2016, printre randuri

Mi-am zis ca indiferent ce, retrospectiva de an ramane lege pe blog. Si-n fiecare an fac la fel: citesc ce-am scris in celalalt decembrie, frunzaresc gandurile dintre randurile ultimelor articole si poate-poate se incheaga o concluzie. Vad finalul de an ca o incheiere, o despartire de trecut. Stiu ca e un cliseu al mintii mele dar imi fac pe plac si imi dau voie sa am aceasta placere vinovata.

Despre 2016...(mi-au amortit degetele pe tastatura asteptand si incercand sa sumarizez o descriere a anului ce tocmai trece). 2016 a fost anul schimbarilor. I-as zice si anul extremelor. Anul razboaielor mele cu mine.
Eu simt ca in 2016 am evoluat mult. Am facut niste schimbari extrem de importante in viata mea si am acceptat (in sfarsit) ideea ca uneori (doar uneori) iti este imposibil sa controlezi situatia. Pentru cineva obsedat sa detina controlul e un pas mare, credeti-ma.
Stiu ca la finele lui 2015 scriam ca ar fi fost anul in care "am inteles" - insa acum/azi/aici marturisesc ca nu pot eticheta atat de simplu si anul 2016.

Ca sa-mi justific blocajul si limba amortita as spune ca nu e nevoie de un final de an ca sa avem planuri. Nu trebuie sa-mi fac o lista cu chestii de facut, nu trebuie sa-mi etalez planurile si dorintele si aspiratiile abia pe 31 decembrie sau pe 1 ianuarie ca ele sa fie reale.

N-as vrea sa sune a speech motivational - am vazut ca e la moda azi sa ne transformam peste noapte in "life coach". Si mi se pare atat de amuzant sa vad un pustiulica de 20 si aproape 3 de ani care a locuit cu mamica pana acu sase luni - iar mutarea de acasa e cea mai semnificativa experienta profesionala ("a facut upgrade la viata") - insa s-a autointitulat life-coach pentru ca are peste 2000 de prieteni pe facebook. In fine, spunem ca nu "dau" sfaturi cu talc si marketing in ele - insa mi-ar placea sa fim toti capabili de introspectie rationala si reala. Mi-ar placea sa nu fie nevoie de o lista cu "rezolutii pentru 2017", ci sa fim obisnuiti sa evoluam. Sa ni se para firesc si natural.

In 2016 am avut semnificativa "revelatie" care m-a ajutat sa fiu si sa nu fiu buricul pamantului. :) Cum asa? Pasul 1: am constientizat ca NU sunt buricul pamantului - sunt doar un om. Pasul 2: imi place sa fiu doar un om, asta ma face sa ma simt buricul pamantului. E de citit printre randuri, nu se vrea a fi inteleasa metafora asta.

Indraznesc sa-mi propun totusi (ca e pe final de an e o simpla coincidenta, pe cuvant!) ca in urmatoarele 365 de zile sa fiu mai generoasa cu scrisul pe blog. Cam atat imi doresc de la mine.

Hai cu la multzeanu' ala si o tona de sampanie ca "asa se face".

Pentru curiosi

Am zis de atatea ori "ar trebui sa mai scriu pe blog" incat a devenit un fel de "ar trebui sa ma las de fumat". Doar ca, uitandu-ma peste retrospectiva lui 2016 - am constatat ca am abia 7 articole scrise. O Cristina mai critica si mai constipata se ridica acum in mintea mea si imi plescaie(sorry, nu am diacritice pe laptopul acesta) din limba dezaprobator. "Da, stiu, Cristina-cea-critica-si-constipata, esti complet dezamagita ca nu ti-ai completat minunatul jurnal online insa - uite, 2016 a fost anul schimbarilor din multe puncte de vedere - asa ca te rog sa nu-mi plescai dezaprobator din limba ca te ignor de nu te vezi!".
Voi face si o retrospectiva de final de an - macar atat in borcanul cu amintiri. Asa ca nu dau detalii cu ce am mai facut si ce am mai schimbat - nu ca ar citi careva - nu ca mi-ar pasa - dar face bine la sufletel ca o data la 2-3-4 luni sa recitesc si sa-mi spun "uite, atunci aveai mood-ul ala". Asta face blogul pentru mine, de asta il pastrez. E o marturie, e un psiholog, e un popa de ma exorcizeaza si e un prieten care nu judeca. Si daca nu introspectia ne e crucea, atunci ce? Pentru ce au invatat maimutele sa vorbeasca daca nu pentru a le spune prietenelor lor din alti copaci despre iubitii care nu le sunt fideli si momentele de introspectie? Glumesc :D Sa revenim.

Simt nevoia sa-mi justific absenta de pe blog si simt nevoia sa-mi cer scuze anticipat pentru eventuale greseli gramaticale - mentionand ca noul job ma face sa uit sa-mi exersez limba nativa. Daaaarrr simt nevoia si sa fiu brutal de sincera si sa spun ca n-am nimic extraordinar de declarat. N-am inventat leacul pentru cancer, n-am revelatii noi, sunt mai batrana putin, mai nefumatoare si irascibila, mai impacata cu mine, mai cu planuri de viitor, mai pragmatica, mai ....putin iesita din comun si totusi complet diferita de mine de acum cateva luni si total alta persoana fata de mine de acum cativa ani.

Simt ca-mi incep perioada aia de nepasare. Aia in care devin atat de aroganta incat confund superioritatea psihologica cu nesimtirea melteneasca. Am devenit un observator in mediul online, ma simt putin antisociala in mediul offline, n-am motive majore de nemultumire in viata personala, dar - culmea - trebuie sa exist si sa fiu speciala. Ca asta suntem noi, oamenii, speciali, unici, irepetabili, bla-bla-bla.

Ce vreau sa afirm, aici in scris, este ca mi-e lene sa (mai) pozez in zen, calm, bun, rau, etc. Mi-e lene sa fiu orice altceva inafara de ceea ce sunt. Ideea de a ma transforma intr-o baba cu pisici multe mi se pare amuzanta, apoi imi dau seama ca ritmul in care pustoaicele isi afuma tineretea e muuuult mai intens decat cel in care eu imbatranesc. Cat timp pisicutele de 18 ani incearca sa pozeze in neintelese de 30 - am tot timpul din lume sa ma imbat cu pustani de 25, sa dansez pe mese si sa uit despre vorbe precum "la varsta mea". La "varsta mea" e oricand posibil sa iau foc intr-un club si sa mor. Asa ca vreau sa-mi traiesc toate zilele ca si cum mi-ar fi foame, sete si dor sa rad.
Revin curand cu retrospectiva lui 2016. Nu uitati sa-mi incurajati latura narcisista si sa-mi spuneti ca v-a fost dor sa ma cititi.

Eu oricum asta voi crede :P

Cand ne transformam din femei in neveste?

S-au dat un miliard de explicatii si s-au facut inca pe-atatea studii de caz. Cand naiba are loc “tranhumanta” asta feminina din felina arteziana de feromoni in nevasta atotgrijulie?

Cumva inainte sa apara clasicul “te-ai schimbat, nu mai esti ca la inceput” femeile isi “iau rolul in serios” si devin neveste. Iar barbatii isi doresc femei (ca daca si-ar dori neveste n-ar creste in halul asta rata divorturilor).

Stiu ca am catalogat candva etapele relatiilor romantice, nu doresc sa generalizez (fiind blogul personal, ma gandesc ca e limpede ca si parerea e strict personala), insa nu m-am gandit niciodata la transformarea celor ce formeaza cuplul inainte de transformarea cuplului in sine.

Sarim peste perioada isteriei hormonale de inceput. Aia in care nu va dati jos din pat decat o data pe saptamana. Nu analizam nici perioada in care euforia dispare si apare sentimentul de stabilitate, corelarea personalitatilor, constructia primelor planuri de viitor comune, etc.

Vorbesc de zona de confort a unei relatii. Aia in care tie, femeie, iti e bine si bun cu omul tau. 

Cand, vrei nu vrei, treci de la “unde iesim azi?” la “uite cum am stat toata ziua in bucatarie sa-ti gatesc asta”.

O fi instinctul matern, o fi instinctul de conservare, cert mi-e ca de la un moment dat femeile devin mamicile barbatilor lor.  

De unde pana unde nevoia aia de a-i oferi toata grija si protectia si hrana si consilierea de care esti capabila? De unde pana unde pornirea de a-l face “un om mai bun”? De unde devenim din tigroaice puse pe vanat, leoaice puse pe alaptat?

Suntem constiente ca avem nevoie constanta de atentie. Dar de ce nu suntem capabile sa vedem ca atunci cand n-o primim o suplinim noi? Oferim si ceea ce ne-am dori sa primim si (bonus) ceea ce ne extenueaza pe termen lung.

Peste putina vreme nu mai esti tipa aia misto pe care o asteapta la scara chiar si juma de ora. Ai sa fii muierea mereu in intarziere care n-a avut timp sa isi aranjeze parul ca a avut rufe de intins. N-ai avut timp sa treci pe la salon ca ai facut piata. Zici ca merge si un dus rapid, poate niste pantaloni scurti de bumbac si un tricou larg, ca doar n-o vrea sa fii desprinsa din reviste cand te duci la culcare.

Poate-ti mai spunea si cat de bine arati asa naturala si nemachiata dar il vezi intorcand capul pe strada dupa una cu sprancene tatuate, plina de silicoane si zugravita cu un camion de smacoline cosmetic. Ca deh, aia e femeie, tu esti deja nevasta ( cu sau fara acte).

Pe tine te iubeste pentru multiplele tale calitati de femeie de casa, alea-i fura ochii pe moment. Asta iti vei spune ca sa iti justifici oala cu sarmale din frigider si faptul ca ti-ai amanat programarea la epilat pentru ca aveai treburi mai importante acasa.

Si te gandesti cu stupoare “vai, cum o fi supravietuit fara mine?” ca sa iti lauzi singura utilitatea in lumea omului tau.

Afla ca i-a fost bine si ii va fi la fel de bine. Daca ti se defecteaza masina de spalat, cumperi alta ca nu mai suntem in era in care sa dam bani pe mesteri – cu atatea optiuni noi la cumparaturi.

Daca ti se defecteaza “nevasta” de ce n-ai face un upgrade cu o femeie? 

Un scurt update

Hmmm…nu imi gasesc cuvintele. Asadar nu voi incerca sa ma chinui cu aranjamente metaforice sau catchphrase-uri memorabile.

Avand in vedere ca a trecut cel mai mult timp din existenta acestui blog fara ca eu sa postez macar un cuvintel, hai sa facem un inventar rapid al intamplarilor sabbriene (aaa, va place adresarea?) de la final de aprilie si pana in prezent.

Mi-am dat demisia. Da, asa am decis (constransa de diverse in a caror amanunte nu doresc sa intru acum) si intocmai am actionat. Sa ne intelegem: aproape 5 ani de copywriting si email marketing intr-un singur loc inseamna ceva. Inseamna trecerea de la junior copywriter la senior copywriter, inseamna atasament emotional fata de echipa, fata de portofoliul de clienti, inseamna in acelasi timp si pretentii mai mari  sau o dorinta acerba de evolutie.

Am plecat la Baia Mare. (m-am intors intre timp, sa nu va ia cu lesin) Dupa cum stiti, subsemnata detesta morile de vant si mai ales lupta cu acestea. Asadar si prin urmare, de cate ori am senzatia ca e timpul pentru un nou inceput imi iau mai intai o pauza de respiro pe plaiurile natale.

A fost ataaaat de frumoasa vacanta mea maramuresana cum doar acolo se poate. Stiu ca am o bucata de suflet cusuta de coltul acela al tarii insa, obiectiv vorbind, trebuie sa vizitati Maramuresul. Baia Mare e mai frumoasa ca oricand, mai verde, mai animata, mai plina de oameni cu suflet si mereu mai e cate ceva de vizitat prin imprejurimi.

M-am apucat de fotografie. Inabusiti-va hohotul sarcastic. Nu am aere de fotografa (inca) si nici nu planuiesc sa ma dau pui de geniu in viitorul apropiat. Pur si simplu vreau sa explorez si aceasta noua zona creativa in care pot comunica prin imagini in loc de cuvinte. Am mai cochetat cu aceasta idee in anul de gratie 2006, acum insa am si scule profi  - pe care trebuie sa le invat mai intai – si imi doresc sa aprofundez acest domeniu si sa experimentez viata de “turist chinez” pana cand imi voi permite sa ma lansez oficial in bransa. Sper eu ca voi fi departe de Bucuresti pe-atunci dar asta e o alta poveste si surpriza pe care v-o dezvalui la momentul oportun.

Sunt freelancer. In acest moment sunt disponibila pentru aproape tot ceea ce inseamna cuvant scris. De inchiriat, cum ar zice romanu’, pe cont propriu cum as zice eu. Norocul meu e ca sunt dragalasa si sociabila si am deja cativa clienti atat pe Social Media cat si pe alte proiecte. Pentru detalii suplimentare, va stau oricand la dispozitie – stiti unde ma gasiti. Nu ma apuc sa-mi fac propaganda si sa enumar motivele pentru care e mai bine sa lucrezi cu un freelance copywriter. Dar e mai bine. Trust me on this one :)

Nu in ultimul rand – desi am vrut sa incep cu asta dar prea parea a lauda – sunt fericita. Chiar azi ii spuneam unei prietene ca viata mea mereu a fost ca o injectie de adrenalina si mereu aveam un plan de rezerva la planul de rezerva. Astazi sa zicem ca totul este incert. Sa zicem. Real vorbind sunt din nou in fata unei provocari – aceea de a-mi pune planurile proprii in realizare in detrimentului unei vieti de robotel in turma. Si am planuri mari si STIU ca se vor concretiza.

Ma feresc sa spun, sa gandesc chiar, despre cat de frumos a deraiat drumul meu de la normalitate la exceptie. As scrie poezii, as vorbi in metafore, as aduce ofrande zeilor. Insa, e mai simplu sa zambesc, sa respir si sa fiu curioasa despre ce urmeaza sa mi se intample.

Cand ne-o fi mai rau, asa sa ne hie :)

Publicitatea - o tragicomedie cu care te droghezi din dragoste!

Care ați văzut mă Mad Men? Filmul ăla cu și despre publicitate de fumează ăia non-stop în birou și stau așa cu ochii la țâțele secretarelor și mâna pe paharul de whiskey, apoi pac, din cer coboară o idee.

Dacă nu l-ați văzut, nu e târziu. Apoi mai e și cartea lui Ogilvy, un nene destul de faimos prin industria advertisingului, “Confesiunile unui om de publicitate”. Astea două, cartea și filmul, filmul și cartea te fac așa...să vrei să guști puțin din lumea asta boemă.

Dar n-am început așa. Am început să arunc ochiul în curtea agențiilor încă de când eram la Mediafax și promovam anuarul de Media&Advertising. Agențiile se înghesuiau să cumpere publicitate și să apară în almanahul ăsta care era un fel de Pagini Aurii al celor ce se auto-intitulau publicitari. Gândește-te că vorbim de o ditai cărțuloaia, grea de 2-3 kilograme în care, care mai de care își dădeau aere prin machete sau advertoriale.

Și-mi placeau oamenii ăștia așa...boemi, mereu în alergătură dar care se auto-intitulau liberi. Îmi plăceau că se dădeau toți cu creier, că își ridicau podoaba cu circumvoluțiuni pe un piedestal și cei mici se închinau la ea. La creierul lor de creativi. ”Shhhh….creez! ”

Brainstorming.

Pffffff….mă gândeam atunci ca un Sales Executive de agenție de presă, cum mă să fii la muncă și să zici ”taci că aștept să-mi vină idei”.

Dar adevărul e că advertisingul e cam ca un drog. Mai vrei puțin, mai vrei puțin. Ori ajungi dependent, ori te omoară. De fapt, sunt ambele, mai întâi una, apoi cealaltă. Da e o moarte frumoasă, orgasmică.

Am făcut purici în 4 agenții până acum. 3 de online, una full. In 3 dintre ele făceam de toate, în ultima făceam (și încă fac) ce-mi place. Scriu.

N-am de gând să fiu modestă și nici să vă explic termenii ce nu-i înțelegeți. Oamenii ca mine sunt mană cerească. Pentru că nu-mi plac fițoșii de agenție, ăia care-și colorează părul verde și-și pun cercei în toate sprâncenele sau umblă cu teniși și pantaloni din ăia cu curu lăsat de parcă au pachețel în chiloți. Asta-i categoria de oameni care nu se mulțumesc să facă ceea ce fac ci vor să urle la lume, la lună, la cine naiba i-o asculta că ei fac publicitate și-s creativi. Bă, ăștia fac artă. Sunt veșnic neînțeleși și dacă mai fac un joint în birou tre să-I lași, să nu le fuți zenu și procesu creativ. Și vai-vai, ai văzut spotu ăla? Eu l-am făcut.

Nu c***e, nu tu l-ai făcut. Și nici măcar nu ție ți-a fătat mintea ideea, ci prin procesul mai sus menționat, tu și echipa ta ați ajuns la un consens și apoi a devenit chestia aia cool cu care tu te lauzi acum. Dar, never mind, bravo băh! Creativule.

Ne întoarcem la mine, eu narcisista, cadoul absolut pe care oricine îl vrea și nu prea mulți îl merită. Mie-mi place să scriu. Nu, greșit: eu iubesc cuvintele. Iubesc literele ce le compun, cerneala ce le formează, colorantul ce formează cerneala și toate arcurile de sub tastatură care prin miracolul tehnologiei fac să apară cuvinte pe monitor. Cuvintele mele. Deci iubesc cuvintele, toate. Că tot mă chinuiam să-mi aleg un cuvânt preferat, dar de fapt îmi plac toate.

Cei din specia mea nu se vor în gloată cu marii creativi ostentativi. Cei din specia mea se mulțumesc să tacă și să facă. Să facă și iar să tacă. V-ați prins.

Și de aici începe joaca. De-a brainstormingul, de-a găsitul conceptelor, de-a transpusul lor în cuvinte, de-a șterge tot ce-ai scris că nu e bine, de-ați înghiți lacrimile când primești un feedback negativ și de-a continua să crezi în tine și în ideile tale atunci când clientul îți spune că e minunat dar că…e prea îndrazneț.

Uiți că ești obosit, uiți să mănânci, uiți că ai o singură vezică, ba prin nușh ce minune ți se și astupă urechile și faci simbioză cu laptopul până când ”pe hârtie” apare ceva ce se pupă cu sufletul tău. Când îți place ție ce-ai scris e ca și cum îți vezi copilul la maternitate: e așa frumooooosssss că nu vrei să împarți. Dacă nu se bucură toata lumea ca tine? Dacă nu se îndrăgostesc toți pe loc?

Și când zice clientul ”o bere rece echipei de creație” nici că-ți pasă de bere. Și nici de client. Tu, în mintea ta ești pe podium, la Oscar, mai ceva ca Leo după bătaia cu ursul, ai și speech-ul pregătit, le mulțumești prietenilor că te-au așteptat seara când stăteai peste program și le mulțumești părinților că s-au înmulțit și a ieșit cineva așa deștept ca tine.

Zi că n-am dreptate? Zi că nu ai pipotă de bou când îți iese o campanie mult lucrată?

Sau…când e marți, sunt 3 ceasuri rele, ți-a tăiat pisica neagră calea, ai vărsat solnița și ți s-a spart oglinda de la farduri în poșetă și….ce să vezi, clientul zice că nu și nu, că ești prost, ori îi dai repede ceva (repede, bine, interesant și încă o listă luuuuuungă de chestii care pot fi făcute în doar ”câteva minute”), ori caută altă agenție, că deh, are balta pește.

Și atunci îți vine să repeți scena aia din Braveheart, cu scoțienii de-și ridică fustele. Dai cu mouse-ul de masa, îți juri că te lași de meserie, ah, sigur clientul nu-ți înțelege geniul creativ… Și uite așa încolțește undeva în tine, ca un microb gândul dulce al răzbunării dar și al competiției. Cum cu cine? Cu tine!
Cele mai bune competiții sunt alea între tine și tine. Că sigur faci ceva mai bun și-ți lași clientul mască.

N-o mai lungim cu vorba, că la final oricum, în loc de statueta aia aurie în formă umanoidă, primești așa un zâmbet ironic și un ”Eeeeh….ai văzut că se poate?!”.

Așa stă treaba în lumea mea prezentă. Nu știu de ce am zis-o tocmai azi, acu m-a găsit inspirația.

(Dead)line

Am învățat (măcar teoretic) la unul dintre cursurile urmate câte ceva despre luarea deciziilor. E un proces greoi iar mintea noastra are tendința de-a analiza și cântări deciziile până ne ies flăcări prin nări.

Obișnuiam să iau decizii impulsiv și bazat pe feeling-ul momentului. Apoi am intrat în zona rațională și am învățat să-mi cântăresc fiecare argument sau contra-argument cu mare grijă. Dar nici așa nu e bine. Pentru că am tendința să o lungesc și să devin un om confuz și nehotărât.

Ceea ce n-aș vrea pentru că nu-mi plac oamenii de genul acesta.  

Însă...mi-am dat seama recent că ritualul meu de introspecție poate emite milioane de teorii. Și fiecare teorie din procesul meu de gândire nu mă face deloc mai hotărâtă ci, din contră, mă amețește într-un carusel toxic.

Mă simt ca un șoarece care face exerciții în cușcă, alerg în cerc până obosesc. Mă lovesc de aceleași argumente sau contra-argumente iar și iar și iar până iau o decizie.

Știu că totul se întâmplă pentru că sufăr de mania perfecțiunii. Mă iluzionez singură că suflu și în iaurt și că aruncatul cu capul înainte este pentru oamenii cu mai puțin creier în cap.

Totuși, chiar și aruncatul cu capul înainte denotă curaj și ieșirea din zona de confort. Ceea ce eu cu a mea introspecție infinită...nu prea fac.

Mă bucur că sunt bună în a desluși enigmele gândirii mele :) dar cu practica stau prost nenicule.

Așa că voi relua bunul obicei al deadline-urilor. N-am ce-mi face, eu funcționez bine cu regulile în față. Știu că tot mie îmi place să le încalc și să mă lăfăi în non-conformism însă...de data asta am de gând să las liber Eul Rebel și Eul obsesiv compulsiv. Îi las în arenă, să se lupte între... ei (haios) și văd ce iese.

Nu-mi plac pariurile cu mine, dar vreau musai să mă mobilizez înspre noi realizări.

N-ați înțeles nimic așa-i? E pentru mine scris, printre rânduri, cum altfel :)

Este sau nu este?

…iubirea exclusivistă?

Cochetam cu ideea de a-mi așterne câteva dintre gândurile ultimelor zile și anume că mi-s fericită și beată de amorezată și văd fluturi și curcubee și am roșu în obraji ca-n clasa a-4-a când am găsit primul bilețel de dragoste vârât în ghiozdan de Ovidiu. Colegul meu de bancă. Și vecinul meu de bloc. Și cel mai bun prieten al meu de-atunci.

Dar fericirea e egoistă și-o vrei închisă-n tine. Sau, poate am ajuns la vârsta la care știu să beau cu măsură și-mi permit o beție de emoții dar nu-mi permit să mă îmbăt cu orice poșircă și nicidecum mahmureala de a doua zi.

Asta-i bucuria anilor. Dacă până-n douășcinci ai curaj să sari din avion crezând că dragostea ți-e parașută și-ți trăiesti sentimentele precum un gay pride, mai încolo îți crește darul introspecției (presupunând că nu ești buruiană) și începi să vrei să faci totul bine.

Să n-o mai întorc ca la Ploiești (sau era Brăila?). Citesc muuuuulte studii, păreri, de la psihologi la oameni de știință și în cele din urma bloggeri care de care mai experimentați și, de ce nu, chiar și pe cei ce-și dau cu părerea din simplu motiv că pot (așa ca mine).

Nu dragilor. Nu ne macină dorința de-a vindeca lumea de cancer, nici nu vrem să construim roboți mai deștepți ca noi. Omenirea are o mare problemă de dezbătut și n-o să se oprească prea curând din asta: dragoste&sex.

Ieșim din epoca romantică. Nu ne mai creștem copii cu povești optimiste “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” și nici cu prinți de vin călare pe armăsari bălai.

Vremurile noastre sunt cele ale neîncrederii. Am citit articole care-mi spuneau că ne jucăm ruleta rusească cu sufletele noastre. Altele-mi spuneau să trăiesc clipa, să nu mă macine trecutul și să nu-mi pun întrebări despre viitor. Alte articole îmi spuneau că e bine să ții ochii închiși pentru că infidelitatea e precum oxigenul, indispensabilă. Articolele științifice susțin că avem predispoziție genetică spre poligamie și mai avem un creier care n-o să fie niciodată satisfăcut deplin.

Psihologii ne spun că ne putem vindeca de aproape orice. Una peste alta, subiectul dragoste&sex&relații este în continuare dezbătut și analizat pentru a găsi o rețetă a fericirii. Și suntem surprinzător de adaptabili. La aproape orice teorie.

Iarăși eu, fiind acum într-una dintre cele mai fericite etape ale vieții mele, mă încăpățânez să răspund întrebării: este sau nu este dragostea exclusivă pe termen lung?

Auzisem că una dintre metodele de tortură din închisorile asiatice era să le ofere încarceraților posibilitatea de a alege să primească mâncarea lor preferată. În fiecare zi. Pe toată perioada detenției.

Așadar dacă aleg azi să mănânc sarmale, sarmalele or să-mi bântuie micul dejun, prânzul și cina și poate chiar și desertul.

Avem prieteni diferiți în funcție de vârstă, în funcție de etapele din viața noastră. Am inventat bucătăria moleculară și hainele croite din aripi de fluturi doar de dragul diversității. Trăim vieți întregi căutând să descoperi locuri noi, pe apă și pe uscat.

TOT ceea ce poate fi exemplificat (în afară de apă) din existența umană ține de diversitate, inovație, curiozitate și experimente NOI. DAR când vine vorba despre dragoste și sex vrem să fie una singură, aceeași, pentru tot restul zilelor noastre, în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara iar noaptea s-o ținem strâns în brațe.

DE CE? Tare vreau să știu asta.

N-am putea să mâncăm același lucru în fiecare zi, n-am putea să purtăm aceleași haine zilnic, n-am putea să avem aceeași prieteni din grădiniță și cu siguranță ne declarăm frustrați dacă nu ajungem să vizităm măcar o țară străină. Dar vrem să iubim și să fim iubiți egoist. Vrem să îmbătrânim împreună.

Am prieteni în relații fericite și lungi. Am mai mulți prieteni single sau cu eșecuri sentimentale la activ. Iar acum m-am trezit chiar eu în ipostaza aia în care îmi vine să-mi spun că n-am mai iubit cum iubesc azi, că mi-e ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut prima oară și n-au fost cu el pentru că vreau să-i dau lui toate primele dăți si toate ultimele dăți din viața mea.

Iar puțina rațiune pe care o mai am în mine (creierul reptilian, adică instinctul sau/și experiența) mă îndeamnă să îmi păstrez totuși și o dozăde pragmatism. Cum ar veni să împac și capra și varza. Să iubesc rațional.

Ori, tot aceleași creiere luminate susțin că dragostea este un sentiment hipnotizant care activează în scăfârlia noastră cam aceeași senzori pe care îi activează heroina. Așadar dragostea dă dependență.

În concluzie (nu-i tocmai o concluzie pentru că simt că n-am elucidat nimic ci doar am adunat câteva piese dintr-un mare puzze) vă întreb: ce facem? 

Este posibil să te îndrăgostești și să te țină până când ai nevoie de scutece pentru adulți? Sau tratăm sentimentul ca pe un viciu de care ne descotorosim după ce ne-au maltratat sufletește nenumărate experiențe marcante?

În 2 sau în 3,4,etc ?

Stăteam acu ceva vreme cu fetele la discuții și glumeam spunând că de fapt toate relațiile mele (serioase) adunate la un loc ar rezulta chiar relația perfectă. Un tip a fost de casă și familist, altul nebun și pasional, altul exagerat de îndrăgostit și...însumând aceste calități aș ajunge poate să spun că am găsit bărbatul perfect.

De fapt (și știu sigur că nu-s singura care crede asta) bărbatul perfect nu există. La fel cum nu există nici femeia perfectă. Și nu doar pentru că perfecțiunea este relativă ci pentru că avem anumite nevoi în anumite perioade ale vieții noatre.

Trecem prin perioada în care avem nevoie de adrenalină și pasiune, apoi ne dorim liniște și siguranță, apoi o ultimă aventură (mereu e ultima, știu), apoi unii sunt chiar sinceri și recunosc c-ar vrea stabilitate. Iar cei ce spun că-și doresc din toate câte puțin – părerea mea – sunt fie extrem de optimiști, fie instabili emoțional.

Iar acum – în prezent – urlă internetul de studii/articole/povești despre non-monogamie, relații de succes poli-amoroase, libertatea relațiilor gay si bi sau pași de urmat pentru romanticii incurabili care încă mai cred în suflete pereche. Pe scurt, avem de toate pentru toți, cât există cerere există și ofertă.

Îmi este extrem de clar că direcția în care evoluează societatea va îngropa în următorii ani conceptul de cuplu monogam sau familie tradițională. Și n-am nicio părere în această privință. De ce?

Pentru că fiecare individ are o singură datorie față de propria-i viață: să-și stabilească preferințele, să-și pună ordine în priorități și să...ducă o viață cât mai împlinită în funcție de propriile decizii.

Oricare ți-ar fi valorile și principiile după care îți ghidezi traiul sunt absolut convinsă că mai există o persoană (sau două, sau trei, depinde câte cauți) cu care vei putea construi o relație sentimentală. Sau, dacă filozofia ta de viață e singurătatea (fără conotație negativă), atunci nu văd de ce nu te-ai bucura de singlehood exact așa cum îți dorești.

A fi singur nu e trist. A fi romantic și convins că există suflete pereche nu e imposibil. A fi gay e fix treaba ta, bisexual la fel, poli-amoros, aceeași treabă. Cum ar zice și legea universală a umanității: ai libertate totală de expresie atâta timp cât faptele și acțiunile tale nu dăunează traiului semenilor. Și...excludem gurile rele sau prejudecățile din acest articol. Întotdeauna vor exista cârcotași și judecători ai valorilor. Dar, adevărul e că emoția e a ta și a celui/celei/celor cu care o împarți.

Acestea fiind spuse, eu fac parte din categoria clasicilor. Nu am nimic împotriva experiențelor noi, explorării emoționale, dar, într-un viitor al meu mă văd crescându-mi progeniturile cu un (singur) partener.

Motivele mele sunt simple: îmi place să-mi concentrez atenția într-o singură direcție. Normal că aș fi capabilă de matematici complexe care ar putea face gura lumii să mă crucifice. Dar, ce mă interesează pe mine este confortul emoțional și echilibrul existențial. Pentru mine alte opțiuni pur și simplu n-ar funcționa.

Trăim, vedem, vorbim.

Și jos și sus

S-a încheiat un ianuarie greu. Dacă așa mi-a început un an pe care l-am privit cu optimism...nu-mi rămâne decât să aleg ștreangul mai la modă.

Sau...să râd la viață. Că așa mi-am promis acum vreo câțiva (mulți) ani. Că o să-i râd vieții în nas și o să-i storc lămâi în ochi.

Și, am învățat că primim altfel încercările atunci când suntem fericiți. Culmea, direct în plex. Că dacă aș fi fost pseudo-deprimată, posibil că spuneam un “let it come” și gata. Bă da’ eram în vârful vârfului. Cu rânjet și cu o încredere în mine...la capacitate maximă. Cu impresia că am maturitate, că am înțelegere, că am răbdare, că am tot, că-s zeu.

Și-atunci...n-am mai fost.

Și am început din nou dansul stărilor și personalităților. Și-am dansat în horă cu tristețea, m-a valsat și nesiguranța, n-am refuzat un blues lipit de furie și...când să plec acasă, văd depresia că-mi face ochi dulci.

Ca atunci când îți vezi prieteni vechi, le știi hatârurile, zici că după două beri și trei povești te bagi la somn, da’ ei nu te lasă și trag de tine ”mai stai, mai stai”.

Și dimineața te trezești c-o mahmureală din aia de-ți juri că nu mai faci. Până…data viitoare.

Cam ca și cu anturajul prost, emoțiile negative pot să-ți intre pe sub piele mai mult și mai repede decât crezi.

Dar, contrar a tot ceea ce credeam despre mine în trecut (știți etapa antisocială, etapa dark, etapa dead), nu mă pot privi în oglindă resemnată.

Cel mai bine știu să mă ridic după o căzătură zdravănă. Așa am făcut de când mă știu. Mă rup de lume, îmi ling rănile și-mi pun armura. Hai, la luptă, iar. Că nu-mi pot vedea nicio zi din restul vieții mele resemnată. Resemnarea nu face parte din cuvintele pe care eu le iubesc.

Iubesc viața asta nebună și n-am dat atâta din coate până acum ca să dansez cu depresia sau să trăiesc cu tristețea și resemnarea. Mi-am plâns toate lacrimile și poate c-o să le mai plâng, că mi-s femeie, așa cu noi, pișăm ochii cel puțin o dată pe lună.

Dar câștigăm și războaie.

Ceea ce vă doresc și vouă.