieptul cuprins de emotie spunand in continuu in mintea mea "Quo vadis, Domine?" . Pe mine m-a impresionat pana la lacrimi povestea/istoria acestei biserici...

Locul in care eram cazati se numea Musei Vaticani. Foarte reprezentativ pentru Roma!

Vineri am vazut muzeul Vatican, Colosseum si castelul St. Angelo.

Eram obositi , beti de oboseala, am inchiriat un scuter cand au inceput sa ne doara picioarele si nu ne-am dat batuti pana n-a apus soarele peste Roma.

In oras e plin-plin de motociclisti si scuteristi. Indiferent cat de aglomerat ar fi in trafic se circula ordonat.

Am incheiat seara cu bunatati specifice, un vin bun, ganduri pentru a doua zi...recunosc, am adormit ca un copil dupa o zi de strand.
Undeva pe la 5 dimineata, sambata, cand ma intreba al meu cat e ceasul...aveam nasul infundat in perna incercand sa ma prefac ca dorm.

"poate daca nu ma trezesc nici n-o sa imbatranesc!"

Ultima dimineata de octombrie a venit cu mult soare, miros de cafea buna, omleta si prosciuto. In aceste conditii cu mare drag am decis sa implinesc cei 25 de ani!

Sambata ne-am plimbat pe scuter si pe jos prin aproape tot orasul. Am vazut Fontana di Trevi, forumul roman, columna lui Traian , piata Sfantului Petru si biserica Sfantului Petru. Am intrat in alte cateva biserici impresionante din Roma, erau pline de turisti, monumente istorice ce se lasau admirate de sute de ochi...

Imi venea sa-mi notez pe fiecare servetel primit odata cu gelato zeci de cuvinte, sezantii, impresii, proaspete pe masura ce le nutream! Ahhh gelatoooo! Cea mai buna inghetata din lume! Chiar daca mi-a inghetat limba nu m-am dat batuta!

De ziua mea am gatit paste bolognese in bucataria gazdei noastre din Roma! Am cumparat sambata seara dintr-un "super mercato" prosciuto, rosii mici si divine, o sticla de vin rosu, carne "bovina" , spaghetti si bulion...

Buon apetito!

Duminica a fost ziua cea mai scurta...am revazut aproape toate locatiile iar dupa-amiaza ne-am intors in Ciampino unde am mancat intr-o trattoria locala , m-am indulcit cu fructe din martipan intr-o cofertarie mica si cocheta dupa care am pornit spre aeroport.

Nu stiu daca randurile de mai sus sunt suficiente pentru a descrie trairile celor trei zile in capitala italiana. Orasul e viu, oamenii sunt frumosi, privirile iti sunt atrase in toate partile de parca fiecare detaliu tanjeste dupa admiratia umana. Istoria domneste in Roma marcand orgoliul sutelor de ani ce n-au trecut degeaba.

Am avut o experienta atat de fascinanta incat refuz sa-mi amintesc putinele experiente ce mi-au lasat un gust amar: cersetorii romani, comportamentul usor de recunoscut al fiecarui cetatean roman...de ce suntem priviti de sus in Italia, noi...ca natie.

Iti multumesc si te iubesc!

Attraversiamo!

P.S. mai multe poze pe facebook, pentru curiosi.

Dragii mei dragi,

Nu ma cautati...ca nu-s!

Va multumesc in avans pentru telefoane si urari de sfert de secol, eu am sa zbor maine la prima ora spre o locatie-surpriza pentru mine.
In acest moment al vietii mele ii multumesc lui Dumnezeu ca nu-mi doresc nimic mai mult decat am! Sunt fericita!

Ne auzim/citim luni!


Cristina

Povestea tatuajului meu

La initiativa site-ului despre-tatuaje.com am gandit acest articol aniversar:

Tatuajul meu se numeste “Nymphetamine”. La un search pe google, prima explicatie data de Wikipedia este aceasta.
Nymphetamine este numele celui de-al saselea album scos de trupa Cradle Of Filth. Femeia - personajul principal din album si melodia cu acelasi nume - este una deosebita ; caracterizata de solist ca fiind un drog pentru lumea din jur. Un drog foarte puternic , combinatie metaforica intre orgasm si amfetamina.
Simbolul grafic al albumului este unul din alfabetul antic grec – insemnand tot ce e feminin/femeiesc.
Am fost o pasionata de tatuaje de cand ma stiu. Insa am stiut ca in momentul in care ma voi decide sa ma “insemnez” va trebui sa aiba o poveste speciala si mai ales reprezentativa.
Un coleg de munca, prin vara lui 007, mi-a spus ca urmeaza a se deschide Industrial Tattoo salonul unui tip foarte talentat.
Vara lui 007 a insemnat primul concert Cradle Of Filth in Romania, ultima mea “aparitie rebela” . Eram cu ei in casti de dimineata pana seara. Uneori chiar cautand pe site-uri tatuaje.
Mi s-a spus: “cand ai sa gasesti tattoo-ul potrivit pentru tine, ai sa stii, ai sa simti”.
Si … asa a fost. Dupa doua luni de cautari. Am stiut ca e nymphetamine, mi-am dorit sa pun amprenta pe simbol adaugand cativa spini conceptului de femeie-drog.
Apoi ca un cadou de la mine, pentru mine, pe 30 octombrie 2007 stateam pe masa de tatuat foarte emotionata. Pe 31 octombrie cand am implinit 23 de ani stiam ca mi-am daruit “un ultim act de rebeliune”. Nu pentru ca un tatuaj inseamna musai rebeliune ci pentru ca ceea ce semnifica alegerea mea e salbatic, intunecat, molipsitor, personal…si foarte foarte reprezentativ. Daca nu ma credeti ascultati melodia :)
Procedeul in sine a fost unul placut. De dragul acestui procedeu as vrea sa-mi umplu corpul de tatuaje. Faptul in sine: un artist picteaza in pielea TA, la final contemplarea capodoperei! Wow! Apoi ramai cu ceea ce face parte din tine… Scrijelit pentru totdeauna!
Multi m-au intrebat ce reprezinta, deseori am fost rugata sa pozez cu spatele…alteori mi-a fost poreclit “saptele de pe spate” ceea ce iar ma avantajeaza ca simbolistica : cifra sapte reprezentand perfectiunea divina …
Prieteni, familie, colegi, parteneri de business chiar, marea majoritate au avut o reactie pozitiva.

Eu nu pot decat sa-mi iubesc semnul reprezentativ. E acolo, e al meu, are ceva din mine si acum ca implineste in curand doi ani il voi retusa doar pentru senzatie!

P.S. Aveti in ordine imaginile: simbolul, "testul in photoshop" si opera finala :)

Calul din Marlboro

Sa ma ierte Vama Veche pentru ca folosesc titlul celebrei melodii :) Asa am simtit eu acum ca vreau sa-mi numesc articolul.
Initial eram sigura ca acest articol se cheama "perfectiunea ciobita" si vroiam sa vorbesc cititorilor despre mitul perfectiunii.
Apoi in timp ce ascultam Calul din Marlboro mi-am dat seama - ca si cum abia as fi constientizat - cata dreptate are calul cand spune ca fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.
Si cine mai bine sa spuna asta decat ... un cal? Salbatic , rebel, frumos, bun la alergat...niciodata complet domestic. In tinutul lui din Marlboro unde tutunul nu faciliteaza niciodata cancerul la plamani iar pielea tabacita miroase puternic a soare si-a vant ; calul n-are nevoie nici macar de potcoave.
Pentru ca potcoavele aduc noroc. Iar eu nu cred in noroc. Din acest motiv n-am jucat decat o singura data in viata la loto. Si-am pierdut. De fapt n-am castigat.
Mi-e atat de dor sa arunc toate cuvintele din mintea mea pe o coala alba, fara sa aiba noima, fara sa astepte cineva sa am sens sau logica.
Sa urlu la lume c-o iubesc, sa-i spun vietii ca e frumoasa cand de fapt stim amandoua ca mint.
Dar mint frumos!
Perfectiunea e himera care face dragoste cu realitatea si-o lasa intotdeauna nesatisfacuta. Pentru ca perfectiunea e impotenta.
Realitatea fiecaruia dintre noi vizualizeaza propria perfectiune, se lasa sedusa, desface larg picioarele pentru ca mai apoi perfectiunea sa se dovedeasca a fi un amant prost.
De ce trebuie sa am mereu la indemana cuvintele potrivite? De ce trebuie sa-mi aleg momentele potrvite?
De ce nu pot sa visez in continuare la omleta de sambata dimineata? E ca si cum m-as fi trezit intr-o zi friguroasa de toamna privind la razele de soare ce staruiau prin geam. Ca si cum as fi stat in asternutul meu caramiziu si inca de inainte sa-mi dispara somnul din pleoape ma delectez cu o inghititura de lapte cald. Apoi flamanda si pofticioasa portionez cu furculita omleta aburinda...Apoi lenesa ma intorc cu nasul in perna.
Vad "frame by frame" ceva ce nu s-a petrecut niciodata. Nu-mi dati explicatii freudiene. De nici o alta natura.
Fericirea inseamna liniste? Fericirea se naste din lucrurile marunte? Fericirea fiecaruia e un pas mai aproape de perfectiunea care am stabilit inca de la inceput ca nu exista.
Am atat de multe senzatii de deja vu incat pot crede ca s-ar fi oprit timpul in loc iar eu ma lupt intr-un minut sa fac ceva nou , facand de fapt acelasi lucru. Fara sens.
Nu pot incheia aceasta cugetare fara cel putin o concluzie care sa nu fie citita printre randuri.


Perfectiunea! Ea ma agaseaza! Ma obsedeaza!





Nu mai cred in lucruri perfecte!

Let's talk about... diamonds!

Stiu ca toate fetele, femeile, doamnele viseaza la ziua in care vor avea propriul lor diamant. Adevarat!
Indiferent cat de rebela e domnisoara, cat de sofisticata e doamna, cat de pudica e femeia, o bijuterie numai si numai pe gustul ei, aleasa cu grija, slefuita dupa personalitatea posesoarei, va face ca obrajii feminini sa se umple de sange, pieptul de emotii si ochii de...fericire. Podoabele, bijuteriile au simbolizat si reprezentat partea feminina, delicata si frumoasa, bunastarea si gusturile alese ale stapanei.
In cazul diamantelor am auzit ca "trebuie sa stii sa le porti , nu doar sa le etalezi", acestea devenind adeseori centrul atentiei, conductorul spre o fina catalogare si deslusire a firii posesoarei.
Eu ador bijuteriile. Dupa cum am aflat recent exista o diferenta intre bijuterii si “bijuterii”, ultimele din argint, sau orice altceva. Pot sa ma laud cu o cantitate semnificativa de “bijuterii”. Am zeci de perechi de cercei, inele, lantisoare si pandative.
Bijuterii insa...am doar cateva. Cateva pe care le pastrez intr-o cutiuta doar a lor, fiecare reprezentand un cadou de la cineva drag. Iar atunci cand le port, in functie de cum ma simt, Bijuteriile ma fac radiez, comploteaza la atragerea atentiei si completeaza intreaga mea aparitie.
Recunosc, am avut mereu senzatia ca piata de bijuterii era agasata si inundata de comercianti mai mult sau mai putin autentici si, de aceea, nu am fost niciodata suficient de curioasa/convinsa sa cumpar dintr-un magazin de specialitate. Pana sambata trecuta.
O buna prietena descoperise magazinul Haxburry Diamonds si mi-a povestit cate ceva. Dupa ce le-am frunzarit site-ul din scoarta-n scoarta ... m-am lasat prada curiozitatii si-am cautat o persoana de contact. Parca nu-mi venea sa cred ca am gasit un magazin de Bijuterii cu diamante adevarate, naturale si atat de accesibile (evident asta a facut diferenta). Am primit o invitatie la magazinul din Grand Arena si i-am dat curs acum cateva zile, sambata dupa-amiaza.
Un domn m-a intampinat cu gentilete intr-un spatiu de o eleganta fermecatoare. Decorat in stil victorian, magazinul pastreaza un ambient cald si linistit, de parca ar sopti in secret, despre timp si poezie. Imi era foarte greu sa ma decid CE anume imi doresc, asa ca am fost invitata sa cercetez in detaliu fiecare vitrina. Mi s-a explicat simbolistica fiecarei bijuterii, am probat cateva inele, cateva perechi de cercei, extaziata de stralucirea arzatoare a diamantelor.
Haxburry vrea si stie sa educe cumparatorii de bijuterii; sunt deschisi la vizitele doritorilor de informatii despre diamante si aur, iar politetea autentic britanica ii transforma in interlocutori foarte placuti, pentru cei ce-si doresc sa invete cum sa aprecieze calitatea si unicitatea diamantelor. Sunt convinsa ca Haxburry va sti sa isi construiasca o comunitate de doamne si domnisoare, carora sa le puna la dispozitie informatii despre frumoasele si luxoasele Bijuterii englezesti. Dupa 20 Octombrie vor organiza evenimente in cadrul magazinului, seminarii, poate chiar si licitatii. Ce poate fi mai frumos?
Am petrecut mai bine de 3 ore in magazinul Haxburry, ascultand muzica de harpa si privind diamantele ce straluceau in vitrine, in timp ce eram fascinata de informatii, curiozitati, subtilitati si beam ceai englezesc (remeber 5 o’clock tea?).
Imaginati-va doamnelor ... o zi in care sa ne desfatam privile si sa probam cele mai frumoase bijuterii, sa bem ceai englezesc si sa ascultam “romantic harp”.

Va las sa va delectati privile cu cateva poze pe care le-am facut in magazin, pentru cititorii blogului meu,

Enjoy!

Cui sa-i multumesc?

De dimineata eram taare suparata si nemultumita... Asa cum sunt cam des in ultima vreme. Din acest motiv prefer sa nu scriu. Absentez pana si din lumea mea virtuala deoarece vreau sa-mi amintesc insiruiri de cuvinte vesele....
Imi amintesc ca odata demult o buna prietena a mea care era mereu vesela, optimista, puternica si foarte curajoasa...a cazut intr-o pasa proasta. Cum aproape nimeni n-o mai vazuse in halul acela de deprimata si negativista, toti au incercat s-o "imbarbateze" la modul "pai se poate?tocma tu?nu fi proasta!"
Pana cand cineva i-a spus "descarca-te!plangi, tipa, urla, da cu pumnul! - pentru ca asta-i tot ce poti face in acest moment!"
Mi-am amintit de episodul acesta (si nu, nu sunt eu prietena :p) intr-o zi in care am nevoie sa multumesc pentru lucrurile bune din acest moment, pentru ca sunt sigura ca daca le insir aici ele vor coplesi numeric nemultumirile.
Sunt recunoscatoare ca exist. Sunt sanatoasa, mai am destula energie, putere, intelepciune, vointa, rabdare si am muulta iubire.
Ii multumesc dragului meu drag ca e langa mine de aproape un an, in fiecare zi, in fiecare secunda, in sufletul si in mintea mea, asa cum niciodata nimeni n-a reusit si asa cum niciodata nimeni n-o sa mai fie.
Le multumesc tuturor oamenilor dragi ca exista, ca sunt si ei sanatosi, ca au intotdeauna o vorba buna pentru mine, ca au rabdare sa ma asculte, la telefon, pe mess, pe mail, intotdeauna exista cineva care sa fie acolo pentru mine.
Trebuie sa multumesc ca am coltul meu frumos de liniste, acasa, zen-ul absolut.
Sunt multumita si fericita ca am cel mai adorabil motan din lume, care dimineata ma pupa cu nasul lui umed cand ma trezesc iar seara imi sare in brate vesel cand ma vede.
Multumesc ca am avut posibilitatea sa vad muuulte locuri frumoase in tara asta, s-o iubesc pentru locurile ei deosebite pe care le-am admirat inainte de-a fi distruse de noi oamenii.
Multumesc ca am biroul la geam si de data asta fac eu parte din categoria oamenilor "transparenti" (obisnuiam sa privesc cladirile de birouri din geam amuzata ca cineva ar putea avea biroul la geam si-ar avea o viata transparenta).
Multumesc oamenilor care ma citesc, am mai spus-o, faptul ca sunt citita si ca va faceti timp pentru a posta un comentariu inseamna enorm pentru mine.
Cu siguranta ca nu sunt singura care are astenie de toamna, un moment dificil, o criza existentiala, o depresie trecatoare, sau orice alt termen ar defini starea mai putin roz din acest moment. Este de asemenea cert ca daca voi contina sa bombani si sa fiu acida s-ar putea sa nu ma mai plac dimineata cand ma uit in oglinda.
Dar nici n-as vrea sa rad fortat doar de dragul aparentelor iar sub parul meu blond sa am de fapt o bomba cu ceas care ticaie ingrozitor de repede si va ajunge sa-mi spulbere mintea in milioane de bucati.Multumesc ca tanjesc spre echilibru!
Multumesc oamenilor care lanseaza provocari amuzante pe twitter si pe facebook de genul "povesteste-mi 3 chestii frumoase care ti s-au intamplat azi" , "enumerati 3 locuri deosebite" . Chiar daca nu raspund acestor provocari mintea mea se deconecteaza automat si reusesc sa zambesc!
Vreau sa invat sa traiesc fiecare clipa asa cum simt.
Vreau sa am in fiecare zi cel putin un motiv sa fiu recunoscatoare.
Vreau sa nu fie niciodata nevoie sa-mi cobor standardele.

Voi pentru ce sunteti recunoscatori azi?

Despre sila sau nevoie de optimism

N-am avut cu ce sa-mi umplu paginile de blog. As fi putut sa fac un print-screen la calendarul meu din outlook, sa iasa la iveala pe unde-mi impart eu timpul, dar nu ma laud si n-o sa includ nimic carieristic in acest colt de internet.

Ok, recunosc, mi-e sila. Din nou. Am devenit atat de acra, acida, recalcitranta, poate ipocrita sau superficiala, habar n-am. Din doua in doua postari ma regasesc ba in armonie cu exteriorul si incarcata din punct de vedere energetic, ba intr-un sictir total. Nu gasesc o cale de mijloc intre albul si negrul infinit. Am inceput sa-mi cumpar haine colorate, cine stie, poate imi ajuta zen-ul.

Am fantezii despre cum o sa arunc eu bricheta in benzinarie si-o sa plec lasand in urma o mega explozie. In secunda imediat urmatoare ma intreb daca am musai nevoie de o iesire glorioasa din peisaj. Ce peisaj? Iarasi habar n-am. Probabil peisajul in care unii mai ticalosi isi permit sa-mi inunde lumea cu prostie si perseverenta in absurd. Nu doar mie...

Sarind dintr-un subiect intr-altul mentionez ca de putin timp ajung pe jos la munca. Am schimbat sediul, mi-am propus sa fac miscare si iaca, vin la pas. Well, de la iesirea din bloc - unde situatia e de rahat - se intind cativa metri de gainat (de cioara)...apoi pe tot traseul ma delectez cu miros (sau mostre) de urina (animala sau umana). Si nu lucrez in Ferentari!

Ca si cum n-ar fi un motiv suficient de bun sa-mi lumineze zilele, traseul imi aduce de cele mai multe ori in cale nenumarate specimene masculine care saluta salivoso-libidinoso-grotesc. As fi incercat sa vin cu bicicleta la munca (in ciuda faptului ca am zilnic intalniri care impun o anumita tinuta) insa dat fiind traficul din oras...prefer o altfel de sinucidere.

Peste zi sunt din taxi in taxi la intalniri. Taximetristii sunt de doua feluri : simpatici sau insuportabili. Cei simpatici iti vorbesc frumos, respectuos, povestesc de criza (ca noi toti de altfel) si au intotdeauna rest. Cei insuportabili se fac ca nu aud locatia, dau muzica tare, te ocolesc putin - suficient cat sa aiba 1-2 km in plus pe ceas si insuficient ca sa te poti lua de ei - iar cand ajungi la destinatie desi le las cate 10% spaga, unii mai au tupeu sa-mi spuna ca n-au sa-mi dea rest si astfel isi dubleaza bacsisul singuri. Nu, spaga lor nu o deconteaza firma mea :)

Serile de dupa munca si diminetile de weekend sunt in continuare luminitele de la capetele de tunel.

Am inceput sa scormonesc dupa idei de abandonat tara asta. Nu-mi pasa deloc cine, cum ma judeca, as pleca maine daca as gasi o solutie viabila sa-l iau si pe Nemo si sa-mi inchid ratele la banca.

Sunt cu ochii pe noile restaurante/carciumi/cluburi deschise in capitala (pe timp de criza) si de asemenea prezenta pe la evenimente/fest-uri organizate in weekend-uri. De ce? Ca sa am subiecte de carcoteala.

Aud ca baselu vrea sa ne legalizeze prostitutia si consumul de iarba. Pffff... buna metoda sa abordeze generatia ce abia-si castiga dreptul de vot. Desigur...vorbesc de copchii iemo care or sa-l voteze cu speranta ca vor putea fuma legal pe treptele de la TNB.

On the other hand, partea cu prostitia e buna (macar pe hartie) sunt atat de multi bani cheltuiti de politicieni pe tarfe...incat ar fi chiar cool ca o parte din ei sa fie chiar justificati :P

In incheiere, celor mai optimisti dintre voi, cei ce ma citesc, va cer sa ma suportati sau poate sa ma indrumati spre o cale cu mai mult zambet.