D'ale mele, de demult

"Nu stiu altii cum sunt, dar cand ma gandesc la copilarie"...imi vine in minte casa bunicii...
Si-as vrea sa iau multele amintiri, sa le scriu pe toate, ca sa nu-mi fie teama ca o sa ajung vreodata sa le uit...
Cat am fost copil, si nu numai, n-am mers in tabere, in excursii, in vacante platite de ai mei. Aveam insa un loc, unde-mi petreceam fiecare vacanta (fara exceptie!) din prima pana-n ultima zi. Uneori si weekend-urile. La tara, la bunica mea...
Era raiul meu personal, locul in care daca nu ajungeam simteam ca nu mai traiesc...
Si-au fost atatea aventuri, din gama Ion Creanga, pe care promit c-am sa le impartasesc in timp...
Desi la doar 15 kilometri de oras, ma desprindeam de ai mei, faceam bagajul, si stiam ca o vara intreaga urma sa ma dezlantui si sa ma rasfat, acasa la "buni". Aveam toate campiile, toate padurile, raul, animalele, libertatea imaginatiei noastre, a mea, a sora-mii si-a varului meu, toate puse la dispozitie zi de zi.
Eu eram cea mai mare dintre "ghiavolii de copchii" care nu rezistau o singura zi fara o aventura. De la saritul cu "parasuta" (punga de plastic) de pe acoperis, la mancatul fructelor necoapte din copac, la mulsul caprelor pe camp, mormantarea puilor de gaina, constructia de masina de curse dintr-o scandura si-o ratusca de cauciuc, bataia cu apa in curte, cautarea fulgerelor in mijlocul furtunei, cules mure dis de dimineata pentru tarta (reteta proprie) cu delicioasele fructe...
Mentionez la delicte minore si furatul de "marasesti" de la unchiul batran si ragusit...
Seara ne bagam toti in pat langa buni, si o rugam sa ne spuna o poveste..."aia cu nucaaaa" , "nu aia cu mosu si baba", "nu ...alea de cand erai dumneata mica, cu evreul si beciul din camp"...
Pana la urma bunica incepea sa povesteasca, cu voce moale, usor obosita...din ce in ce mai incet, pana-i auzeam respiratia sacadata, semn c-a adormit. Atunci chicoteam...si-o coteam "buni, ai adormit?". "Unde-am ramas?" ne intreba ea...iar noi ii aminteam.
Dupa doua povesti, noi inca misunam in pat, mai gadilandu-ne reciproc, asa ca bunica ne potolea "hai sa ne culcam, ca maine ne trezim devreme"...
Inchideam ochii, ascultam greierii de la fereastra, latratul cainilor din vecini, uneori un soricel in pod...ticaitul ceasului...tic-tic-tic-tic...un sunet indepartat de tren...si adormeam cu toate zgomotele astea dragi in minte.
Dimineata la 4, buni se trezea, se ruga pana pe la 6...apoi dadea drumul la radio...Radio-ul nostru, unul electric, cu ceas, mic, alb, sus pe o tablie de lemn, scotea un sunet plin de purici si prindea doar Radio Romania Actualitati.
Auzeam ca prin somn : bip, bip, bip, la semnalul urmator a fost ora...
Imnul Romaniei...
Cotele apei Dunarii...
Deschideam un ochi, vedeam cateva raze de soare ce strapungeau fereastra si se jucau pe masa, cu urme de perdea...
"ce vreti sa va faca bunica de mancare?"
Toti trei vroiam cate ceva...uite asa existau mereu trei variante de mic dejun...
Cel mai greu era sa ma ridic din pat. Oricat de bine ar fi mirosit micul dejun, oricat de prietenos parea soarele...parca-mi venea sa lenevesc in asternuturi...
Ma trezea bunica, ma indemna sa merg afara la fantana sa ma "spal pe ochi"... Cu greu ma lasam convinsa, dar pana la urma alergam in curte, trageam o galeata cu apa rece...si ma clateam pe fata, apoi stateam pe prispa pana ma uscam de la soare...
Fiecare zi era o noua lume plina de posibilitati...
Posibilitatile copilariei mele, care-mi umpleau inima de soare, de aer curat, de bunatatile de pe soba bunicii, de sarbatoarea fiecarei zile de acolo, chipul ei, de care mi-e dor, atat de dor, incat amintirile devin cel mai valoros bun al meu.

"De ce mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru,
Cat va urasc acum pe toti...
Cu sufletu-mi sihastru!"