Încă puțin până la încă puțin

Ufff, mai e puțin. Dacă e s-o gândesc la scară largă...au trecut aproape 9 luni într-o bătaie de gene. Dacă e s-o cuget în moleculă...am simțit fiecare secundă ca un ac de tatuaj intrând în pielea mea repede, precis și ușor dureros. 60 de ace în fiecare minut. Și-mi plac tatuajele, și-mi place senzația aceea pe care o lasă tușul când se contopește cu pielea ta scriind o nouă poveste veșnică. Dar spre final parcă tot ce simți e durere și amorțeală. Abia aștepți să-ți porți în piele povestea, abia aștepți să-ți privești în oglindă odrasla din tuș. Dar doare. Ustură.

Așa și cu mine, acum. O fi natura de vină. Găsește ea o cale să ne facă să privim totul ca fiind firesc. Acum natura încearcă să mă convingă să-mi îmbrățișez teama de naștere. Teama irațională evident.

A fost frumos să simt o viață crescând în mine. Interesant mai degrabă. Este și un dram de magie, nu neg, cu tot scepticismul meu. A fost printre cele mai interesante perioade pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Nu e totul știință și matematică așa cum credeam. Dar nici n-am încă vreo defniție pentru ceea ce simt. Și spiritualitatea care mi-a rămas ascunsă-n suflet e pentru mine și atât. N-o voi dezbate nicidecum aici și nu acum.

Eu, personal, am simțit că fac un efort continuu. Nu mă simt deloc specială, mă simt obosită. Nu pot spune că ”m-am sacrificat” ci că mi-am recalculat prioritățile și mi-am ascultat corpul. Corpul meu a cerut răsfăț, iubire și odihnă. Corpul meu obișnuit cu ambiții și mini-tortură s-a trezit deodată funcționând caritabil pentru o chestie pe care încă nu o percepe altfel decât o povară. Corpului meu îi plăceau hainele mulate excesiv și privirile lungi. Corpului meu îi plăcea să alunece într-o lene completă și într-un somn egoist. A dispărut și lenea, a dispărut și somnul. Despre haine, n-are rost să mai vorbim.

Totuși, am și câștigat. Am câștigat putere. Rezistență. Am câștigat capacitatea de a observa și de a avea răbdare. Infinit mai multă decât aveam. Am câștigat independența față de lumea ce mă ținea prizoniera aparențelor. Am câștigat bunătate, sensibilitate și suflet. Dar sunt niște rezerve cifrate pe care, deși le am, nu le pot consuma oricum. Am dezvoltat în particular o sensibilitate pentru animale. Sunt extrem de sensibilă în a vedea animale în suferință. Și înainte eram, dar acum efectiv mă sfâșie orice are de-a face cu animanele abandonate sau chinuite. Am câștigat înțelegere față de cei ce în alte situații ar fi beneficiat din partea mea doar de critică.

În fine, îmi notez ideile și gândurile în speranța că voi rămâne cu ele aici dacă memoria va alege să mi le șteargă. Sunt același om și totuși diferit. Îmi plac aceleași lucruri și totuși nu mă mai simt legată decât de câteva chestii bine definite. Am RE-definit noțiunea de prietenie. Și am descoperit că mă tem totuși de ceva. Cam astea sunt revelațiile ultimei sute de metri.

Mi-am propus să mă odihnesc în următoarele săptămâni. Săptămâni, da, căci atât mi-au mai rămas în formula curentă de cuplu plus motan mult-iubit. Mi-am propus să meditez, să dorm, să fac băi lungi și răcoroase și să citesc. Nu simt nevoia de altceva. DAR am învățat ca nu tot ceea ce îți propui îți și iese. Așa suntem noi, oamenii. Avem nevoie să ne încălcăm cuvântul pentru a ne dovedi umanitatea. Pentru a contesta matematica existenței.

Așadar mai vedem ce-mi iese din ce mi-am propus. Să ne citim cu bine!

Fantezii de moment și gânduri de viitor

Vremea e perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm la loc.

Fericirea mea este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.

Am dat o fugă până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.

Revin în Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.

De câteva zile ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și sindromul cuibului. Așa o fi.

Trec prin stări care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor dispărea de parcă n-au fost nciodată.

De pildă, săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort. 

Cum spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag de sinucidere e o fantezie cu mine la sală.  Îmi amintesc constant că timpul trece mai repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.

Un lucru este cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre toaletă.

Ce nu s-a schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.

Ce s-a schimbat? Prioritatea cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.

N-aș vrea să fie un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.

Să ne citim cu bine.

Adevarul despre ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”

Pentru mine vorbele nu-s definitive si nici categorice. Sunt ghidaje si sunt aer. Respir cuvinte, deci n-am cum sa ma limitez la doar cateva. Asadar, ca un ”disclaimer”, ceea ce scriu in randurile de mai jos poate fi contrazis. De cei ce ma citesc sau, poate chiar de mine, in viitor. Insa asta sunt eu azi. Asta simt azi, asta respir azi, asta vad azi. Asta scriu azi. Nu am pretentia ca e adevarul absolut, e parerea mea. Pe blogul meu.

Eu, Cristina, nu sunt genul acela de femeie careia ii tresalta uterul la vederea unui bebelus. Mai mult, nu-mi plac copiii. Nici nu-mi displac. Imi sunt indiferenti. Le zambesc daca-s simpatici. Nici nu ma enerveaza. Nu fac parte din categoria agasatelor/agasatilor de plozi mieunatori. Copilasii sunt niste creaturi mai mici. Nici nu m-a interesat sa le definesc existenta in vreun fel.

Nu mi-am dorit urmasi. Ba din contra. Am avut chiar de suferit datorita acestei convingeri. Pentru ca nu am simtit nevoia sa-mi impletesc genele cu niciun mascul cu care mi-am impartit la un moment dat si zilele.

Totusi, pentru ca viata ne transforma din omizi in fluturi, am intalnit si barbatul care mi-a ”trezit ovarele” – ca sa fiu poeta. Am intalnit barbatul de care m-am indragostit, fara pic de egoism si ale carui trasaturi am vrut sa le vad impletite cu ale mele, formand o creatura doar a noastra. Am intalnit barbatul care m-a convins (fara niciun efort) ca imi doresc un copil. Si o familie.

Ce a urmat...e o poveste lunga. O poveste pe care m-am abtinut cu greu sa nu o relatez de-a lungul timpului sau in timpul puseelor de furie ce-au venit din belsug. Mi-a trebuit ceva timp sa ma auto-conving ca intimitatea nu se imparte (dar despre asta intr-un alt articol).

In prezent sunt insarcinata. Port in pantece un copil pe care-l numesc miracol. Stiu, fiecare mama isi numeste astfel progenitura. E firesc. Miracolul meu a venit dupa o asteptare de aproape 3 ani.

Corpul meu s-a incapatanat sa nu raman insarcinata. Ajunsesem sa cred ca sunt pedepsita pentru toate datile in care mi-am jurat ca nu vreau urmasi. Ajunsesem sa inteleg ca nu controlam nimic. Ajunsesem sa nu mai am nicio speranta dar sa ma prefac optimista. Ajunsesem sa ma conving ca e mai bine asa. Sa ma resemnez. Ajunsesem dincolo de ceea ce auzisem cu ”exact cand nu mai speri, atunci se intampla”.

Si...s-a intamplat. Dupa 3 ani in care sistemul de sanatate m-a dezamagit in feluri care mai de care mai surprinzatoare,  exact in perioada de dincolo de resemnare – am aflat ca am ramas insarcinata.

Vestea m-a paralizat. Am ramas blocata intr-o stare de ”nu pot sa cred” amestecata cu ”ce naiba fac acum?”.  M-au trezit rapid cateva probleme de sanatate. Pentru ca viata nu e roz si nici ca-n filmele americane. Am impresia ca trebuie sa platim cumva pentru fericirea noastra.

Asa a inceput pentru mine ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”. Paralizata de uimire si spaima. Si cu 3 medici care mi-au spus ca-mi voi petrece urmatoarele 9 luni in pat.

Am rezistat aproximativ 3 luni in pat. Am ales sa nu impart vestea cea mare decat cu familia. A ”rasuflat” totusi informatia si in cercul prietenilor foarte apropiati. Mi-era teama sa ma bucur sau sa sarbatoresc ceva. Unde mai pui ca statul in pat si teama constanta de pericol au reusit sa ma reuneasca cu o ”cunostinta” nu tocmai placuta. Depresia.

Corpul meu imi pregatea noi surprize. Se incapatana sa trateze viata din uterul meu ca si cum ar fi fost un intrus periculos. Am avut cele mai oribile stari cu putinta.

De fiecare data cand citeam ceva despre stralucirea gravidelor si frumusetea sarcinii ma apuca disperarea. Pentru mine fiecare zi era o noua zi de supravituire intr-un morman de senzatii urate. Corpul meu revoltat, greturi obositoare, insomnii, nesigurante, hormoni clocotind, confuzie, durere fizica si intr-un final, epuizare psihica. Plus o teama constanta cu care incercam sa ma lupt.

”Cea mai frumoasa perioada din viata unei femei” a avut (si are inca) doar doua aspecte pozitive. Primul este ca bebelusul meu creste. Al doilea este ca omul meu si familia mea mi-au fost alaturi trup si suflet. De asta n-au contat nici kilogramele care se acumuleaza parca mai repede decat mi-as fi dorit. Nici tenul si pielea care nu doar ca nu stralucesc, dar s-au uratit. Nici unghiile, parul si dintii, care au nevoie de o ingrijire speciala si care sunt in pericol zilnic.

Sarcina este o perioada de sacrificiu. Corpul iti este invadat si o alta faptura se hraneste cu resursele tale energetice si de hrana. Renunti pe rand la tot ceea ce insemna placere egoista. De fapt, in cazul meu a insemnat renuntarea la tot, peste noapte. Daca despre ocazionalul pahar cu vin si tigarea matinala nici n-are rost sa vorbesc, incercati sa va imaginati ce inseamna pentru un om foarte activ sa se limiteze la dimensiunile patului.

Apoi, pe masura ce cauti solutii, vin sfaturile. Industria nesfarsita a maternitatii si parentingului. Un univers paralel de ”asa da si asa ba”. Priviri critice. Greseli de neiertat. Nu exista ”nu stiu” ci doar  ”esti o mama egoista”.

De la un catralion de solutii naturiste, vindecari holistice si asa mai departe, la alt catralion de solutii medicale inacesibile sau extrem de costisitoare. Plus, sa nu uitam de sistemul de sanatate extrem de defect. In care doar existi. Si cotizezi.

Era informatiei si a tehnologiei a transformat majoritatea femeilor in medici acreditati de internet. Industria de parenting este una de-a dreptul bolnava, daca ma intrebi pe mine.

E chiar un cerc vicios. Pentru ca sistemul de sanatate nu informeaza si nu ajuta, din ce in ce mai multe mame isi decid soarta. Pana aici nu am nicio problema, insa pentru cineva nou ”pe piata”, asa ca mine, avalansa de informatii poate sa fie mai mult periculoasa decat folositoare.

Tot asteptam sa ma ”conectez” cu viata din mine. Tot asteptam sa incep sa stralucesc. Sa am zenul acela de icoana, despre care citisem pe net.

Aiurea. Ca-n basmele cu printi si printese, in perioada de sarcina nu presara nimeni praf de magie peste burta ta perfecta. Or fi si femei mai norocoase. SAU, poate femei care trateaza mai degajat problema. Eu nu am fost una dintre ele.

Eu sunt mai egoista. Imi iubesc corpul si a-l vedea din ce in ce mai diform nu imi este usor. In egala masura imi ador viata din acest moment. Si sunt recunoscatoare pentru dorinta ce mi se implineste in fiecare zi.

Doar ca...am invatat ceva nou. Ca sarcina este ceva intim si personal. Cat timp porti un copil in burta esti tu si deciziile tale. Cel MULT il poti implica si pe partener – asta daca esti norocoasa sa ai un partener ca al meu, intelegator si foarte alaturi de tine.

Sarcina mea este a MEA. NU vreau sa ma laud pe Facebook. Nu vreau poze cu burta. Nu vreau sa vorbesc despre asta cu alte mamici si nu vreau sfaturi. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata la cate ecografe am fost pana acum. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata cum vreau sa nasc, ce sex are bebelusul si cate kilograme m-am ingrasat. Poate exagerez. Dar am impresia ca ceea ce se intampla inauntrul meu trebuie sa ramana inauntrul meu.

Eu inot intr-un ocean cu informatii care, vreau nu vreau, ma ating. Femeile au nascut de mii de ani si vor continua sa o faca. Nu sunt eu mai speciala si nici nu doresc sa fiu. Am, pentru prima oara in viata mea, o perioada introverta. Singurele lucruri asupra carora ma pot concentra sunt corpul meu si viata de familie pe care o am in prezent cu om si motan in brate.

Nu-mi fac blog pentru bebelusi. Nu voi inunda pagina de Facebook cu pozele copilului nostru. Si nici nu mi se pare ca maternitatea este apogeul exitentei femeii. Cred ca maternitatea este ceva complementar vietii. Categoric, nu oricine poate sa o faca si nu oricine merita sa o traiasca. Insa e un subiect atat de intim si delicat incat prefer sa-mi musc limba, chiar daca am opinii. Maternitatea este ceva intim.

Si, pentru ca mi-as dori ca acesta sa fie primul si singurul articol de profil din blogu-mi, as pune punct aici. Nu promit insa. Promit sa nu fiu intruziva. Asta da.

Sa ne citim cu bine, sa ne ingrasam frumos :)

NU sunt sexy pentru TINE, sunt sexy pentru MINE

Dacă și tu faci parte din categoria violatorilor de Vaslui care consideră că femeia și-o merită/o cere/o vrea/așa e normal să i se întâmple pentru că poartă fuste scurte și are decolteu generos, e mai bine să nu-ți irosești timpul citind acest articol. Nu-l vei înțelege, e posibil să-ți crească testosteronul cât să vrei să mă pui la punct cu vreo două palme peste cur și un căluș în gură.

Totuși, dacă ești genul de persoană deschisă și la alte opinii, cu gustul dialogului și fără prejudecăți, citește mai departe. Ai un dram de încredere. S-ar putea să-ți folosească.

Eu, Cristina, sunt o creatură extrem de sexuală. Așa am fost de când mă știu și (sper) să fiu așa pentru tot restul vieții. Pentru mine sexualitatea nu este o caracteristică, ci este o stare de fapt. Nu știu dacă am avut de-a lungul vieții momente în care să mă dezbrac complet de sexualitatea mea.

Am avut într-adevăr etape în care mi-am folosit sexualitatea ca un magnet de atras cuie ruginite. Am trecut (ca orice femeie) prin etapa în care validarea mea ca femeie s-a întâmplat prin ochii masculului din viața mea. Fetițele au această ”calitate” de a crede că sunt întreg universul unui bărbat. Că dacă el dispare din viața ta, dispar toate lucrurile frumoase pe care le-ai simțit.

Au fost momente când am fost (a se înțelege ”mă simțeam”) frumoasă doar pentru că mă făcea un el să mă simt frumoasă. Am fost încrezătoare doar pentru că exista un el care să mă injecteze cu încredere.

Au fost chiar și etape când întreaga mea existență de cameleon sentimental era validată doar de un El.

Și apoi, a venit momentul singurățății. Când n-a existat niciun el. Și când n-am existat nici măcar eu. Etapa în care a existat doar cenușă de suflet și nimic altceva. Etapa în care trebuia să mă reconstruiesc și nu știam CUM pentru că nu mă cunoscusem niciodată până atunci. Și ce vedeam în oglindă...nu-mi plăcea. Și ce citeam pe hârtie, nu înțelegeam.

Țin minte că m-am închis în casă cu gândul să-mi fac mult rău. Și nu, nu este încă o epistolă lacrimogenă și plină de feminitate. Sau o poveste feministă despre pasărea Phoenix. E povestea mea, reală.

Nu mai știu câte zile am stat închisa în casă. Aveam telefonul închis și frigiderul ticsit cu sticle cu vin. Și o oglindă alături. Și un motan leneș pe care-l ignoram pentru că nu mai găseam în mine suficiente resurse emoționale.

Nu m-am reconstruit atunci. Din contră. M-am judecat până nu mi-au mai rămas motive să mă judec. Mi-am luat fiecare defect și l-am glorificat. Am defecte. La fel cum am și calități.

Despre acestea din urmă este vorba azi, aici. FĂRĂ comparație. Este vorba despre mine și doar despre mine și nu mă raportez la lumea exterioară dintr-un singur motiv: NU ÎMI PASĂ! Lumea îmi va lua mereu ce-i trebuie. Într-un fel sau altul mă va forța să-i plătesc ofranda existenței mele.

Așadar. Mai spun o dată. Eu, Cristina, sunt o femeie. Singura femeie importantă din lumea mea. Singura pe care o am și cu care voi fi nevoită să ”locuiesc” până când nu voi mai fi nevoită să locuiesc. NU m-am ”acceptat” pentru că n-aveam încotro, m-am acceptat pentru că eu chiar mă plac.

Nu am nevoie să mi se spună nici că-s frumoasă și nici că-s deșteaptă. E drept, îmi place s-o aud. Când e o apreciere sinceră și spusă din suflet. Anii pe care-i am m-au învățat să deosebesc complimentele false de aprecierile sincere.

Îmi place să mă privesc în oglindă. Îmi plac pozele reușite. Îmi place să mă simt privită, îmi place să mă simt dorită. DAR NU DEPIND de asta. Nu este o condiție care să îmi valideze încrederea pe care o am în mine. Pot să trăiesc și cu toate cele de mai sus și fără ele.

Feminitatea și sexualitatea sunt printre lucrurile care-mi plac cel mai mult la mine. Nu aș vrea să-mi anihilez niciodată aceste două caracteristici.

Mi s-a spus cândva, demulticel, în cadrul unei petreceri destul de pompoase, că am atitudine de profesoară nazistă. Stârnesc curiozitate dar multora le este teamă să pășească mai înspre mine. Am luat-o ca pe un compliment. O femeie frumoasă dar mult prea accesibilă devine ieftină. O femeie frumoasă dar niciodată accesibilă devine bună de canonizat. Faptul că sunt undeva la mijloc mă echilibreză.

Nu vreau să aparțin niciunui tipar. Nu-mi plac șabloanele. La fel cum nu mă conformez modei, la fel cum am căutat mereu să mă deosebesc de turmă. Nu suport hainele la indigo, confuziile de nume sau împărțitul partenerilor. Știu că e ostentativă goana asta după unicitate. Ce mă amuză este cât de multe persoane o fac pentru că au citit în cărți și cât de puține o fac pentru că o au în sânge.

În fine. Articolul a început de la ideea asta cu care prea puțină lume se împacă bine, cum că femeile sunt sexy pentru ele și abia apoi pentru public. Eu aș tăia publicul de tot de pe listă. Am atâtea momente narcisiste în care n-am public. Nu-s îndrăgostită de mine și nici nu exclud partenerul din ecuație. E ca și atunci când mănânci înghețată. Topingul este opțional. Înghețata umple conul :)

Despre traume și alți demoni

Închipuiți. Firește.

E foarte la modă acum să ai traume din copilărie sau să ai tulburări de personalitate. Și, mai la modă de atât este să postezi despre asta transformând apa în vin precum Iisus. Bine, transformând vinul într-un status. Și vorbele într-un fel de fata morgana pentru cei săraci cu duhul. Că despre asta este vorba. Despre comerțul cu like-uri. Eu vă vând traume închipuite, voi vă arătați impresionați. Mie-mi creste self esteemu’ (adică pipota, pe românește) și toată lumea e fericită. Dar și nefericită. Și traumatizată.

Era o modă prin US, acum ceva ani, că toți pruncii sufereau de ADHD. Și le puneau mămicile Ritalin în laptele praf, încă de când îi înțărcau. Mai târziu creșteau feții frumoși să fie dependenți de pastiluțe de calm. De la antidepresive în sus.

Să ne înțelegem: nu-s Gică contra și nu cred că tre să dăm cu alifie de gălbenele pentru orice. Dar, muică, s-au înmulțit cazurile de auto-diagnosticare cu traume din copilărie de mai-mai că nu-mi vine a crede că am reușit să supraviețuim până în acest moment, așa nenorociți ai sorții suntem.

Scriu pe acest blog de imediat 10 ani. ZECE. L-am ”inventat” ca loc de pus gândurile în ordine și mi-am permis să aberez în toate felurile deoarece nu l-am gândit ca loc de vorbit pentru alții ci ca un loc de auto-exorcizare. Că a venit și publicul cititor pe vreme ce scriam, aia e. Cado! M-am confesat în scris de când mă știu și mă ajută să-mi evaluez evoluția (sau involuția) recitind din când în când.

Uneori am fost îndrăgostită. Alteori am fost dezamăgită. Alteori furioasă. Alteori mistică. ASTA este mintea umană. Mișună și iar mișună și nu-i putem cere să se oprească pentru că e ca și cum le-am cere plămânilor să renunte la aer. Și anume imposibil. Creierul este un organ. Complex și minunat. O mașinărie la care m-aș închina. Creierul care funcționează va și analiza/diagnostica/acuza/căuta/digera/incrimina/etc. Numiți voi acțiunea. Creierul o face. Creierul simte nevoia să eticheteze. Să descifreze. Fără oprire.

De ce tot scriu paragrafe explicative care n-au nicio legătură unele cu altele? În amalgamul și în ploaia asta de informații absurde care bântuie peste tot prin rețelele de socializare, am o mică-mică speranță că mai există creaturi care nu se mulțumesc să se indentifice cu aberațiile ”psihologilor” de 3 cărți citite. Vreau să cred că există omuleți suficient de căpățânoși care să creadă ca sunt bine, sănătoși, uneori ursuzi, alteori veseli, cu bune, cu rele, cu vieți mediocre și cu părere de bine că-s așa. Ce e rău în a fi NORMAL?!

De ce TREBUIE să ai traume? De ce trebuie să te identifici cu turma? De ce trebuie să iei ca exemplu personal povestea lui cutărică sau a lui cutărescu? Informează-te, e foarte recomandat să fim informați. Dar nu te lăsa prins în mocirla comercială flămândă după like-uri. Nu-ți blama creierul că gândește. Nu-l închide în celula unei experiențe pe care nici n-ai trăit-o.

Am văzut diverse dudui cerșetoare de atenție pe Facebook. Alea părăsitele încep să scrie despre relații de amor și devin ”coach emoțional”. Alea urâtele devin obsedate de mersul la sală și nu le mai tace gura despre cât de sănătoase sunt ele și cum restul planetei suntem niște grași infecți. Mai e și categoria de dudui traumatizate din copilărie. Cele care-și justifică fiecare eșec cu un ”ah, sunt traumatizată”. Și peste 10 ani tot traumatizate or să fie. Doar că mai bătrâne. Avem și categoria de făcătoare de selfie-uri la indigo. Sunt cele ce au 3 miliarde de poze, toate în EXACT aceeași poziție (studiata pentru unghiurile bune). Acestea sunt experte în frumusețea sufletului. Adică ele sunt frumoase, deștepte, sexy, de succes, sociabile, relaxate, fit și zen. Nu caută nimic. Doar se laudă. Aș menționa aici și categoria de mămici atotștiutoare. Făcătoarele de bebeluși care devin peste noapte nostradamuși. Doar că lor le fac onoarea de a le dedica un alt articol, nou nouț. Pe ele nu le bag la categoria traume din copilărie, pe ele le includ în categoria traumatizante pentru alții.

Despre categoria de heitărițe n-o să vă vorbesc foarte mult. Am trecut și eu pe-acolo. Duduile care iau totul în derâdere, nu le convine nimic, nu le mulțumește nimic, dar nici n-au nicio soluție. Le recomand un vibrator. Face minuni.

Deși articolul pare cusut cu iz de scandal, vă asigur că erau fix niște gânduri ce-mi bântuie mintea și simțeam nevoia să le aștern aici. E mai bine să scuip veninul decât să-l las să mă otrăvească din interior.

Am rămas cu o informație în cap. Citită într-o carte de specialitate. Cum că există o serie extrem de restrânsă de traume care ne marchează cu adevărat în copilărie și persistă ani de zile fără a fi vindecate. Traumele care merită întradevăr titlul de traume sunt urâte. Violente și marcante până la sânge. Printre ele se numără abuzul sexual, moartea părinților, accidentele grave ce au ca urmări mutilări fizice și încă câteva din seria asta, orori pe BUNE. Acestea pot într-adevăr să marcheze oamenii pe viață și e nevoie de multă perseverență pentru a corecta o astfel de traumă. Corecta, nu șterge!

În rest, pentru ”traumele” legate de faptul că mămica nu ți-a cumpărat ursulețul de plus preferat sau pentru că nu ți-a oferit afecțiunea pe care ai văzut tu în filme că treebuie să o primești – există MasterCard. Și cu MasterCard îl plătești pe nenea psihoterapeutul care te va ajuta să nu mai țipi ”lupul-lupul” pe Facebook pentru că like-urile nu te fac bine la căpșor.