Ultimele zile, ba la munte, ba la nunta...

Inceputul de weekend a venit friguros, s-a defectat caldura la birou, asa ca mi-am trimis dosul inghetat spre casa unde m-am desfatat cu o baie fierbinte vreo doua ore...pana m-am topit...in spuma de aloe, uleiuri de lavanda, tot tacamul aromaterapiei.
Vineri seara am pornit spre...undeva...habar n-aveam...
Nici ca mi-a pasat de drum, marturisesc ca abia dupa vreo 3 ore de mers, am dat atentie drumului, am cautat cateva indicatoare, ca sa dau un sens geografic peripetiei...
Serpentine, ceata densa, imi mirosea a munte. Si in plus, daca ar fi fost marea, as fi recunoscut traseul indiferent de soseaua aleasa...e prea bine lipit de circumvolutiunile mele...
Am ajuns la Rasnov tarziu, obositi, si de indata ce-am pus piciorul jos din masina aerul taios de munte m-a patruns pana in oase.
Ciudat de aproape, cerul! Senin! Aer rece, proaspat, cer albastru inchis, si sute de mii de stele amenintau sa cada peste noi in cele cateva minute cat am rabdat sa le privim...pana am intrat in pensiune.
N-as fi crezut ca mai e loc de zile frumoase de toamna. Am ramas surprinsa de lumina ce strabatea prin draperii sambata dimineata. Era un soare atat de frumos, incat iti venea sa dai iama in balcon, sa te tolanesti in razele-i, cu o cana de cafea fierbinte...
Ceea ce am si facut mai tarziu, dupa micul dejun, in balansoarul din ograda, linistiti, sorbind incet din liniste, muscati de dintii soarelui, limba de vant racoros dadea totusi rafale cand mai ascutite, cand mai blande...pana mi-a inghetat nasul (asta-i semnul meu de frig).
Departe de lumea mea zilnica, fara program, cu rasfat din belsug, timpul bineinteles ca devine un adversar imbatabil...curge mieros, ramanand impregnate momentele care construiesc in sufletul meu inca o data bucati de fericire...
De data aceasta timpul nu mai e adversarul meu, nu ma grabesc, nici nu incerc sa-l opresc, pot doar sa constientizez ca merg mana in mana cu el, imi este favorabil in clipele frumoase, si il las sa curga repede peste incercarile zilnice.
Sambata seara am mancat traditional romanesc, in... DaVinci :) Faimosul restaurant brasovean, unde se pot degusta cele mai bune paste, si-a pastrat totusi o farama romaneasca culinara, asa ca m-am bucurat de sarmalute cu mamaliguta, si vin fiert, spre uimirea chelneritei care cand a luat comanda mi-a spus "portiile sunt cam mari pentru dumneavoastra". Ei bine, s-a inselat!
Duminica am pornit devreme pentru a evita aglomeratia devenita deja punct de reper al traficului pentru DN1. Iar eu aveam o nunta de onorat.
Irina m-a rugat sa vin ma devreme (, si sa ma ocup de pus floricele-n pieptul invitatilor...
Drumul de intoarcere de la munte a facut imposibilia participarea mea la evenimentul religios, atat botez cat si nunta, si-atunci am zis sa fiu punctuala si utila la restaurant.
Crama Culmea Veche, un loc cochet, rustic, intim, (aproape de biroul meu, in caz ca as fi fost prea petrecareata...desi nu stiu cat de bine ar fi dat sa apar la munca in rochie de seara) care era ornat cu aranjamente florale din trandafiri rosii ,huse albe din satin, dantele si cristale aurii.
Mireasa si mirele erau deja acolo, frumosi si veseli. Am remarcat un aer de cuplu casatorit...
"Irina, cand dansam...daca te calc pe rochie...nu-ti iesi din minti!Aminteste-ti, NU CONTEAZA!"
Am ras!
Ei s-au casatorit ieri (09.11.08), si au botezat-o pe Diana fetita lor superba. Iar eu, mi-am dorit sa fiu alaturi de ei...sa-i felicit, sa-i pup, sa le urez "Casa de piatra!" si "Sa va traiasca!"...stiu, cliseu, insa atat ne pune la dispozitie limba romana, ca urari, in rest, universul ne inzestreaza sufletul cu suficiente emotii pentru a manifesta toate aceste trairi.
Am 'inflorat" fiecare invitat, mi-am intepat degetele din prea multa pricepere, dar uite asa pot sa spun ca "mi-au trecut prin mana" toti apropiatii mirilor :)
In rest, ca la nunta (si ce dor imi era) hora, dans si voie buna!
N-am prins buchetul, deh, cine se mai mira...cred ca buchetul a luat-o la fuga intentionat in directia total opusa mie...si nici n-am stat la pusul voalului, caci singurul moment deprimant dintr-o nunta mi se pare acela cu "ia-ti mireasa ziua buna..."
Deliciul nuntii a fost (cum altfel) aparitia micutei Diana. Cea mai frumoasa fetita din lume! Insa Irina a fost destul de categorica la propunerea mea de rapire. "Te jupoi!" Asa ca m-am multumit s-o iau in brate pe mititica si sa pozam impreuna.
Nu a fost deloc deprimant faptul ca m-am dus neinsotita, faptul ca eram singura single, si locul meu de "plus one" odihnea poseta-mi rosie. Din contra, am realizat ca desi bucuria mea era toata indreptata spre tanarul cuplu, nu-mi pot imagina inca propria persoana intr-o astfel de ipostaza. Am constientizat inca odata ca pentru mine singurul lucru emotionant de la nunti ramane meniul si muzica...
Seara s-a incheiat intr-un mod original, pe care ma sfiesc sa vi-l destainui...


P.S. pozele in curand :)