Traiesc! Traiesc!

Traiesc in fiecare zi ca si cum maine ar fi ziua cea mare... Mereu maine, niciodata azi!
Am nasu' prins in laptop, urechile prinse-n telefon, zilele notate-n agenda, clientii organizati in calendar, sifonierul geme prelung dupa toale business, eu urlu spre oglinda ca intineresc si ca vreau jambiere roz in dungi, pantaloni galbeni cu ursuleti si tricou cu Nemo, ala din "finding Nemo" ca motanu-mi nu mai sade la pozat...
Nu mai am timp sa-mi insir gandurile-n taste, de fapt mint, nu mi se zbuciuma mintea defel!
Dar pot sa ma laud c-am facut chestii noi, in ultimele zile, adica in weekend ;
Sambata dis de dimineata (sa tot fie trecut de '12) vazand cum soarele se zbate sa ne intre in casa, am scos copchilu balai (adica subsemnata) afara...
Surpriza weekendului - pana de la masina - facuta intentionat cu un surub, de vecinu' taximetrist!
De-ar fi fost prima oara, sa zicem ca i-am fi scrijelit tandru cu un cui "ai lav iu" pe solentza lui galbena si jerpelita! Dar omul tine la manie si iata ca ne-am gandit sa fim mai destepti, n-o sa-i dam foc la casa, n-o sa-i violam copiii, o sa-l reclamam la compania angajatoare, l-am dat deja la politie, si-l lasam somer pe timp de criza...
Trecem peste incident, bem cafeaua pe terasa de vis a vis de vulcanizare si-apoi cu tari straine in minte...pornim la drum.
Ne gandeam la Ruse, o muratura, un gospodin, dar n-a fost sa fie, am luat-o prin satele sudiste si-am zarit o mandra asezare: Palatul Brancovenesc de la Potlogi.
"In drumul de la Targoviste la Bucuresti, Brancoveanu se oprea de fiecare data la mosia sa din Potlogi (judetul Dambovita) unde, in anul 1698, construise un minunat palat, daruit fiului sau cel mare, Constantin, dupa cum glasuieste pisania: "Aceste case din temelia lor sunt inaltate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului sau Constantin Brancoveanul, incepandu-le si sfarsindu-le la leat 7206 (1698) si la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul". De cate ori avea ocazia, domnitorul supraveghea si controla lucrarile de constructie. Potlogii au fost prima mosie de care este legat Constantin Brancoveanu inainte de a deveni domn al Tarii Romanesti. Domeniul a apartinut, in secolul al XVII-lea, postelnicului Dima si jupanesei sale Dragna, care vor construi aici casa veche din care se mai pastreaza azi doar pivnitele de plan patrat, cu patru calote sprijinite pe arce dublouri descarcate pe un stalp central."(citat explicativ)
Daca aveti ocazia sa vizitati locul, faceti-o, merita!
Duminica, pe acelasi printzip, ne-am trezit in poligon... "sa invete blonda sa stea la volan"
Ei bine, blondei nu-i prea place, ca sa nu vorbim de faptul ca habar n-are cum se struneste o bestie pe patru roti...
Trageam cu ochiul la motocicletele din poligon in timp ce iubitul imi explica cu patos tainele condusului. Fara tragere de inima, cu ochii inmuiati in lacrimi de emotie am incercat sa-l mituiesc complimentand-ul ca el este un sofer exceptional...asa ca familia noastra nu mai are nevoie si de mine la volan...poate doar la ghidon...
Totusi, voi invata sa conduc (aici sta dovada scrisa).
Ca sa nu ma intorc cu mintea goala, pardon, cu mana goala, din poligon, am defrisat (recunosc, sunt o bruta) un corcodus abia inmugurit. Dovada, sta pe masa din casa, cu cele mai frumoase si mai parfumate flori.
Peste noapte...a venit si primavara (ca tot o asteptam cu ofrande) asa ca prima zi a saptamanii m-a primit cu o alee parfumata a parcului, ciripit de pasarele, raze blande de soare si...viata! Lume vie!
Cam asa arata o frantura-n litere a ultimelor mele intamplari...
Cu un zambet in coltul gurii...vinovat, poznas, declar: ziua de maine...e plina de ganduri de concediu...
...doar ganduri!

Gina fii barbata!

Cand credeam c-am auzit toate replicile stupide de agatat, ma uimeste baietul din filmuletul de mai jos...
Unii pur si simplu ca nu renunta...
Noroc cu Gina Pistol care isi infige elegant piciorusu-i fin...in zona "cerebrala" a amorezului....

A inflorit copacul

Am vazut primul copac inflorit...in Cismigiu!
Bietul de el...mititel, o tulpina firava, cateva ramuri timide, cred ca e un cires salbatic, are flori...si deja a fost impopotonat cu fire de martisor...
Posibil ca sta in bataia razelor de soare, langa poarta parcului fara a fi umbrit de ceilalti frati ai lui, mai mari si mai batrani...
De vreo trei saptamani tot caut cu speranta-n suflet anotimpul asta al vietii...de-i zice primavara. Iesim si noi la plimbare, locul secret - padurea Baneasa (Hetoooo-Vetooo) unde dintre zecile de mii de frunze moarte au rasarit albastrele/zambile salbatice si chiar ghiocei (daca ii cauti insistent).
In rest...soare printre nori, vant puternic, coafuri ciufulite, nasuri reci si rosii...
Mi-e frig! Aproape tot timpul mi-e frig, mi-a inghetat sangele in vene de cat vant si cata ploaie am prins anul asta...
Am testat rezistenta fizica de vreo doua ori cu rolele-n Herastrau... Dupa 15 minute de alergat pe roti lipite-n talpa, hai ca mi-am incalzit sufletul!
Am incercat si plimbari mai lungi...insa numai cuibarita la pieptul lui, cu nasu-ascuns! Ne dezmortim?
M-au incercat trei astenii de prin februarie si pana-acu, toate trei au renuntat de la sine. Astenie se cheama cand e si primavara-n propozitie!
Ca niciodata, am racit de doua ori, si-acum ma simt iar victima simptomelor "raceala si gripa", imi simt capul greu/inutil, nasul infundat...n-are rost sa detaliez!
Partea buna a frigului e ca n-au inviat insectele...Lasasem geamul deschi la bucatarie, a intrat o...chestie, si-a murit de frig! Chit ca era moarta cand am vazut-o m-am panicat...
Nemo n-are voie pe balcon ca raceste la rinichi...drept urmare miauna fara oprire pe langa geam...nostalgic dupa zilele lungi in care-si clatea ochii de felina cu raze de soare, copiii si alte vietati...
Incerc din rasputeri sa nu devin prada tematicii apatice din jur...Peste tot aud doar "criza financiara", depresii, intamplari nefericite... si unii mai melancolici (asa ca mine) asteapta primavara...
Evenimente, maxime, cugetari, invataturi, n-am de data asta...vroia doar sa-mi vars aici naduful, sa-mpart cu voi o veste...a inflorit copacul, ala mic, din Cismigiu!

Voi cum va faceti primavara?(la voi in suflete...)

Viata in revers

Am cazut pe ganduri...si gandurile pe mine...dupa o lupta lunga, am ajuns la o idee geniala...
Vreau sa-mi traiesc viata in revers!
Poate cineva sa ma contrazica?
Anul acesta voi implinii din nou 24 de ani, la anul voi ajunge la 23, in doi ani o sa primesc iar 22 de pupicei, o sa ma decid sa-mi fac un tatuaj...
Pe la 21 de ani o sa-mi doresc o cariera, am sa incep sa ma orientez cu speranta-n priviri carte o companie care sa mearga mana-n mana cu facultatea pe care-o urmez...
La 20 de ani o sa bat cluburile, dansand nebuna pana dimineata, tot mi-era dor de Club A si de Barfly. Nu m-as satura niciodata sa transpir pe mese!
Pe la 19 ani o sa caut si-o sa gasesc Bucurestiul ca fiind cel mai mare si inspaimantator oras. Are sa-mi fie teama de el, dar promit sa-l invat si sa-l cuceresc!
La 18 ani, s-ar putea sa-i anunt pe-ai mei ca vreau sa ma intorc acasa...la rock-ul meu, la posterele de pe pereti, la pierce-ul din spranceana...oare ce-au sa spuna?
La 17 ani am de gand sa ma focusez pe liceu, e un an decisiv :)promit sa nu mai chiulesc!
La 16 ani o sa am toate problemele adolescentei, frustrarile societatii, o sa ma simt neinteleasa si-o sa ascult rock in timp ce "scriu poezii sangeroase". Toti demonii din lume...
La 15 ani am sa ma indragostesc...prima oara...si-am sa sufar prima oara, dupa care-am sa-mi promit ca nu ma mai indragostesc niciodata!
La 14 ani o sa-mi fac din nou buletinul! De data asta poate scap de tata si-mi trag un machiaj bun.
La 13 ani o sa fumez prima tigara...bineinteles am s-o pufai, si n-are sa-mi placa, asa c-o sa ma las! Pacat ca ai mei nu mai fumeaza, asa aveam de la cine sa...sustrag.
Stiu...va intrebati ce am sa fac mai jos de-atat...? La 5 ani? La 2? Va intreb...ati citit "copilul divin" al lui Bruckner? Poate va lamuriti putin...
Mai am zece ani la dispozitie de sarbatorit in revers, pana sa-mi dau seama ce-o sa fac cand scad sub limita adolescentei. E mai bine decat sa ma gandesc ca as putea sa am 25, 26, ...27?!?!
Ce stiu eu, copil nebun sa fac la 27 de ani? Dar la 30?! Sa ma apuc sa folosesc creme antirid, sa am probleme de oameni mari, sa planuiesc ascensiuni carieristice si sa am probleme locative?
Va rog sa ma sustineti in procesul viitor de tinerete, sa va bucurati alaturi de mine de pierderi controlate ale maturitatii si responsabilitatii.

La mai putini ani! Am mai scazut unul!

D'ale mele, de demult

"Nu stiu altii cum sunt, dar cand ma gandesc la copilarie"...imi vine in minte casa bunicii...
Si-as vrea sa iau multele amintiri, sa le scriu pe toate, ca sa nu-mi fie teama ca o sa ajung vreodata sa le uit...
Cat am fost copil, si nu numai, n-am mers in tabere, in excursii, in vacante platite de ai mei. Aveam insa un loc, unde-mi petreceam fiecare vacanta (fara exceptie!) din prima pana-n ultima zi. Uneori si weekend-urile. La tara, la bunica mea...
Era raiul meu personal, locul in care daca nu ajungeam simteam ca nu mai traiesc...
Si-au fost atatea aventuri, din gama Ion Creanga, pe care promit c-am sa le impartasesc in timp...
Desi la doar 15 kilometri de oras, ma desprindeam de ai mei, faceam bagajul, si stiam ca o vara intreaga urma sa ma dezlantui si sa ma rasfat, acasa la "buni". Aveam toate campiile, toate padurile, raul, animalele, libertatea imaginatiei noastre, a mea, a sora-mii si-a varului meu, toate puse la dispozitie zi de zi.
Eu eram cea mai mare dintre "ghiavolii de copchii" care nu rezistau o singura zi fara o aventura. De la saritul cu "parasuta" (punga de plastic) de pe acoperis, la mancatul fructelor necoapte din copac, la mulsul caprelor pe camp, mormantarea puilor de gaina, constructia de masina de curse dintr-o scandura si-o ratusca de cauciuc, bataia cu apa in curte, cautarea fulgerelor in mijlocul furtunei, cules mure dis de dimineata pentru tarta (reteta proprie) cu delicioasele fructe...
Mentionez la delicte minore si furatul de "marasesti" de la unchiul batran si ragusit...
Seara ne bagam toti in pat langa buni, si o rugam sa ne spuna o poveste..."aia cu nucaaaa" , "nu aia cu mosu si baba", "nu ...alea de cand erai dumneata mica, cu evreul si beciul din camp"...
Pana la urma bunica incepea sa povesteasca, cu voce moale, usor obosita...din ce in ce mai incet, pana-i auzeam respiratia sacadata, semn c-a adormit. Atunci chicoteam...si-o coteam "buni, ai adormit?". "Unde-am ramas?" ne intreba ea...iar noi ii aminteam.
Dupa doua povesti, noi inca misunam in pat, mai gadilandu-ne reciproc, asa ca bunica ne potolea "hai sa ne culcam, ca maine ne trezim devreme"...
Inchideam ochii, ascultam greierii de la fereastra, latratul cainilor din vecini, uneori un soricel in pod...ticaitul ceasului...tic-tic-tic-tic...un sunet indepartat de tren...si adormeam cu toate zgomotele astea dragi in minte.
Dimineata la 4, buni se trezea, se ruga pana pe la 6...apoi dadea drumul la radio...Radio-ul nostru, unul electric, cu ceas, mic, alb, sus pe o tablie de lemn, scotea un sunet plin de purici si prindea doar Radio Romania Actualitati.
Auzeam ca prin somn : bip, bip, bip, la semnalul urmator a fost ora...
Imnul Romaniei...
Cotele apei Dunarii...
Deschideam un ochi, vedeam cateva raze de soare ce strapungeau fereastra si se jucau pe masa, cu urme de perdea...
"ce vreti sa va faca bunica de mancare?"
Toti trei vroiam cate ceva...uite asa existau mereu trei variante de mic dejun...
Cel mai greu era sa ma ridic din pat. Oricat de bine ar fi mirosit micul dejun, oricat de prietenos parea soarele...parca-mi venea sa lenevesc in asternuturi...
Ma trezea bunica, ma indemna sa merg afara la fantana sa ma "spal pe ochi"... Cu greu ma lasam convinsa, dar pana la urma alergam in curte, trageam o galeata cu apa rece...si ma clateam pe fata, apoi stateam pe prispa pana ma uscam de la soare...
Fiecare zi era o noua lume plina de posibilitati...
Posibilitatile copilariei mele, care-mi umpleau inima de soare, de aer curat, de bunatatile de pe soba bunicii, de sarbatoarea fiecarei zile de acolo, chipul ei, de care mi-e dor, atat de dor, incat amintirile devin cel mai valoros bun al meu.

"De ce mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru,
Cat va urasc acum pe toti...
Cu sufletu-mi sihastru!"

Despre rabdare si citit printre randuri

Ma tot gandeam...la virtutea asta numita rabdare...
Imi amintesc "din frageda pruncie" cand se intorcea mama de la munca, ii saream in cale si-o intrebam "ce mi-ai adus?ce mi-ai adus?" iar ea imi raspundea uneori "rabdari prajite"...
De cele mai multe ori primeam o mica atentie, o bomboana, o ciocolata...dar existau si "ocaziile" in care mintea mea de copil se frangea pe ideea de "rabdari prajite".
Nu ma pot lauda ca sunt un om rabdator...n-am avut niciodata aceasta calitatate...
Am avut rabdare de la 14 la 18 ani pe o singura fraza "cand o sa ma fac majora, am sa plec in lume". O repetam zilnic, ca o rugaciune, am facut un apogeu existential din aceasta dorinta, si mi-a reusit.
Daca-mi cereti alte dovezi de rabdare...nu cred ca am...nici macar cu mine insami.
N-am avut rabdare sa-mi traiesc adolescenta, am tras chiulul la traiul celor de seama mea si-am tins sa-mi depasesc anii ce-i aveam mereu. Intotdeauna minteam cand eram intrebata cati ani am...vroiam sa par mai mare, sa stiu mai multe, sa "am voie" sa fiu mai libera...
De fapt, cautand in scrierile mele vechi ma bantuie mereu si mereu acelasi cuvant ca o stema "libertatea mea", ma lovesc de aceleasi gratii (pe care azi le apreciez) "nu am voie".
Iar pentru toate acestea mai sus mentionate, vrand-nevrand a trebuit sa am...rabdare.
Fiecare mica dorinta, fiecare punct de atins, fiecare sentiment, toate au necesitat timp, uneori sacrificii, uneori intelepciune (de care n-am dat dovada).
Din punct de vedere carieristic rabdarea n-a fost niciodata o aptitudine a mea. N-am avut in plan o asceniune profesionala nemaipomenita, am invatat sa vreau ce-i mai bun pentru mine, sa-mi doresc sa excelez fara a pune mult accent pe timp. De altfel in ceea ce priveste exprimarea profesionala am considerat timpul ca fiind in detrimentul luptatorilor.Exista, e drept, momentul potrivit, locul potrivit si lucrul potrivit, insa toate aceste aspecte merg mana in mana cu ceea ce numim noi fler. Privesc asadar acest segment al vietii (cariera) cu optimism, in continua miscare, o lupta in contra-timp pentru afirmare. Niciodata nu e destul, niciodata nu e prea mult, intotdeauna e loc de mai bine.
Din punct de vedere sentimental...inca incerc sa deslusesc misterele rabdarii...
Avem sau nu nevoie de rabdare ca pansament sufletesc?
Desigur, e nevoie de rabdare pentru a ajunge la maturitatea sentimentala, e nevoie de timp pentru a intalnii jumatatea perfecta despre care se scrie in carti...
Pana la urma dragostea inseamna rabdare? Rabdare sa ce? Rabdare sa cultivam sentimentul suficient de puternic in sufletele noastre ca el sa prinda niste radacini de nedesprins? Rabdare sa cunosti in totalitate partenerul si rabdare sa-i accepti partile bune si partile mai putin bune? Rabdare sa ti se dedice trup si suflet pentru totdeauna asa cum v-a fost scris, asa cum ati visat?
Mie mi-e greu sa cred in toate acestea scrise mai sus...Eu le vreau pur si simplu, pentru mine trebuie sa se intample fara ca eu sa-mi dau seama, nu vreau sa stiu sau sa planific nimic.
Nu vreau sa am rabdare pentru ca nu vreau sa am nevoie de ea...
Daca este imposibil sa ma manifest fara rabdare atunci vreau sa o am inconstient. N-as suporta sa-mi reprim porniri si dorinte, sa ma asez cuminte pe banca timpului, capul plecat spunandu-mi "ai rabdare Cristina". Nu!
In ceea ce ma priveste, la nivel intim, prea intim, adanc in mintea si-n sufletul meu, intotdeauna mi-am ingaduit mici exceptii de la regula. Cu dezvoltarea mea ca fiinta, cu existenta mea ca specie, cu transformarile mele fizice, posibil sa am rabdare...insa in dragoste...ca si-n razboi, timpul e in defavoarea noastra...rabdarea nu e un atu. Parerea mea. In dragoste traiesti fiecare moment ca si cum ar fi ultimul, iei ce iti doresti, oferi ceea ce ti se cere, actionezi in nestiinta doar de dragul clipei nebune...
Despre cititul printre randuri, ar fi chiar penibil sa vin cu "tips and tricks". Cei curiosi inteleg, cei ce nu inteleg poate n-ar trebui sa fie curiosi.
Sub fiecare cuvant se asterne un gand. Gandul e mai lung decat cuvantul. Gandul e sadit in timp si radacina gandului e ori o traire, ori o dorinta...Nu luati de buna o fraza pentru ca ea are de cele mai multe ori o explicatie scrisa cu cerneala invizibila...
Cu cat ajungi sa cunosti un om mai bine, cu atat cuvintele lui scrise negru pe alb sunt doar note muzicale...Cuvintele n-au insemnatatea simpla a unei compuneri, cuvintele sunt chei spre labirintul mintii si poate al sufletului.

Acum va intreb...cati ma cunoasteti, citind ce-am scris aici?

Pauza de inspiratie

In ultima luna am scris din ce in ce mai putin...

Pesemne blogul a fost manta de vreme rea, coltul de internet care m-a ascultat si vindecat iar acum relatia noastra monotona cauta o portita de iesire?
Pur si simplu m-am decis sa tin mai multe pentru mine si doar pentru mine... Opinii din exterior n-am deoarece nu sunt atat de activa, interesata, pasionata si implicata in mediul inconjurator.
Da, protejez animalele, protejez natura, am cateva convingeri puternice, dar in afara de acestea, credeti-ma sunt atenta numai la traista mea...
Tanjesc dupa zilele cu soare, tanjesc in fiecare dimineata dupa serile noastre, tanjesc in fiecare weekend dupa concediu...cred ca ma integrez perfect in marea masa de oameni cu dorinte normale.
Mai putin cea cu India... De o perioada incoace mi-e tare tare tare dor de o bucata din tara aceea sfanta.... Caut haine, obiecte de cult, muzica lor, scrieri despre ei, si cred ca oricat le-as invata istoria, le-as copia garderoba si imita altarele de rugaciuni...pana n-am sa simt sub talpi pamantul lor am sa visez acolo....spre India.
Cam acestea sunt starile mele sufletesti din ultima vreme...in cotinua asteptare...
Aici de fapt vreau sa ajung sa mai fac pace cu mine ; la capitolul timp. Am tendinta sa ignor intervale intregi de timp pentru ca eu din punctul A imi doresc sa ajung in punctul B, si pana acolo...nimic nu mai e relevant.
Care este astazi punctul B? Buna intrebare...

La capitolul evenimente de suflet ; am legat duminica snurul meu de martisor intr-un pom din padurea Baneasa... Am legat acolo o dorinta, si poate finele lui '009 imi dovedeste daca acestea devin sau nu realitate...Am sa va spun si voua :)

Cam atat...

Incantatoarea leapsa

N-am ce face. Cedez de fiecare data, rosesc in obraji, mi se incing calcaiele, aproape ca recit "iepurasu-n iarba" cand gasesc cate o leapsa care-mi e transmisa. Sunt dependenta, dar asta nu-i o noutate, asa ca preiau si de aceasta data cu mare bucurie leapsa Liei.

Ce te face sa-ti lingi degetele (si nu numai)?
Sunt o pofticioasa din fire...cred ca din curiozitatea delicatesei as manca si insecte daca sunt frumos aranjate pe farfurie :) Imi ling degetele dupa sarmalute cu pasat, musaca, chilli con carne, paste bolognese,orice cu fructe de mare, pastrama de oaie cu mamaliguta, si mancarea noastra favorita (cu spaghete de cartofi, si varza murata in chilli) de la restaurantul coreean.Ah era sa uit, cel mai importan motiv de lins degetele: pepenele galben! Cedez rapid in fata unui bol de capsuni, afine, zmeura, sau chiar ananas cu miere si nuca...
Imi musc buzele in orice seara incinsa de vara cand vin shoot-urile de tequilla, cu bucata rece de lamaie....
Alte chestii cu limba si lins, n-am sa destainui :)
Ce-ti incanta ochii?
"Cerul aproape" , acela cu stele muuulte si mari care ameninta sa cada pe tine, valurile marii, seara, somnul lui(unic si irepetabil) si somnicul lui Nemo, amandoi botosi :)Copii din parc, calutii de la Danes, motocicletele! Toate concertele Depeche Mode!!!
Ce-ti place sa atingi?
Pielea mea cand ma dau cu crema de corp, imediat dupa ce ies din cada cu apa fierbinte...Buzele lui, aproape tot timpul, burtica cu par mic-mic a lui Nemo, rochia neagra satinata, esarfa rosie moale din bumbac,pamantul imediat dupa ploaie, nisipul fin-fin de la Dunare...
Ce mirosuri te incanta?
Mirosul curelei mele de ceas (multe parfumuri impletite-n pielea fina)...Mirosul shalului indian, mirosul nostru de somn, din pernele noastre, mirosul lui Nemo (evident). Escada Magnetism!Mirosul de betisoare parfumate cu scortisoara de la mine de acasa...Mirosul din gulerul camasii lui...Mirosul de slaninutza pe gratar...Mirosul de benzina si fum de cand sunt pe motor...
Ce-ti incanta urechea?
Tot ce tine de Depeche Mode...dar asta nu e un secret, asa ca va dau niste exemplpe concludente...
Pot sa ascult melodia asta aproape in orice moment si sa zambesc cu drag...sa ma destind si sa simt ca traiesc. Simt ca iubesc cu toata fiinta mea si ca vreau sa fiu iubita pentru tot restul vietii cand ascult melodia asta a lui Cohen. Rad si dansez aproape isteric dimineata cu Katrina. Si mai e o melodie, care-mi incanta urechea...nu va spun cand :P

Cam atat cu micile placeri vizuale, auditive si olfactive...
Dau leapsa spre...oricine si-o doreste, eu nu mai nominalizez ca niciodata nu se concretizeaza :)

Martisor

Am un snur la mana...un snur de martisor. Alb si rosu, impletit, legat cu 10 noduri, sta rebel pe incheietura mea, amenintand sa se desfaca.
In fiecare zi el ii mai face un nod "asa...sa nu se desfaca".
Ce-mi aduc aminte? Ca 1 Martie era prima zi cu soare...Prima zi cu flori, prima zi cu ghiocei (in nord nu prea apareau precoce).
Aveam o cutie mare de carton in care pastram toate martisoarele...si nu erau putine.
Primeam primul martisor de la...bunica mea :) apoi de la tata, unchiul, verisori...colegi de scoala.
Flori mai putine, insa multe jucarele de prins in piept....sub forma de bijuterii, nasturei, floricele din carton, care mai de care mai reusite...
Il alegeam pe cel mai frumos, si-l prindeam in piept, peste uniforma in carouri...ca sa-l vad toata ziua.
De 8 Martie "construiam" cadoul pentru mama. Uneori la scoala veneau fotografii, ne pozau sub sabloane cu "la multi ani mamico", mai faceam o felicitare cu globuri pisate si pasta de dinti la orele de "lucru manual" si toate micile atentii i le dadeam emotionata mamei. I-au placut, le-a pastrat, de fiecare data...
In liceu deja primeam buchetele de ghiocei...Martisoarele veneau din familie...si mergeau tot la cutie (oare mai exista cutia?).
In timp, martie a devenit ceva comercial...realizam ca e 1 Martie dupa florile pe care le primeam de la colegii de birou. Martisoare...rar.
Cadourile au devenit din ce in ce mai consistente, dar fara simbol...Stiu ca odata, plictisita de atata tam-tam si flori, si cine romantice, am cerut eu sa primesc un snur alb-rosu...si atat...
N-am fost interesata de traditia si istoricul martisorului pana duminica, cel mai frumos 1 Martie al meu.
M-am lasat "legata" cu drag, chiar daca in prima zi aveam in continuu senzatia ca "ceva" ma tine de mana, ceva-ul trebuie sa dispara...
Am gasit cateva mici explicatii despre darul primaverii, iata-le pentru cei interesati:

"Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept."
"Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: " scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet..."
"Unele fete respectă încă obiceiul de a păstra şnurul legat la mână până în ziua când înfloresc pomii, semn că primăvară şi-a intrat pe deplin în drepturi. În acea zi, băiatul pentru care anumite sentimente este rugat să încerce să-l rupă, folosindu-se doar de degetul mic. Dacă reuşeşte, se spune că cei doi vor fi fericiţi împreună."

Acum cand stiu toate semnificatiile, superstitiile, miturile, rad, si-mi aleg baba mea de Martie.

maine... 4!