jurnal de calatorie: Luni 11 August '08

Aveam de gand sa lipesc cateva fraze aseara, dar am preferat sa ma fac omida in sacul de dormit, in divanul batran, sa ma uit la umbrele jucause din fereastra si sa astept sa adorm. Am adormit.
Habar n-aveti pe unde bantui nu?
Ok, s-o luam de la capat: sambata dimineata cu maximum patru ore de somn la activ, raspund la usa in chiloti baietilor care transportau aerul conditionat."sar'na don'shoara, dormeati? Am sunat de mai multe ori la telefon si la interfon". Cred ca fata mea umflata a raspuns ceva printre gene, apoi m-am trantit iar la somn. N-am reusit sa dorm din cauze de telefon (si eu care credeam ca o sa fiu uitata de indata ce-mi schimb numarul) si bineinteles ca aveam de pregatit bagaje pentru sejurul ce urma.
In zgomot de picamer (sau cum s-o chema masinaria gigant in forma spiralata) si nori de praf mi-am impachetat hainele si mi-am pregatit trebuincioasele de drum.
Pe la orele dupa amiezei am reusit sa evadam iar din Bucuresti (nu se mai pune problema de lasat in urma sau de parasit pentru ca a invatat marsava capitala ca am devenit dependenta) si ne indreptam spre Sibiu, unde aveam sa si inoptam.
Am reusit performanta de-a avea prima jumatate de rezervor gratis, asta dintr-o greseala a casierei dupa cum chiar ea s-a scuzat "eu sunt doar un simplu casier" iar noi n-am contrazis-o, asemenea cadouri se intampla rar si e pacat sa fie returnate.
Am ajuns la drum de seara intr-un Sibiu turistic extrem de populat/aglomerat dar surprinzator la un mod deloc agresiv in comparatie cu aglomeratiile violente care-mi zgarie retina zilnic.
Sibiul racoros, plin de oameni frumosi si veseli care bantuie pasajul pietonal pana la ore tarzii fara sa se ingramadeasca sau stanjeneasca unii pe altii. Chelneritele zambesc amabil fara sa spere ca-si castiga "spaga" si nu se supara daca esti un client confuz si nehotarat.
Aerul e mai curat (cat se poate intr-un oras, totusi) si cladirile murmura a cultura si a civilizatie, a istorie si a armonie. Atat am reusit sa percep in cele cateva ore petrecute in inima fostei capitale europene, pana sa ajungem in Cisnadie (un oras vecin) unde am dormit in gazda unui amic.
Ne-am trezit relativ devreme, speriati pesemne de linistea micului orasel si inviorati de razele soarelui. Am decis sa vizitam putin locurile: Cisnadioara, primul obiectiv turistic.
Cetatea "Sfantului Mihail" din Cisnadioara este prima basilica romana de pe teritoriul Romaniei, si are cateva sute de ani buni, vreo opt daca am retinut corect. A fost initial o biserica catre care oamenii din diverse regiuni "ale intunericului" veneau "la lumina", sau cel putin asa ne-a comunicat ghidul. A avut diversi stapani, unguri, sasi, pana cand a devenit refugiu in primul razboi mondial. Am atins si eu pietrele inscriptionate cu numele sasilor cazuti in razboi in lunile a-9-a si a-10-a ale anului 1916. Am simtit o puternica senzatie de-a desprinde un colt de piatra din locul acela si de a-l lua cu mine. Nu inteleg de ce :) Locul era frumos, cald - calm plin de istorie, chiar daca poate nu una extrem de relevanta. Atata timp cat o sa mai pot atinge ruine dupa sute de ani de existenta o sa ma declar un cetatean multumit.
Ne-am intors in Sibiu si am decis sa incercam sa ajungem spre Apuseni, destinatie de altfel initiala.
O ultima oprire la un mac'donald's pentru a profita putin de wirless-ul de acolo si pentru a-mi da mie ocazia sa rasfoiesc primele pagini ale cartii "mananca, roaga-te, iubeste". Profit de moment sa recomand si aceasta carte... merita, si o spun din tot sufletul chiar daca i-am devorat (si m-am regasit) doar primele 60 de pagini.
Am pornit asadar spre Sebes, urmand Alba Iulia, apoi Rosia Montana.
Ne-am oprit neplanificat in Miercurea Sibiului, atrasi de un peisaj ciudat, o ruina de casa, cativa cai care pasteau si o alta biserica. O biserica construita tot acum vreo cateva sute bune de ani.
Am fotografiat putin zona, si cu ajutorul unui batranel simpatic am vizitat si biserica evanghelica din Miercurea. Putinii sasi care mai traiau in oras, mergeau in fiecare duminica la biserica, citeau din bibliile lor nemtesti (m-a fascinat mormanul de biblii de la intrarea in biserica) si pastrau obiceiurile lor in armonie perfecta cu cele romanesti.
Am parcurs apoi repede drumul ramas (urma un nou popas la Sebes), am sorbit din ochi atat peisajele din stanga cat si cele din dreapta, am ajuns pe ploaie la Sebes, unde ne-am oprit intr-o cafenea construita pe ruinele unui zid de cetate (cetatea nefiind vizitabila decat intre anumite ore, chestie care m-a frustrat). Ploaia s-a oprit, si am decis sa profitam de ultimele ore de lumina si sa incercam sa ajungem in Apuseni.
Dupa ce am iesit din Alba Iulia in directia Zlatna, Campeni, Abrud :) am inteles de ce zona Apuseni reprezinta (inca) una dintre comorile tarii noastre. Ne-am desprins brusc din peisajul de drum national pavat cu diverse orase si am intrat intr-un basm cu dealuri si paduri de culori ireale. Soarele se pregatea de apus si totusi zambea la noi mai puternic ca peste zi. Copacii erau cruzi si de un verde sanatos, iar culmile de deal luceau galben in lumina de apus. Si am tinut-o asa inca vreo 70 de kilometri.
Recunosc, a fost putin mai dificil sa nimerim zona in care urma sa ne cazam. Trebuia sa ajungem in satul Corna, din Rosia Montana. In satul Corna la casa batraneasca a familiei unchiului meu. O spirala de rude aici. Cheia de la casa se afla in grija unei vecine, Livia lui Danel (din congo, din congo..da de'a cui?) pe care noi urma sa o gasim dupa mirificul reper "livia de la cruce". Gandim pozitiv, si crucea nu e decat un simbol al satului crestin, ridicat la rascruce de drumuri.
Am nimerit zona, am intrebat pe la cateva case, intr-un final am gasit-o si pe tanti Livia, o batranica extrem de simpatica si spre uimirea noastra sprintena.
Ce-am reusit sa vedem duminica seara pe inserat si in timp ce schingiuiam masina pe drumuri de tara neinchipuite, ne-a luminat fetele. Peisaje mirifice, din categoria celor "cu poza" ca sa poate fi descrise in mai mult de o mie de cuvinte. Loc pustiu dragilor, loc linistit, aer curat, cer aproape, munti, paduri, dealuri... toate in combinatia denumita Paradis!
Casuta "noastra" e mititca, veche, miroase ca la bunica in copilarie, are in fiecare camera cate un divan (chiar si in bucatarie) si multe poze pe pereti.
Intr-un tablou scrie: "Va dau o porunca noua, sa va iubiti unii pe altii! Ioan 13:34"
Am reusit sa ne hranim asa osteniti cum eram, si am adormit, dupa cum spuneam privind la umbrele din fereastra.
AZI!
Tanti Livia ne-a adus oua proaspete si branza de vaci. Delicios! Laptic fierbinte si biscuiti cu ciocolata la micul dejun. Apoi ne-a invitat sa vedem imprejurimile in timp ce-o conducem spre alt sat unde urma dansa sa-si viziteze sora "la fan".
Am reusit sa schimbam cateva cuvinte despre ce urmeaza sa se intample cu Rosia Montana si Gabriel Resources... Promit ca voi posta un complet alt subiect decat jurnalul meu de calatorie in care voi dezbate aceasta problema, acum ca sunt in oarecare cunostinta de cauza. Pot sa spun totusi ca mi s-a pus un nod in gat de fiecare data cand vedeam placuta cu "proprietate Rosia Montana Gold Corporation - Gabriel Resources" pe cate o casuta invechita de timp. Aici probabil ca locuintele sunt lasate din tata in fiu, casute modeste, batranesti, in coltul acesta de rai care urmeaza a fi innecat in cianura! "de ce sa vindeti tanti Livia?" "draga mea, noi suntem batrani...ce sa facem, toti or sa vanda pana la urma"
Se estimeaza cam 300 DE TONE de aur existente in muntii Apuseni din zona Rosia Montana. Dupa cum glumeam cu tata la telefon "voi lua o piatra acasa, sa-i scot aurul" ... "atunci ia o piatra de 16 tone, si daca esti norocoasa de-un gram pe tona, poate scoti 16 grame" mi-a spus tata.
Intelegeti oameni buni? Ca sa se scoata 300 de tone de aur de aici trebuie probabil sa ucida pentru totdeauna zeci de kilometri de fauna, flora si poate, cel mai frumos ecosistem montan din Romania. SI LA NAIBA, nici nu-mi place AURUL!!!
Dupa ce am vorbit vreo jumatate de ora tanti Livia si-a continuat treaba iar noi am ramas spre a explora zona. Acum ca-i stiam povestea si viitorul aproape incert, parca am vrut sa-mi infig in suflet fiecare coltisor cuprins cu privirea.
Si asta am facut urmatoarele doua ore. Am luat la pas, la catarat, la tavalit marea verde de miresme si greieri care-mi mangaia retina de asta data. As vrea poate sa descriu locurile, dar mi-e ca n-am sa reusesc. Am sunat prieteni le-am spus ca sunt in rai...am dedicat peisajul oamenilor dragi, I-am multumit lui Dumnezeu, acum atat de aproape de nori si de cer si de soare ca mi-a dat sansa de-a fi atat de in El, cu El, prin El.
In varful lumii (asa ma simteam eu) mangaiata de liniste, hranindu-ma cu aerul proaspat si bogata vizual m-am simtit dupa mult timp fericita. Nu fericirea aceea existentiala pe care o cautam cu totii... ci fericirea aceea simpla, implinirea prin echilibru cu natura din care am fost creati. Devin prea mistica nu-i asa? As vrea cumva sa definesc sentimentul si locul printr-o simpla propozitie perfecta... n-am cum! Trebuie trait, vazut, atins! E greu sa nu iubesti un astfel de loc. E greu sa nu iubesti omenirea cand esti sus pe cea mai inalta piatra si intreaga zona iti zambeste calm/lin cu suflet.
Am explorat pana am facut bataturi, apoi ne-am intors spre casuta unde am lenevit la soare citind... Apoi am facut cartofi in jar, si m-am imbracat ceva mai gros, aici la Corna e frig seara :)
Si scriu, pentru ca in fiecare moment mintea si sufletul imi sunt furate de alt peisaj, de alta intamplare, dar vreau sa le impart proaspete, calde, cu voi, cei care inca ma mai citesc.