Dezbracata

De ce avem impresia noi, oamenii, ca increderea ne face vulnerabili? Ca a fi complet dezbracat de ganduri in fata unui alt om ii confera respectivului (respectivei) o putere asupra noastra? Sa fie totul la nivel de perceptie? Sa fie un mecanism de auto-aparare?
Sau, pur si simplu avem nevoie de oameni in fata carora sa fim complet confortabili cu tot ceea ce gandim si ce suntem.
Eu cred ca reusim sa avem genul acesta de deschidere totala DOAR in fata oamenilor despre care suntem 100% siguri ca n-ar putea niciodata sa ne raneasca. Cumva, in subconstient iubim acest fenomen: a fi vulnerabil complet si totusi fara nicio amenintare reala din partea interlocutorului.
Eu sunt un om foarte deschis (si din ce in ce mai deschis) si mi-am dezvoltat o competitie cu sinele in a fi sincera, mereu, indiferent de situatie. Asa ma validez eu in oglinda.
Asadar, in fata oamenilor cu care interactionez voi spune mereu tot ceea ce gandesc si nu voi avea inhibitii. Asta pentru ca nu-mi pasa si nu ma sperie prejudecatile celor din jurul meu.
De-a lungul timpului a persistat o intrebare printre cititorii blogului meu: "Nu ti-e teama sa fii atat de deschisa pe blog?".  Evident ca rad si dau acelasi raspuns de fiecare data "Crezi sincer ca ar putea cineva sa ma cunoasca doar citindu-mi blogul?"
Totusi, cu toate ca as putea participa la un maraton de trancanit fara oprire, exista (chiar exista) anumite momente in care tacerea mea are valoarea ei. Aici intervine increderea. Si vulnerabilitatea. Cand tacerea iti este inteleasa :)
Cel mai placut dintre sentimente.

Paradoxal mi se pare faptul ca...in general oamenii puternici sunt cei ce-au suferit mult. Si, desi au o oarecare imunitate la durere, acesti oameni (printre care ma numar si eu) se considera extrem de vulnerabili in a fi dezbracati complet de ganduri in fata cuiva.
Pentru ca oricine poate sa-mi citeasca si chiar sa-mi memoreze blogul, fara a reusi catusi de putin sa ma cunoasca, va marturisesc ca-mi este dor de confortul de-a sta dezbracata de ganduri in fata cuiva.
Imi este dor sa tac, dar sa fiu inteleasa. Imi este dor sa mi se ofere, fara ca eu sa cer, sa mi se spuna, fara ca eu sa intreb si sa fiu cunoscuta, fara sa trebuiasca sa vorbesc despre mine.

Avem cu totii o latura extrem de personala pe care odata ce-o expunem, n-o mai putem ascunde. De fapt, de asta cred eu ca suferim sau ne consideram tradati post-relatii. Pentru ca am aratat ceva din noi si acel CEVA nu poate fi luat inapoi. Restul...se cumpara...se imparte, se risipeste. Ceva-ul pe care l-ai dat (de obicei prin cuvinte si gesturi) ramane bun dat. Sa zicem (metaforic) ca vorbim despre cifrul spre mintea/sufletul nostru. Sau...ca sa nu incerc sa separ rationalul de emotional, vulnerabilitatea impletita cu increderea, ratiunea, amestecata cu sufletul, acestea sunt "daruite" atunci cand ii permiti interlocutorului acces nelimitat in tine.
Dar, nu despre asta voiam eu sa dezbat aici, in scris.
Spuneam despre mine ca sunt un om care acorda incredere neconditionata pana la proba contrarie. Cred totusi ca este o afirmatie superficiala. Am oamenii mei, cei in care am incredere, mai sunt si cei ce au incredere in mine. Am chiar si oameni in fata carora nu mi-e teama ca apar vulnerabila, dezbracata de ganduri. E drept, nu-s multi.
Nu vreau sa fiu o carte deschisa, desi am sa-ti raspund oricarei intrebari cat mai sincer posibil. Nici nu-mi plac incercarile de-a fi citita printre randuri, sau chiar pe diagonala.

Sa zicem ca, prin scrierea acestui articol, am incercat sa-mi amintesc de mine, vulnerabila, dezbracata si asa mai departe. Sau poate am incercat sa separ increderea unui conversatii deschise de increderea pe care o ai atunci cand pur si simplu stii ca esti in siguranta, acolo, in mintea cuiva. Sau...poate am incercat sa caut sa identific daca mai exista teama in mine.

De cate ori vorbesc cu mama la telefon, stie, de la primul "alo" care este starea mea de spirit. Da, asta-mi place.

Ziua in care m-as intoarce

S-a intamplat pur si simplu :) Si abia aseara, cu un ranjet tamp, am realizat ca am trait-o. Asa ca nu ma pot abtine sa n-o impart cu voi, cu mine (mai tarziu) aici pe blog.

Dimineata: alarma mea suna de la 7:30 la 8:30 cu repetari din 10 in zece minute. In functie de cat de dulce mi-e somnul o opresc sau o aman. Ieri m-am trezit mai greu, pe la 8 si un sfert cu un nas de Nemo adulmecandu-ma tupeist. Nu reusesti sa scapi de Nemo dimineata pana nu-i pui boabe in castron. O stim amandoi. Asa ca asta-i primul lucru pe care-l fac, indiscutabil.
Apoi dau drumul radio-ului, radio Guerrilla. Parca tampitii astia sunt mai tampiti de cand nu mai au dreptul de emisie. Ieri, provocarea zilei era sa povestesti cand te-ai imprietenit cu un strain si in ce context.
Asa ca, in timp ce ma spalam pe dinti, mi-am amintit zecile de oameni (faini) cu care am socializat intens in tren, in drum spre Baia Mare, de-a lungul timpului. Au fost oameni cu care am impartit povesti de viata dar a caror nume nu-l stiam si viceversa. 12 ore au tot dreptul sa fie traite ca o aventura de o noapte cu un strain.
Am ales sa ma imbrac cu o bluzita primita cadou, din dantela, foarte colorata. Foarte feminina si "de printesa".
Evident, cand am ajuns la birou toata haita era curioasa daca am vreo intalnire. "Esti prea draguta azi" . Bun, eu credeam ca sunt draguta in fiecare zi...dar...macar stiu ca bluzita colorata subjuga bestia si evidentiaza printesa.

Agitatia de peste zi a fost una extrem de placuta. Ok, zeci de clienti, newslettere de scris, idei si iar idei, nu pot spune ca e monotonie. Fiecare zi are o alta provocare...e o noua competitie a mea cu mine. Suna corporatist, dar, in realitate suntem o mana de oameni frumosi care isi dau silinta sa-si fac jobul cat mai bine. Si ii iubesc pe toti. Ok, ei nu stiu asta, pentru ca la birou mi se spune Hera (zeita aia malefica) sau..dupa caz...Satana :) Bine, ieri a fost o zi speciala, dar nu va spun inca de ce.

Prietenii: multi, buni, faini. Ma simt din ce in ce mai des ca in serialul meu preferat, Friends. Asta pentru ca toti suntem la curent, unii cu vietile celorlalti si ne semesuim sau telefon zilnic cu mici update-uri. Cine ce mai face, care pe unde ne mai strangem la final de zi. Imi place sa-mi fac planuri cu ei. Avem asa, un mic ritual de sarbatoare. In fiecare saptamana propunem (scormonim) o zi in care sa avem motive de sarbatoare. Brain-storming creativ si iese ziua: Nepasarii: ziua in care ne intalnim, dar nu ne pasa :) Ca tot a fost ziua Reprosului. Ziua in care n-am reprosat constructiv (cu ironiile de rigoare) tot ce-aveam pe suflet. Pana la urma...fiece zi e un bun pretext sa strangem oamenii si sa ne disecam reciproc cu glumite. Ca ne iubim. S-au mai facut niste planuri de calatorie, ca vrea blonda sa invete sa se catere pe munte, vrea intr-un final sa-si ia carnetul ala moto cu care se tot ameninta de cand a terminat scoala...adica de...niste ani :) Am trecut in agenda: de cumparat echipament pentru munte, de cautat echipament moto.

Sportul: Ieri a fost prima zi oficiala in care am predat Pilates. Se amanase deshiderea oficiala a salii si abia ieri am inceput. N-am avut nicio emotie, eram foarte hotarata sa dau tot ce pot ca sa iasa bine. E destul de greu sa empatizezi cu mai mult de 10 femei. Tu esti instructorul, tu faci regulile, dar sa nu uitam ca trebuie sa multumesti pe toata lumea, iar daca exista cineva pasionat de sport si nu simte ca depune efort la orele tale...ei bine... l-ai pierdut. A fost o ora vesela, am reusit sa comunic cu fetele, am facut atmosfera si la final le-am vazut zambind aproape pe toate. Ca sa nu mai spun ca am primit un compliment din partea unei cursante cu experienta. Deja fericirea mea dadea pe-afara.

Seara: Am ajuns acasa, dupa o sesiune de shopping. Ajung la ore destul de tarzii acasa si cam uit ce mai e prin frigider, sau ca nu mai am detergent...chestii casnice. Dar...o seara relaxanta cu o baie fierbinte, un pahar de vin rosu (bine preparat de nenea de la crama), betisoare parfumate si muzica in surdina...n-are cum sa dea gres. Iar daca mai exista cineva care iti trimite un sms dragut...ce mai, ranjesti din tot sufletul (ala tatuat pe mana).

Avand relaxarea-n nas si contempland la tot ce tocmai traisem, mi-am dat seama ca n-am avut per total niciun motiv de suparare in toate orele ce-au compus ziua de marti. Ori eu chiar am superstitii privind cele 3 ceasuri rele :)

Cu ultimele puteri...inainte de retragerea glorioasa spre cel mai confortabil pat din lume, am aruncat un ochi pe Facebook. Agentia la care lucrez tocmai a obtinut 3 (trei) premii internationale in cadrul celui mai mare summit de email marketing din lume. E al treilea an consecutiv in care noi (intreaga echipa) suntem premiati. Si, ca sa fiu mai explicita... cand vorbim de MarketingSherpa chiar cred ca toate galele sau competitiile pe plan locat nu mai conteaza :) Avem dreptul la arogante din astea :)

Ok, acestea fiind traite/spuse/relatate ... mi-am asumat si notat ca ieri a fost o zi fericita pe care as vrea s-o retraiesc, daca as avea ocazia. Dar eu mai cred ceva...si anume ca intotdeauna "maine e loc de mai bine".

Sa-i spunem evolutie, da?

Tu unde te-ai întoarce?

Recent, mi s-a pus o întrebare: Dacă aş putea să mă întorc în timp, în orice perioadă a vieţii aş vrea eu, una cu adevărat fericită, unde aş alege să mă întorc?
Iniţial am răspuns că nu aş vrea să întorc înapoi în timp.
Apoi, tentată totuşi de ideea de a găsi o perioadă, o întâmplare, fericită, am făcut un exerciţiu de memorie...

Nu vreţi să ştiţi cu ce viteză am derulat în minte mulţi, mulţi ani din viaţa mea încercând să îmi amintesc CÂND am fost eu cu adevărat fericită.
Am trăit multe întâmplări frumoase, m-am entuziasmat în multe situaţii, am amintiri incredibile...însă nu mi-am putut aminti nicio situaţie în care să fi simţit doar fericire şi atât.
Cu cat îmi scormoneam prin minte mai mult şi nu găseam nimic, cu atât deveneam mai neliniştită...

Am ales totuşi două momente fericite pe care le-am trăit cu toată fiinţa mea. Mai întâi am ales ziua în care l-am cunoscut personal pe David Gahan, solistul Depeche Mode. Dacă ar fi să retrăiesc ceva din trecut, aş alege cele câteva minute în care l-am întâlnit. Atunci, în acele momente am fost fericită şi atât.
Apoi, aş alege să mai trăiesc odată o vacanţă de vară la ţară, la bunica mea. Nu ştiu care vacanţă, toate au fost nebune...însă clar ar fi una din perioada în care aveam între 10 şi 14 ani.

Nu ştiu dacă este trist că nu am mai multe momente speciale de care să-mi amintesc cu drag şi dor. Asta înseamnă ca de acum înainte am tot timpul din lume să fiu fericită şi să le adun. Aşa vreau eu să cred.

Au fost momente memorabile, cu prieteni, cu familia, începuturi de relaţii  - din alea cu fluturi - însă n-am avut un moment AL MEU peste care să troneze doar fericirea.

În ultimele 6 luni am râs mai mult decât în tot restul vieţii mele trecute, am avut nişte revelaţii atât de puternice şi am trăit o vindecare atât de frumoasă încât nu pot să nu le iau în calcul.

Totuşi...pentru mine trecutul nu este un loc în care aş vrea să mă întorc. Din trecut am cules mereu lecţii, am vindecat răni sau am ales să îl îngrop.
Simt că mai am atâtea de trăit, de simţit, de văzut şi de împlinit încât ştiu că fiecare "azi" este o şansă în plus să mă las pradă momentului, să mă pregătesc pentru acel "mâine" plin cu lucruri noi, întâmplări frumoase şi imprevizibile.

Voi unde v-aţi întoarce în timp?

E important sa fii important

Din dorinta de-a ma auto-proteja m-am ghidat o luuuungaaa perioada de timp dupa niste "principii solide". Mai intai am incercat sa ma conving (eu pe mine) ca n-am nevoie de oameni, ca nu-mi plac oamenii si ca nu vreau sa fiu placuta de oameni. Si-am facut cam tot ce mi-a stat in putere sa imi castig titlul suprem de scorpie veritabila. Mi-a iesit.
Apoi, pentru ca oricum eram convinsa ca "in cele mai importante momente ale vietii esti singur" am incercat sa ma dezic de orice fel de emotii/sentimente/atasamente ce m-ar fi facut vulnerabila. Am renuntat la a avea asteptari pentru ca "daca n-ai asteptari n-ai nici dezamagiri".
Mi-a luat ceva vreme sa inteleg ca un om ca mine, al extremelor, un om alb sau negru nu poate dospi intr-o stare de mijloc. Pot sa fiu om sau pot sa fiu robot. Cu trairi sau de piatra.

Dupa un miliard de experiente (frumoase, urate, nu conteaza) m-am trezit ca un fel de hibrid: un robotel ce iubeste poezia :) Cand se punea problema sa simt ceva eram robotel incapabil, dar in momentele in care eram coplesita de atentie deveneam maleabila precum plastilina.

Cel mai greu lucru pe care mi l-am recunoscut (eu mie) in oglinda a fost ca imi place sa contez. Eu, pentru ceilalti. Asta insemna ca...trebuie sa fac ceva in sensul asta. Initial am intrat in panica: "daca nu contez?!?"

O parte din mine inca uraste cat de vulnerabila devine in acest proces. Insa cealalta parte din mine iubeste importanta pe care i-o aloca oamenii dragi. Da, am ajuns si aici. Imi plac oamenii: oamenii mei...oamenii noi, oamenii...aproape toti.

Of si sunt atatea zeci de ganduri, contradictii de-ale mele, nebunii ale momentului si atatea sechele de invins incat chiar si azi exista momente in care imi vine sa fuuug, sa ma ascund sub pamant si sa-mi spun: "nu contezi pentru ei Cristina, sa nu conteze nici ei pentru tine!"

Dar, din ce in ce mai des reusesc sa imi inving demonii si sa-mi contrazic temerile. Pe de-o parte am nevoie constanta de atentia oamenilor din jurul meu pentru ca asta ma motiveaza sa fiu mai buna, sa dau mai mult, sa ii primesc in viata mea. Iar pe de alta parte a conta/ a fi important/ a apartine (la modul sanatos) cuiva ne ajuta sa fim vii.

In momentul de fata as putea fi comparata cu o camera veche si neaerisita ale carei ferestre s-au deschis. Iar prin geamul larg deschis intra aerul proaspat, intra soarele, intra fluturii si e atat de bine. Tot ce trebuie sa fac e sa-mi asum riscul ca printre toate aceste lucruri frumoase se pot strecura la un moment dat si dezamagiri. Nu putem sa fim importanti pentru toti oamenii, nu putem sa contam chiar pentru toata lumea.

Daca nu-s prea optimista, as vrea sa contez pentru oamenii potriviti :)

Sunt alt om

Dintr-un conglomerat de intamplari si povesti cu diversi oameni am ajuns sa (re)dezbat si (re)gandesc o anumita perioada din viata mea. Bucati, franturi, majoritatea pozitive.
Mi-am dat seama ca, deloc afectata de scheletii din dulap, incep sa fiu degajata in a "nara" si a trage concluzii "post-mortem". Desi mi-am propus ca anumite subiecte sa fie inchise pe veci, prin simplul fapt ca le pot dezbate cu nosalanta denota ca...sunt pe drumul cel bun. Asta stiam oricum.
Nu stiam insa ca sunt capabila sa NU am resentimente si sa privesc doar partile pozitive ca fiind parti ce...ma compun pana la urma.
Ei bine si cum ma lasam eu coplesita de aura asta pozitiva si pacifista care incadreaza doar partea plina a paharului, subconstientul meu (neimblanzit) a tinut musai sa-mi dea o lectie. Din aia dura.
Am avut un vis...extrem de real care a durat o noapte intreaga. Desi m-am trezit de vreo trei ori, realizam ca "e doar un cosmar" si incercam sa ma linistesc...visul continua, din locul in care il lasasem, de fiecare data cand adormeam.
In visul meu m-am "teleportat" exact intr-o situatie "de criza" care se aplica noii mele persoane. Adica: eu cea de azi, un anumit personaj din trecut, un eveniment de socializare, o situatie de salvat-aparente si multe multe reprosuri adresate mie. O conversatie pe care n-o intiasem, n-o doream, dar, din pacate nu aveam cum s-o evit.
Cumva orgoliul imi dicta sa rezist, sa incerc sa fac fata situatiei in cel mai diplomat mod posibil. Ma simteam incredibil de incatusata de emotii negative, furie, panica, teama, stres. Nu doream sa ma cert dar eram pusa in situatia arhi-cunoscuta de a-mi spala "rufele murdare" in public si de-a gestiona tensiunea generata de puhoiul de reprosuri.
Eram neputincioasa pentru ca nu mai gaseam nicio punte de legatura intre omul care am fost eu atunci (si caruia i se aduceau reprosurile) si omul care sunt eu acum (de pe alta planeta). Era ca si cum ai trage la raspundere un epileptic pentru gesturile necugetate pe care le-a facut in timpul unei crize de epilepsie.
Cel mai ciudat sentiment (pe care l-am experimentat vreodata) era acela de stomac strans, panica si nervi care pur si simplu nu se potriveau, nu puteau fi alocate noului EU. Nu intelegeam cum e posibil ca sentimentele acelea, atat de cunoscute, sa ma atace intr-un mod atat de violent.
Mi se parea aberant si anormal ca eu sa interactionez cu cineva care e capabil sa-mi genereze o asemenea stare negativa. Voiam sa fug...dar nu puteam.
Cumva, mintea imi spunea "nu poate sa fie reala situatia asta, visezi tu Cristina, asa ceva nu se intampla, nu mai trebuie sa fii niciodata supusa la asa ceva".

M-am trezit. Tremuram, aveam stomacul strans si niste cearcane proeminente. M-am dus in oglinda si-am regasit-o pe Cristina cea obosita si incredibil de trista. Nu dramatizez si nu incerc sa dau amploare, insa mi se parea ... wow...ca am supravietuit unei singure nopti (chiar si vis fiind) cu astfel de trairi violente.

Mi-am dat seama ca doar eu pot sa ma conving (pe mine) ca (acum) panica, agitatia, frica, nervii, tensiunea, violenta verbala sunt niste sentimente de care m-am dezbracat. E adevarat, inca ma pot atinge, insa NU le mai pot gestiona, nu (mai) STIU sa le folosesc ca si metoda auto-aparare. NU mai fac parte din mine ca om, din viata mea, din trairile mele, din mediul meu, nu le regasesc nicaieri printre oamenii din viata mea.

Am calm, am cel mai frumos calm, am ras, din ala din suflet, am nebunie, din aia constructiva, am aventura, am cuvinte frumoase, am trairi noi, am emotii, am rabdare, intelegere, libertateeeeee.

Cu aceste lucruri in minte, am reusit incet-incet sa ma destind, sa ma relaxez si sa realizez ca eu (azi) nu mai am nimic in comun cu mine (de atunci). Nu credeam ca oamenii se pot schimba, credeam ca suntem compusi din toate experientele noastre trecute care ne intaresc, ne calesc, ne educa. Ei bine, eu (azi) NU sunt suma acelor intamplari si nu m-au educat sa fiu altfel decat atunci. Pur si simplu nu mai exista nicio parte conectata la omul care eram.
Nici nu voi sta sa analizez, sa pun intrebari sau sa caut explicatii psihologice. Ceea ce am simtit, dupa noaptea asta oribila a fost suficient cat sa nu mai vreau sa experimentez niciodata (nici macar intr-un vis) trairi de genul.

Ma simt atat de natural sa fiu cine sunt azi incat nu-mi mai pasa cine sau ce m-a construit. 

Vindecare si nesimtire

De curand am avut "revelatia" asta, vorbind cu o prietena despre experiente trecute si cum ne ridicam noi oamenii dupa un esec.
I-am spus prietenei mele (si pe masura ce-am spus-o am si constientizat-o) ca problema dupa o despartire nu e sa ne vindecam (sau sa trecem mai departe) ci sa reusim sa simtim din nou, ca niste oameni normali.
Vindecarea este inevitabila, timpul trece oricum, vine acel "maine" in care "e mai bine" si tot asa.
Ramanem insa handicapati emotional :) Dragut nu?
Nu ca n-am fi capabili sa ne emotionam, sa ne atasam, sa fim chiar si indragostiti...insa in tot procesul acesta de "vindecare" ai nevoie cumva sa te imunizezi de sentimente.
Ori, daca iti tratezi propriile sentimente ca si cum ar fi microbul aducator de moarte, cum ai putea sa mai dai voie stomacului tau sa fie invadat de fluturi?
Din nou, daca vreun fluturas mititel se strecoarca inauntru-ti, cum faci sa-l incurajezi sa ramana, sa faca pui?

Sau, pur si simplu, pe masura ce trece timpul trebuie sa ne auto-educam sa devenim din ce in ce mai rationali, mai sceptici si sa iubim matematic? Sau...sa nu iubim deloc, oricum dragostea este oarba.
Haideti sa traim momentele frumoase, sa le savuram intensitatea, dar, cand simtim ceva mai mult decat "ar fi normal" sa dam bir cu fugitii.
Americanii zic ca "no pain, no gain". Adica...nu te doare, nu te atinge.
Ne lovim de atatia si atatia oameni, unora le dam voie sa poposeasca in viata noastra, s-o invadeze, s-o inveseleasca (vorbim de exemplele pozitive, nu de greselile dureroase) insa devenim a naibii de complicati cand vine vorba despre ceva incredibil de simplu, cum e iubirea. Pe aia ori o simti, ori nu o simti. N-ai cum s-o simti putin.
Bun, dar noi, oamenii cu minte multa si tone de carti ingerate, stim cum sa facem din acest sentiment cel mai complex aspect. Din "iubire" ne complicam vietile, luam decizii gresite, ne abandonam personalitatea, ne grabim sau ne pierdem rabdarea, ne complacem in relatii care n-au niciun viitor sau ajungem sa distrugem emotional alti oameni care ne-au impartasit "iubirea".
Culmea cum acest "te iubesc" ajunge sa genereze mai multa ura decat un razboi mondial.
Ok si am stabilit ca vindecarea in urma maladiei numita "iubire" este posibila. Am iubit, am urat, ne-am vindecat. Acum ce facem? Mergem pe acelasi drum sau ne aruncam sufletul pe geam si ne tatuam pe mana "I have no soul" ? (aluzia a fost intentionata, NU mi-ati descifrat inca tatuajul, nu va bucurati)

Deocamdata singura mea concluzie este tot americanizata: "Go with the flow". Nu e un traseu batut in cuie sa ma ghidez "dupa cum bate vantul" dar macar de data asta pot spune ca am instinctul ceva mai antrenat.
Cred c-am mai spus-o pe asta, dar o iubesc (precum si momentul genial in care mi-a venit prima oara in minte). "Prefer un viitor complet necunoscut unuia stiut pe dinafara"

P.S. Bratara e inca la mana :)