Nebunie sentimentală sau sentimente nebunești?

Femeile sunt nebune. Nu, acesta nu este un articol misogin dragii mei bărbați ce acum rânjiți. Iar voi fetelor, n-aveți decât să vă indignați pentru că și eu mă includ în categoria femeilor nebune. Totuși, în loc să începem să stropim cu aghiasmă, am face bine să ne analizăm (constructiv dacă se poate) nebunia.
Am citit acum vreo două săptămâni un articol extrem de interesant (relatări din punct de vedere psihologic) care ne explică nouă pământenilor cum de ne pricopsim cu partenerul nepotrivit și ajungem apoi să trăim cu drame sau sechele sentimentale. În articol erau argumentate ghidajele emoționale pe care noi le luăm în calcul cu sfințenie și din cauza cărora excludem calități sau defecte importante ale partenerului.
În era romantică ne lăsăm cuceriți de aspectul fizic al partenerului, căutăm să fim impresionați vizual, să fim excitați de minciuni frumoase și de vagi posibilități ca fanteziile noastre să fie puse în șcenă și să semene cu filmele siropoase. Credem că dragostea are culoarea roșie, că discuțiile dintre cupluri se manifestă doar ochi-în-ochi cu pieptul pulsând de emoție și romantic, la răsăritul soarelui.
Iar când nu se întâmplă așa cum ne-am imaginat (pentru că realitatea este de cele mai multe ori pragmatică iar imaginația râmâne un tărâm creativ) preferăm să acceptăm orice altceva înafară de o explicație logică. Nu vreau să vă traduc articolul deși am fost foarte tentată.

Am ajuns să mă gândesc la el după ce m-am contrazis cu o prietenă dragă. Se știe ea :) Eu sunt de părere că ne îndrăgostim diferit de fiecare dată și că iubim diferit pe măsură ce ne maturizăm. Ba mai mult, cred că ajungem chiar să iubim rațional. Nu ne putem raporta la iubirile adolescentine de la 20 de ani și nici la dramele ce ne-au marcat sau ne-au schilodit emoțional. Dacă noi, oamenii, suntem într-o continuă schimbare-evoluție, firesc mi se pare ca odată cu transformarea noastră să ni se transforme și modul afectiv. Dacă la 16-17 ani m-am îndrăgostit de cel mai frumos băiat din curtea școlii pentru că era blond și avea ochii albaștri - astea erau criteriile mele atunci. La 17 ani nu mă interesau conversațiile filozofice și nici capacitatea intelectuală a puștiului. La 20 de ani am iubit teribilismul și mi-am dorit să ies în evidență. Normal că asta am căutat și la partener.
Sentimentele au fost reale, de fiecare dată, emoțiile au fost intense, însă pe măsură ce am evoluat și m-am transformat - eu ca om - la fel au făcut și nevoile mele.
Chiar cred că noi nu putem să ne conștientizăm complet volumul de sentimente pe care putem să-l exercităm și nici intensitatea acestora.
NU trebuie să mă raportez la cum eram eu amorezată cu stomacul plin de fluturi la 17 ani și NICI cum eram eu îndurerată și dezamăgită la 27. Pentru că am iubit diferit. Și nu există un tipar al meu îndrăgostită. Atâta timp cât sentimentele mele sunt direcționate către oameni diferiți, e normal să fie diferite.
Ok, revin la afirmația mea cum că femeile sunt nebune :) Făcută cu drag. În primul rând, dragele mele, nu este sănătos să faceți comparații. Fiecare om are calități și defecte individuale. N-ai cum să-i reproșezi unui om nou defectele celui vechi, la fel cum n-ai cum să-i ceri să te iubească pentru ce te-a iubit altcineva. Raportează-te la prezent. La nevoile tale din prezent. Și nu-mi spune că îți dorești să fii iubită ca în trecut pentru că asta înseamnă că ai rămas ancorată acolo. Deci nu ai evoluat.
În al doilea rând - aici vorbim despre trecut - lasă-i scheleții în pace. Fiecare om este suma tuturor experiențelor lui de până atunci. Tot ce a trăit îl compune. Dacă îl placi AZI, nu încerca să îl judeci pentru ieri. Nu este sănătos să încerci să îi analizezi (raportat la TINE) fostele relații sau sentimentele investite în acestea. Este toxic să începi să compari cam cât de mult și-a iubit fosta și să începi să fii competitivă. Toxic. Pentru tine și apoi pentru voi.
Iar în al treilea rând, te sfătuiesc să nu încerci să-ți creezi un iubit după chipul și asemănarea ta. Renunță la idealismele din filme cu suflete pereche, cu extremele care se atrag și cu pretenții să aveți cât mai multe lucruri în comun. Mai întâi analizează-te bine de tot pe tine. Află cine ești, ce îți dorești și gândește-te cum ai putea să co-exiști cu cineva DIFERIT. Omul ce intră în viața ta NU ești TU. Dacă vrei ca el să-ți semene, ai face bine să locuiești singură și să-ți vorbești în oglindă. Află-i valorile morale, vezi după ce fel de principii se ghidează în viața, lasă-l să te motiveze, observă dacă - pe termen lung - dorințele voastre coincid, învață lucruri noi de la el, ajută-l să învețe lucruri noi de la tine.
Părerea mea este că, orice relație are o personalitate proprie. Devine o entitate. Pe care trebuie să o educi, să o hrănești, să o dezvolți așa cum ai face-o cu un copil. Mai întâi înveți primii pași, apoi comunicarea, apoi stimulezi inteligența, creativitatea și...după o lungăăăă școlarizare, copilul se descurcă singur. Relația n-are cum să se descurce singură, însă. Dar este într-o continuă evoluție. Din nou, părerea mea este că funcționăm complementar. pe măsură ce noi evoluăm și manifestăm sentimente din ce în ce mai deștepte, putem să generăm relații din ce în ce mai deștepte :)
Hai să nu mai spunem că dragostea este oarbă sau că ne face proști. Hai să iubim deștept. Și sincer. Și diferit. Hai să evoluăm.

Eu sunt acolo...

Locul meu "de evadare" era în Deltă. Deși am fost o singură dată acolo, am simțit atât de intens locul acela...încât - de câte ori voiam să-mi ies din mine și să mă teleportez altundeva, acolo era. Pe plaja din Sfântu Gheorghe, dimineața la 6. Sub cerul roz-violet, cu țipăt de pescăruși, unde Dunărea se înfige în mare și-i îmblânzește gustul sărat. Unde nisipul te frige la tălpi seara și îți dă fiori reci dimineața. Unde miroase a liniște și ai impresia că lumea, așa cum o știi, s-a sfârșit sau nu contează. Habar n-am dacă în continuare locul și-a păstrat doza de sălbăticie și cerul aproape, fascinant de plin de stele, sau iarba udă sau concertele de greieri. Când închideam ochii eram acolo.

Acum sunt în alt loc. Și m-am îndrăgostit atât de tare încât mă doare. Uneori închid ochii și-i deschid imediat doar ca să nu-mi dau voie să visez. Pentru că ar fi prea tentant să rămân cu ochii închiși și încorsetată-n fantezia mea. E umed. E umed chiar și când e soare, chiar și când lumina îți inundă retina, aerul te hrănește.

E cerul. E un cer...căruia trebuie să-i scrii poezii. Nu-mi vine să cred că între aici și acolo nu există nicio graniță de ceruri. Și chiar dacă n-ai privit niciodată cerul, nici ziua, nici noaptea, nu te-ai lăsat sedus de norișori pufoși, albi, plutind în albastrul inconfundabil, chiar dacă nu te mișcă răsăritul din mare sau apusul din munți, lasă-mă să-ți spun că ai să adori cerul de acolo. Pentru că e altul. Unul cum n-ai mai văzut și unul cum n-ai să mai vezi. E un cer ce-ți vorbește, un cer în care ai vrea să ajungi de parcă te-așteaptă zeii despre care ai citit în cărți. Fie că-i gri, fie albastru, fie că-i negru sau toate trei la un loc, de câte ori îți ridici privirea înspre el parcă-ți spune să rămâi așa. Privind tâmp înspre în sus, povești desenate de nori. Nori care vin, aleargă, nori care mor în raze albe de lumină sau nori care plăng isteric cu picături mici și dese.

E liniștea. Am fost îndrăgostită de o mie de locuri liniștite care-ți vorbesc pe muțește, dar aici e altceva. E liniștea care te umple. E gălăgia liniștită. E agitația calmă. E nebunia plăcută. E zgomotul viu. Totul trăiește în jur, totul are un puls, nu e niciun mormânt tăcut, însă, cumva, ciudat, poți să te auzi pe tine. Poți să distingi toate zgomotele din jur într-un mod deloc agitat. Poți să auzi totul fără să fie nevoie să asculți nimic.

E verde. Atât de verde încât chiar nu pot să-l descriu în cuvinte. E verde viu, e verde crud, e verde gălbui, e verde roșiatic, e verde vesel. E un verde de-ți vine să-l paști. Și e peste tot. Și peste tot e la fel! La fel de verde, la fel de viu, la fel de îmbietor. E halucinogen. Pășuni întinse cât îți cuprinde privirea de un verde umed care-ți tentează amprentele. Trebuie să-l atingi, să-l dezmierzi, să-l iubești, să-l protejezi...trebuie să devii și tu verde doar ca să te simți atât de admirat.

Și chiar nu sunt turistul ăla impresionat de o țară nouă pe care acum vrea să și-o însușească. Pentru că am mai văzut locuri frumoase, țări frumoase cărora am vrut oarecum să le aparțin. Dar n-am reușit. Am fost mereu turist. Și, indiferent cât de mult mi-au plăcut locurile vizitate, nu m-am simțit acasă. Ci trebuia să mă întorc acasă. Aici voiam să mă pierd. Să mă uite timpul sub un copac, să rămân pe fiecare bancă, să mă zugrăvesc pe stâncile mării, să mă lipesc de zidurile caselor, să inhalez cerul și să le zâmbesc tututor oamenilor pentru tot restul zilelor mele. Ba mai mult, vreau să descopăr fiecare bucățică din țara aia. Îmi doresc atât de mult să mă întorc și să văd tot ce poate fi văzut... Închid ochii. Văd cer, văd oameni, văd liniște, văd frumos. Sunt acolo.

Trebuie să mă întorc în Irlanda :)

Recunosc

Mie îmi este frică de lucrurile bune. Și îmi este frică să fiu fericită. Daaar...mă tratez.

Chiar nu mai știu când am fost ultima oară un om normal. Sau, dacă tot vorbim despre asta, chiar nu știu ce este normalitatea. Normalitatea mea sau normalitatea majorității? Am căzut de acord (cu mine și câțiva oameni din jurul meu) că este normal ceea ce îți face bine atâta timp cât nu este deranjant pentru cei din jur. Și că acest "îmi face bine" trebuie să fie recunoscut într-un moment exagerat de sincer al tău cu sinele. Pentru că, noi oamenii, avem tendința nativă de a ne minți. Suntem niște creaturi atât de complexe încât mintea noastră are tendința de a crea realități proprii doar pentru a genera un grad de confort temporar. Pe românește? Dacă îți repeți în oglindă în fiecare zi că ești fericit s-ar putea să o și crezi. Dacă, de exemplu, aș fi amorezată (și oarbă și proastă), iar ținta emoțiilor mele nu ar răspunde cu aceleași sentimente, tendința mea ar fi - în loc să îmi văd naibii de viață și să merg mai departe - să fabric tot felul de "semne" care să-mi alimenteze atașamentul. De ce? Pentru că acolo în banca oamenilor amorezați e mai frumos, pe când în banca oamenilor suferinzi e mai trist. Alegerea o face subconștientul meu. Iar eu n-aș face altceva decât să alimentez o himeră și să rămân atârnată într-o situație ipotetică a minții mele: " dar dacă într-o zi...?"

Într-o altă situație - în care (deloc ipotetică) de o perioadă lungă de timp nu fac altceva decât să încerc să-mi dresez constructiv subconștientul și să mă psihanalizez în oglindă (sau de câte ori oamenii au nervi să mă asculte) - voi ajunge la gradul de maturitate în care pot să comunic eu cu mine extrem de rațional. Mă pot desprinde din sfera subiectivă și-mi pot pune întrebări sau îmi pot da răspunsuri sincere, cu riscul ca acestea să-mi prezinte o realitate mai puțin feerică, însă una palpabilă. Tot pe românește: să știi să pierzi cu demnitate.

Bun - acum că am explicat cum funcționează procesul auto-mincinos, revenim la partea cu normalitatea mea.
Aproape întotdeauna m-am bazat pe instinct și pe sentimente. Uneori, uneori, am cerut și sfatul oamenilor din jurul meu, însă nu neaparat pentru a-l asculta ci mai mult pentru a-l auzi. E o diferență, dar n-o explic acum.
N-aș spune neaparat că sunt un om cu un instinct complet defect...ci aș spune că sunt un om cu predispoziție spre masochism :) Ori, dacă un om predispus dramei și masochismului...își ascultă orbește instinctul...ei bine, matematica asta nu-i chiar așa de complicată - rezolvați-o voi.
Din acest motiv lucrurile frumoase mă sperie. Din acest motiv am nevoie în permanență de certitudini (chiar dacă asta e o utopie) și de validare sau auto-validare.
Ba mai mult, o bună perioadă de timp am crezut că eu nu pot funcționa decât dacă sunt coordonată din umbră. Din acest motiv am avut o nevoie constantă de a cunoaște părerea celorlalți despre mine sau de a încerca să "conving" cât mai mulți oameni să mă placă. Și chiar am luat personal situațiile în care n-am reușit să mă fac plăcută. Și mi-au știrbit încrederea în mine.

Din fericire, sunt un om norocos. Da, știu, v-am plictisit atât cu explicații psihologice iar acum o întorc de zici că joc la 6 din 49. Nu știu cum să numesc fenomenul, așa că i-am zis noroc. Faptul că am fost silită (de conjunctură) să stau eu cu mine, în oglindă, să mă trezesc cu aceeași față tristă și nemulțumită, să dau cu capul de atâția pereți tari, să mă învârt în același cerc vicios al propriilor alegeri proaste...m-a ajutat să accept că EU sunt singurul om căruia îi aparțin sau căruia îi datorez ceva. Și, bineînțeles că tot mie îmi datorez și să mă plac. Iar în cazul meu nu mă pot juca de-a instinctul. Și nici nu-mi pot permite să fiu masochistă.

Dar...am rămas cu câteva sechele. Câțiva scheleți în șifonier... Cum ar fi această teamă de bine. Mă tem, încă mă tem să fiu fericită. Mă tratez, desigur, altfel n-aș fi recunoscut nici în ruptul capului asta, aici pe blog. Dar, acum că am scris-o...o consider mărturie.

Cristina, nu mai ai voie să îți fie frică de lucrurile frumoase. 

Și nici voi nu mai aveți voie :)

De ce da, de ce nu?

Eu caut lecții în tot și în toate. Fie că dau cu capul de perete, fie dansez în duș de fericire, vreau să-mi explic motivul și să înțeleg de-ce-ul. Doar așa pot să găsesc o anumită liniște.
Și, crede-mă, nu există întâmplări fără de tâlc sau lecție. Dacă nu înveți lecția te vei întoarce iar și iar și iar în același loc și vei da cu capul de pragul de sus. Ți-o spun eu, un om cu capul plin de cucuie, o minte neliniștită ca o iapă și un suflet under construction. De obicei lecția trebuie să-ți aducă ceva constructiv, să devină o consolare nu doar prin prisma faptului că ai înțeles CE ai făcut/gândit greșit, ci că știi cum să te comporți de atunci înainte.
Cu cât reușești să înțelegi mai mult, cu atât vei reuși să zâmbești mai des. Și, bineînțeles, să evoluezi.
Cel mai frumos lucru pe care ți-l datorezi ție personal este să crești în ochii tăi. Chiar și atunci când  - poate - nu ai avea atât de multe motive să te lauzi. Să știi că ai făcut ce era corect, că ești sincer cu tine. Indiferent cât de tare te doare situația în care ești, desprinde-te o secundă din papucii tăi, nu-ți mai analiza motivele egoiste și nu-ți mai găsi scuze. Gasește în loc un lucru pozitiv. Gândește la rece. Ce ar fi corect de făcut? Desprinde-te de propria dramă și acționează așa cum ai vrea și tu să fii tratat.
Nu prea există oameni care ne pot salva. Nu fără să ne salvăm noi mai întâi.
Oamenii ne vor fi și lecții și dezamăgiri întotdeauna. Iar noi suntem oglinda lor, așa cum ei ne sunt oglindă. Daca ceea ce vezi în oglindă nu este reflexia pe care ți-o dorești, caută mai întâi problema la tine. Din nou, fii sincer. Ce rost are să te minți tu pe tine, în baie. Recunoaște. Chiar dacă te supără adevărul, e mai bun decât să te consoleze o minciună.
Întotdeauna te vei întoarce la tine când ai să rămâi singur. Pentru că, în esență, doar pe tine te ai cu adevărat. Toți ceilalți au liberul arbitru.

Ce vreau să îți spun eu în atât de multe cuvinte alambicate? Că - din nou - mi s-a împlinit o dorință. Pe care mi-am dorit-o greșit. Și m-am trezit plină de frustrări și complexe cu ridul din mijlocul frunții accentuat. Dar, diferit de alte dăți, acum am răbdarea să vorbesc cu mine. Și mă plac. Frustrările și supărarea și complexele sunt în primul rând ale mele. Eu le generez, eu le transmit, ele se reflectă, aducând la rândul lor - ca un bumerang - aceleași sentimente înspre mine.
În astfel de momente e bine să-ți aloci niște timp. Să te gândești bine cu ce fel de sentimente vrei să te îmbraci. Să îți aduci aminte că există un mâine mai bun, fără doar și poate.
Așa cum m-am gândit și eu. Dacă toate lucrurile din viața mea în acest moment ar fi perfecte ar însemna că mă mulțumesc cu puțin. Dacă îmi lipsește ceva asta nu înseamnă decât că nu e timpul sau că nu sunt eu pregătită.

Viața mea nu este perfectă. Dar este frumoasă. Și am mult mai multe motive să fiu fericită decât am să fiu tristă. Azi.

Despre mâine...nu știu. Dar, cine ar mai putea rămâne ancorat în prezent dacă ar ști ce se întâmplă mâine?

Pe mâine așadar :)

Curaj

Era o vorba veche ce spunea că devenim oameni după ce sădim un pom, clădim o casă și facem un copil. Eu cred că ne naștem oameni și că ne pierdem (și ne regăsim) pe măsură ce îmbătrânim.
Nu cred că maturitatea poate fi măsurată printr-o cariera de succes sau chestii materiale. Și poate n-aș fi eu cel mai potrivit om să vorbesc despre maturitate, având în vedere că încă (conform standardelor societății în care trăiesc) nu mă conformez majorității. Nu știu cum ar trebui să mă simt la anii pe care-i am, însă știu că nu există ceva după care să tânjesc sau ceva care să mă frustreze vizibil. Din contră.
Vorba dragei mele prietene "când nu știi ce simți, știi măcar ce NU simți". Mi-a intrat adânc în minte fraza asta. Și, deși sunt un om destul de hotărât, în rarele mele momente de confuzie cam asta e conversația mea cu mine. "Cristina ce simți? Sau, mai bine, ce NU simți". Există multe emoții pe care sunt sigură că încă nu le-am descoperit. Așa cum există orașe minunate pe care încă nu le-am vizitat și așa cum există multe trăiri pe care am să le descopăr în viitor.
Nu mă pot raporta la trecut. Nici măcar la ceea ce eram ieri. Mă bazez pe clipa prezentă și acționez sau decid în funcție de trăirea momentului.
Am căutat certitudini mult-mult-mult-mult timp. Am și scris despre asta. Despre mine albă sau neagră, despre mine care-l urăsc pe "poate", despre mine care nu cunosc jumătăți de măsură, iubesc sau urăsc, tot sau nimic, așa mai departe. Nu mă auto-contrazic pentru că mă plac așa sigură pe mine, deși, în spatele feței de poker și a curajului nebun, de cele mai multe ori sunt mică și vulnerabilă. Și țip la lume că frica este un sentiment irațional dar asta nu înseamnă că eu nu mă lupt cu ea.
DAR, mă uit spre frigiderul meu și citesc pe un magnet: "Prefer un viitor complet necunoscut decât să știu exact ce voi face în următorii 10 ani" ASTA MI-AM DORIT! Eu, compulsiv-obsesivă, tipicară, mega-organizată, dependentă de control și cum mai vreți voi, ajunsesem să tânjesc după necunoscut. Necunoscutul presupune că habar n-ai ce-o să faci, simți, gândești sau înghiți în următoarea clipă. Necunoscutul implică cedarea controlului. Necunoscutul presupune CURAJ.
Nu impulsivitate. Pentru că impulsivi putem să fim cu toții, să acționăm conform instinctelor. Uităm însă că instinctele noastre, de cele mai multe ori sunt de supraviețuire și de perpetuare a speciei. Ori, azi, nu cred că acesta este singurul scop. Pentru că am devenit ființe atât de avide după evoluție încât trăim de dragul vieții.
Dacă mi-aș fi ascultat instinctul de supraviețuire n-aș fi ieșit din zona mea de confort și dacă m-aș fi lăsat ghidată de instinctul de perpetuare a speciei probabil mă integram până acum în turmă.
Am ales să lupt împotriva curentului și chiar împotriva mea. De ce? Pentru o metaforă. Mi-am dorit să fiu fericită. Fără să știu CE înseamnă fericirea. Nu e ca și cum fericirea ta ar fi și fericirea mea. Sau, odată atinsă, voi rămâne acolo, într-o stare de beatitudine continuă, fiind fericită până la adânci bătrâneți. Avem nevoie de basme cu prinți și prințese, de never-ending love și alte metafore care  - în opinia majorității - ne ghidează spre fericire.
Doar că...uneori mai există si oi negre - ca mine - care refuză să creadă ca viața lor trebuie să fie trasă la indigo. Că dacă a ieșit cucul din ceas trebuie să aivă un copil, că trebuie musai carieră până la nuștiuce vârstă sau că, dacă EL nu vine pe cal alb și cade în genunchi cu un diamant de 3 kilograme...mi-am ratat viața.

Tot pe frigiderul meu scrie că "nimic nu trebuie (înafară de laptele de laptele de la micul dejun)". Și-am avut curaj să vreau să mă cunosc pe mine și să mă suport în stări demonice și să-mi plâng de milă sau să ma auto-ironizez în diferite ipostaze patetice doar pentru ca alerg după ceva CE NU ȘTIU cum se simte: fericirea.

Revin la acel "când nu știi ce simți, știi măcar ce NU simți". Nu ma simt nefericită. Nu mă simt neîmplinită, nu mă simt complexată sau frustrată sau singură sau neliniștită. Nu mă simt pierdută, nu mă simt neconsolată, nu mă simt copil, poate nici adult, nu mă simt altfel decât sunt: EU. Nu sunt curioasă să-mi cunosc următorii 10 ani. Nu simt nevoia să-mi planific totul în amănunt.

Prea mulți de nu în față? Ei bine, nu simt nici nevoia să fac cuiva pe plac sau să fiu acceptată de societate.
Am curaj să-mi doresc în continuare să fiu fericită. Și chiar să fiu fericită. Dar n-o să fie fericirea din cărți pentru că asta ar însemna să mă opresc undeva. Timpul nu stă în loc, eu de ce aș face-o?

Tu ce ai curaj să îți dorești?



P.S.
M-am întors din Dublin... Recunosc, aș fi vrut să nu o fac. M-am simțit atât de acasă și de confortabil acolo încât cred că am fost un mic lepricon într-o altă viață. M-am trezit privind copii pe stradă, pitici cu păr roșu și ochi albaștri, adorabili. Ceea ce, venind din partea mea este...incredibil. Oameni veseli, relaxați, civilizați. Un oraș frumos, căsuțe din povești, verde irlandez în tot și în toate și un cer ireal.
M-am trezit privind cerul noaptea și iubind norișorii albi pufoși ce se distingeau perfect. N-are rost să vă povestesc pentru că m-am îndrăgostit și categoric nu pot să fiu subiectivă.