Paradox

Cum spunea prea-desteptul Pascal Bruckner intr-una dintre cartile lui (preferata mea de altfel) "de la dragoste la ura nu-i decat un pas"  si "ura reuseste sa tina oamenii mult mai mult timp impreuna decat o face dragostea".
Trist dar...cat se poate de adevarat.
De parca n-ar fi la tot pasul oameni care nu demult iti puneau lumea la picioare si sufletele unul in palma celuilalt, iar astazi acuzele, nebunia si ocarele sterg orice urma de sarut.
Dar de ce? Cum e oare posibil ca acela/aceea ce ti-a fost candva atat de aproape, sa-ti devina atat de dusman?
Si, apoi, daca tot sfarsim intr-un astfel de cosmar, n-ar fi oare mai intelept sa ne cimentam pentru totdeauna sufletul intr-un cavou?
Nu, pentru ca noi oamenii ne hranim cu iubire. Dar, as spune eu aici, in egala masura si cu ura. Si, cred ca e un paradox, o ironie a sortii ca ne este dat sa traim gustand din amandoua...
Succesiv.
Mai intai degustam nectarul dulce al iubirii si apoi ne inveninam cu ura.

Sau, mai rau, cu indiferenta.
Si, daca epuizarea cauzata de amor e primita cu bratele deschise...epuizarea de cealalta natura...este...letala.

De ce facem asta, noi, oamenii?

Aproape de pamant...

Traiesc mult prea mult spundu-mi ca "TREBUIE" sa fiu puternica. Sunt metehne vechi care nu ma lasa sa apar vulnerabila niciodata. Trebuie sa privesc inainte. Sa nu am niciun cusur, nicio slabiciune, indiferent ce.
"Treci peste orice si oricine!"

Iar atunci cand apar momente fragile...rareori e drept, insa pur si simplu nu stiu cum sa le gestionez. Omului robot cu fata impietrita ii apar lacrimi pe obraz si nu stie ce sa faca cu ele.
Am trait invatand sa nu ma bazez pe nimeni. Nu am stiut sa ma las ajutata iar in ultima perioada am mers inainte din inertie fara sa mai iau in calcul faptul ca as putea sa fiu vreodata vulnerabila. Sa depind sau sa am nevoie.
Pentru ca STIU cum e sa fii la pamant si mi-am jurat ca nu voi ajunge niciodata acolo, prefer sa previn decat sa tratez.
Doar ca ...oricat de mare ar fi universul meu, bula mea de sticla, sunt om. Un om mic. Energic, pragmatic, sensibil uneori, vesel tot mai rar si aproape de mijlocul vietii.

Am refuzat sa vorbesc despre mine de prea mult timp. Nu la modul superficial ci la modul profund. Inca nu e momentul sa imi analizez atent prezentul. Dar, uite ca a venit momentul sa imi recunosc ca am nevoie de ajutor. Sa zambesc, sa respir, sa cred.
E drept, tot eu sunt singura capabila sa redobandesc aceste trairi, insa, ca in orice viciu, atunci cand mergi la detoxifiere trebuie mai intai sa VREI sa te vindeci.

Vreau sa ma vindec :)

"de maine" nu am sa mai mint...

Stiu pe pielea mea ce inseamna acest "de maine am sa...". Incepand de la "de maine am sa renunt la fumat"  sau "de maine ma apuc de sala" sau chiar "de maine am sa fiu mai calma". Acel "maine" nu mai vine niciodata daca nu incepi sa o faci chiar in momentul in care o gandesti.
Mintea noastra e capabila sa devina cel mai mare dusman posibil cand vine vorba de auto-sugestie. Nimeni si nimic nu poate sa ne influenteze atat de puternic precum o minte determinata sa...ceva.
Pun mereu pe "hold" chestii importante. Lasa ca ma vad cu fetele saptamana viitoare, desi mi-e foarte dor de ele... Am timp sa ies mai mult, de luna viitoare. Mai astept putin pana sa ies cu rolele, o sa faca vreme si mai frumoasa. ..
Amanam atat de multe lucruri care ne-ar infrumuseta viata, incepand de la chestii minore pe care le consideram nesemnificative, pana la ajunge sa traim o viata intreaga pe hold.
Asa ca incet-incet, dar SIGUR ar trebuie sa facem totul acum. "Si maine e o zi" nu mi se mai potriveste deloc.
Mintea mea e atat de vicleana incat va ajunge sa ma convinga ca de fapt ma auto-protejez si ma iubesc dandu-mi ragaz sa orice.
"lenevesc azi si de maine ma apuc serios de treaba"
Nu e bun obiceiul asta extins. Daca ne-am obisnuit ca la inceput anului sa ne setam obiective, de care tot noi radem cateva luni mai putin ca nu s-au indeplinit, asta nu inseamna ca e o idee buna...
N-am de gand sa devin un guru motivational doar pentru ca mie mi-a fost usor sa renunt la fumat si pentru ca m-am indragostit de mersul la sala. Le consider intamplari norocoase. Pentru altii s-ar putea sa fie mai greu insa.
Iar faptul ca sunt intr-o eterna competitie cu mine si ca nu sunt multumita aproape niciodata de realizarile mele nu este o calitate, ci mai degraba ma transforma intr-un sportiv participant la olimpiada nemultumirii....
Totusi... Vreau sa fie foarte clar ca "de maine" e mincinos.

Prefer "acum ori niciodata".

Prostie sau optimism?

Asadar, va intreb: DACA lupti pentru o cauza pierduta inseamna ca esti optimist sau prost?

Hai sa nu dezbatem cauza, sa zicem ca e pierduta si nu mai are nici o sansa sa fie altfel. Sa zicem sa toate sansele din lume s-au epuizat si ca ar fi mai simplu sa castigi la loto decat sa gasesti solutii.
Iar cei ce nu cred in "cauze pierdute" ca bla-bla-bla-bla, le spun ca nu asta-i subiectul de azi.
Azi vreau sa stiu daca cei ce lupta sunt prosti sau optimisti?

Ecuatia devine si mai simpla cand adaugi faptul ca X este constient de pierzania cauzei sale.
Din nou, nu incercati sa-mi spuneti ca X este pesimist ca "daca ar crede poate s-ar putea..." Ajungem la poezioara cu "daca"  si "poate".
Sa zicem ca X este cea mai realista fiinta de pe fata pamantului. X la masa cu Y si alte componente ale ecuatiei incearca sa ajunga la un rezultat fara virgula. Ar fi posibil sa contrazica matematica cu precizia ei de fier?
Nu va simtiti vinovati sa-mi spuneti ca optimismul si perseverenta sunt niste calitati. Sau sa-mi spuneti ca din prostie se mai trezeste omul. Sau ca orice e posibil, sau ca niciodata sa nu spui niciodata.
Intrebarea ramane: DACA lupti pentru o cauza pierduta esti prost sau optimist?
Cauza e pierduta. Asta e singura constanta in ecuatie.


P.S. eu n-am habar de matematica :P

Spovedanie

Printre lucrurile caracteristice mie cu care nu ma mandresc dar nici nu mi-e jena se afla si "calitatea" aceasta de-a ma lua la tranta cu adevarul. Adica nu-mi pot tine gandurile in frau ca-mi explodeaza mintea. Nu ma pot cenzura, nu ma pot preface ca sunt altcineva.
Si credeti-ma ca mi-a fost greu de-a lungul timpului sa fiu EU. Catalogarile au curs cu nemiluita. M-au judecat si ras-judecat, crucificat si s-au dezis de mine multi. Ca sunt nebuna, rea, isterica, prea dura, prea, prea, prea eu.
Iar acum am ajuns la varsta la care nu-mi mai pasa. Eu sunt mica  in lumea mare. O carte deschisa care n-are timp timp sa fie studiata de orice analfabet. Nu vreau sa fiu complexa, speciala, inteleasa, sociabila, placuta, iubita, admirata.
N-am timp sa respect regulile...Nu am timp sa astept minunile sa se intample, nu am rabdare sa mai dau a doua sansa, sa explic, sau sa ridic in slavi.
Pur si simplu vreau sa traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima. Pentru ca poate maine va fi prima zi din restul celor ce mi-au ramas...
Poate maine :)

Mamei mele, azi

Intotdeauna am considerat 8 martie ca fiind "ziua mamei" si nu "ziua femeii". Chiar si aseara cand am primit primul buchetel de flori am raspuns automat "Dar eu nu sunt mamica!"
Dar cu siguranta sunt fiica mamei mele :) Femeia din viata mea.

Eu nu stiu daca ma incadrez in tipologia feminina clasica. De exemplu: nu am absolut deloc instinctul matern, nu am nicidecum impresia ca as avea vreodata nevoie de protectie, nu imi doresc "egalitate intre sexe" pentru ca asa e la moda, dar nici nu voi poza vreodata in femeia slaba ce are nevoie de umarul unui barbat. Nu cred in povesti roz cu printi, printese...iar florile si bomboanele n-au reusit niciodata sa ma faca sa iert.
Totusi, unul dintre motivele pentru care imi place al naibii de mult sa fiu femeie este relatia pe care o am cu mama mea. Relatia de prietenie "ca fetele" pe care stiu ca si-o doresc atat de multe femei si care eu o traiesc si savurez zilnic.

Spunea cineva ca atunci cand ai un copil trebuie sa traiesti zilnic cu responsabilitatea unei vieti in gand. De cealalta parte a baricadei sunt eu, copilul egoist care declara ca e un sentiment inuman de frumos sa stii ca iti poti pune viata oricand in palma mamei tale. Sa ai incredere ca "Stie ea mai bine". Sa stii ca in orice moment isi da seama CE gandesti doar din tonul vocii tale :)

Multumesc ca m-ai facut asa cum sunt mami :) La multi ani de 8 martie!