Cam cat de idiot trebuie sa fie cineva care-si aduce copchila de 4-5 ani, intr-o vineri noapte la un film, la cinema, si decide ca ii poate citi subtitrarea deranjand astfel o intreaga sala?
Cam tot atat de idiot ca si ceilalti care-l tolereaza fara sa-i atraga macar atentia.
Ca doar...duminica e zi dedicata celor mici, cu TOATE filmele de animatie dublate in limba romana...
Da, asta mi s-a intamplat vineri seara, la Ice Age 4. Desi filmul a inceput la 22:00, taticul exemplar (pe care mi-as fi dorit sa-l calc cu masina) a considerat ca e mai mult decat responsabil daca ii citeste subtitrarea pe VOCI, mai tare, mai incet, fara sa aiba nici cea mai mica jena.
Ne-am mutat in primul rand ca sa aud si filmul nu doar idiotul si...pentru ca am stat 2 ore cu capul dat pe spate, privind in sus spre ecranul mult-prea-aproape ...am ramas cu gatul sucit.
Oare, unii oameni, odata cu dovada vie (si bipeda)a faptului ca sunt capabili sa se inmulteasca considera ca le sunt scuzate/permise/acceptate actiunile nepoliticoase care jeneaza publicul larg?
Da, sunt nemultumita si neintelegatoare si nu consider ca trebuie sa-ti permit sa fii nesimtit doar pentru ca ai copchil. Nu sunt obligata sa zambesc si sa mi se para dragut cand ala micu rage, scuipa, face pipi/caca in locuri publice, sau n-are somn si tre' sa-l duci la cinema.
luni, 16 iulie 2012
marți, 10 iulie 2012
Vacanta in luna lui cuptor :)
Cred ca unul dintre multiplele avantaje de-a fi copil e ca ai vacanta de vara. Doamne, cum sa nu te bucuri de 3 luni intregi pline de soare si libertate?
Ca adult (cu fasoane de copil rasfatat) o vacanta de o saptamana poate insemna raiul pe pamant!
As fi vrut sa impart cu voi momente distractive din mica mea escapada pe plaiuri maramuresene, insa, ca de obicei, m-am zgarcit cu timpul si-am vrut sa-mi savurez egoist momentele de relaxare in mijlocul familiei!
Pot sa va spun doar ca eram (inainte de vacanta) ca o clepsidra din interiorul careia aluneca ultimele firicele de energie, rabdare, creativitate si asa mai departe. Acum s-a intors plinul unei odihne psihice absolut necesare pentru o noua functionare prielnica :) Pfffff.... (iar citesc Teodoreanu, de aici si pofta de metafore).
Doza de energie si rasfat mi-o iau pe deplin doar de la ai mei. Dintr-un motiv mai mult decat simplu: cand sunt la Baia Mare in vacanta, n-am nici macar grija ...vacantei :) De obicei in alte calatorii fac planuri, cuget de la "ce mananc azi?" la "unde ies diseara?". Ei bine, la ai mei acasa, cititorii de ganduri imi sprijina lenea cerebrala cu brio :) Rasfatul este deplin.
Desi timpul dintre cele doua nopti petrecute pe tren (intr-un vagon de dormit mult-prea-scump pentru cat de incins era) a trecut extrem de repede, am scapat de cearcane, am dobandit doua bucati obraji rumeni si un kilogram in plus (de care scap eu cat de curand).
M-am convins inca o data ca totul tine de atitudine, zambetul, calmul si relaxarea sunt o stare de spirit daca ai la "botul calului" cele mai misto paduri, o multime de lacuri reci de munte, un foisor superb unde "pui de-un gratar" si un vin de casa dulce-acrisor de-ti vine sa-l tot bei :) o
Da....
Back to business. Ca asa-i sta bine scriitorului, cu scrisul, m-am intors in Bucurestiul incins, canicular, prafuit, galagios. Apropos, domle' desi sunt peste 150.000 de baimareni orasul tace intr-un mare fel. Am ramas mereu fascinata de linistea unui oras totusi...aglomerat.
Dar, asa ca idee...mi-am dat seama ca Baia Mare nu mai e acasa :) Nu mai stapanesc orasul, ma simt ca un musafir extrem de bine primit, infulec cu pofta din relaxarea vacantei dar apoi parca tot mai stapana ma simt in capitala asta a caror stradute si alei le bat zilnic sigura pe mine.
Da, mai si injur Bucurestiul, dar cred ca am ajuns sa ne cunoastem bine si sa ne suportam reciproc toate naravurile.
Revin dupa ce-mi trece zen-ul :)
Ca adult (cu fasoane de copil rasfatat) o vacanta de o saptamana poate insemna raiul pe pamant!
As fi vrut sa impart cu voi momente distractive din mica mea escapada pe plaiuri maramuresene, insa, ca de obicei, m-am zgarcit cu timpul si-am vrut sa-mi savurez egoist momentele de relaxare in mijlocul familiei!
Pot sa va spun doar ca eram (inainte de vacanta) ca o clepsidra din interiorul careia aluneca ultimele firicele de energie, rabdare, creativitate si asa mai departe. Acum s-a intors plinul unei odihne psihice absolut necesare pentru o noua functionare prielnica :) Pfffff.... (iar citesc Teodoreanu, de aici si pofta de metafore).
Doza de energie si rasfat mi-o iau pe deplin doar de la ai mei. Dintr-un motiv mai mult decat simplu: cand sunt la Baia Mare in vacanta, n-am nici macar grija ...vacantei :) De obicei in alte calatorii fac planuri, cuget de la "ce mananc azi?" la "unde ies diseara?". Ei bine, la ai mei acasa, cititorii de ganduri imi sprijina lenea cerebrala cu brio :) Rasfatul este deplin.
Desi timpul dintre cele doua nopti petrecute pe tren (intr-un vagon de dormit mult-prea-scump pentru cat de incins era) a trecut extrem de repede, am scapat de cearcane, am dobandit doua bucati obraji rumeni si un kilogram in plus (de care scap eu cat de curand).
M-am convins inca o data ca totul tine de atitudine, zambetul, calmul si relaxarea sunt o stare de spirit daca ai la "botul calului" cele mai misto paduri, o multime de lacuri reci de munte, un foisor superb unde "pui de-un gratar" si un vin de casa dulce-acrisor de-ti vine sa-l tot bei :) o
Da....
Back to business. Ca asa-i sta bine scriitorului, cu scrisul, m-am intors in Bucurestiul incins, canicular, prafuit, galagios. Apropos, domle' desi sunt peste 150.000 de baimareni orasul tace intr-un mare fel. Am ramas mereu fascinata de linistea unui oras totusi...aglomerat.
Dar, asa ca idee...mi-am dat seama ca Baia Mare nu mai e acasa :) Nu mai stapanesc orasul, ma simt ca un musafir extrem de bine primit, infulec cu pofta din relaxarea vacantei dar apoi parca tot mai stapana ma simt in capitala asta a caror stradute si alei le bat zilnic sigura pe mine.
Da, mai si injur Bucurestiul, dar cred ca am ajuns sa ne cunoastem bine si sa ne suportam reciproc toate naravurile.
Revin dupa ce-mi trece zen-ul :)
vineri, 29 iunie 2012
Sanpetru, oameni buni!
Pana pe la .... 10-11 ani Sanpetru (sarbatoarea ortodoxa Sfantul Petru si Pavel) era asa...un fel de poarta spre lumea magica a vacantei.
Sa va spun si de ce :)
Dupa incheierea anului scolar, pe 15 iunie, nu reuseam sa evadam instantaneu de la oras la tara, la bunica, erau teme de vacanta (bleah!) pe care tata insista sa le "faci acum, sa nu le lasi pe ultima 100 de metri...bla-bla-bla-bla" asa ca primul pretext de incepere oficiala a distractiei de vara era...Sanpetru!
La tara, in satul bunicii mele dragi, pe 29 iunie era mare balci mare, cu zeci de mese intinse cu toate nebuniile posibile gen: cocosei de zahar, fluiere colorate, margele de turta dulce, baloane in forma de animale, mere trase-n zahar rosu, pistoale cu apa, coliere cu iconite si evident ...zeci, sute, mii de podoabe; inele cu pietre stralucitoare, lantisoare impletite in forma de...orice, cercei, cordelute cu morisca, bratari pictate, coliere de catifea cu perla :) Ce mai, era dementa totala!
Unde mai pui ca era TOATA LUMEA!!! Adica, toti prietenii, sau toti cei pe care vroiai sa-i faci invidiosi cu noii tai pantofi, noua ta rochita, pentru ca...dragii mei...la Sanpetru nu mergeai oricum, era o intreaga etapa de pregatire!
Mai intai etapa de pregatire financiara: puneai banii la ciorap cu o luna, doua inainte, iti calculai atent bugetul, stiai preturile de anul trecut, estimai o crestere mica, planificai achizitia de bijuterii, de dulciuri, stiai ca o sa plusese mama cu ceva, exact inainte de, apoi intotdeauna plusa bunica si daca erai super norocoasa, baga si tata mana in buzunar :)
Apoi era planificare strategica a costumatiei. Adica...odata in functie de vreme, daca era cald, clar, rochita, sau fustita, daca ploua, pantaloni...n-ai ce face. Cel putin un obiect de imbracaminte trebuia sa fie nou, asta pentru a initia conversatia cu ...oricine. "Wow, da' ce pantofi ti-ai luat" . Apoi, in functie de cine mai stiai ca o sa apara pe la Sanpetru, de fapt, in functie de CU cine te interesa te intalnesti...nah...intelegeti voi :)
Si mai era planificarea sociala: cu cine mergi la Sanpetru? Gasca trebia stabilita din timp, acordul dat printr-o scrisoare (da, n-aveam emailuri) si astfel existau grupulete mixte de fete care mergeau inspre balci cu banii bine numarati, planurile de achizitie bine stabilite si un entuziasm de neinlocuit!
Dupa ce dadeai vreo trei ture de centrul satului, pana la biserica si inapoi, pe ultita unde cel putin 50 de tigani la tarabe urmau sa-si dubleze veniturile... cea mai tare chestie era sa-ti ramana bani de-o inghetata la cofetarie unde sa-ti poti etala...prada.
Grupulete de cate 3-4-5 fete cu mainile pline de bratari chicioase, cate 3-4 lantisoare la gat, eventual un colier de turta dulce pe jumatate mancat si un cocosel de zahar ars pe jumatate topit se asezau epuizate la...panda :)) Ca, deh, trebuia sa vezi care, ce si-a mai luat, adica...sa nu fie careva cu mai multe gablonturi decat tine.
Inele pe toate degetele, uneori chiar si la picioare, da?
Bine, averea rezista cam...2 saptamani, pana cadea si ultima sticla colorata din inel, pana ruginea lantisorul bine impletit, iar despre bratarile pictate nici nu mai discut :)
Rezistau eroic pistoalele cu apa si fluierele...dar nici macar ele pana la urmatorul Sanpetru :)
Apoi, seara, era..BAL! Dar, eram mai marisoara cand am ajuns prima oara si va povestesc cu alta ocazie :)
Sa va spun si de ce :)
Dupa incheierea anului scolar, pe 15 iunie, nu reuseam sa evadam instantaneu de la oras la tara, la bunica, erau teme de vacanta (bleah!) pe care tata insista sa le "faci acum, sa nu le lasi pe ultima 100 de metri...bla-bla-bla-bla" asa ca primul pretext de incepere oficiala a distractiei de vara era...Sanpetru!
La tara, in satul bunicii mele dragi, pe 29 iunie era mare balci mare, cu zeci de mese intinse cu toate nebuniile posibile gen: cocosei de zahar, fluiere colorate, margele de turta dulce, baloane in forma de animale, mere trase-n zahar rosu, pistoale cu apa, coliere cu iconite si evident ...zeci, sute, mii de podoabe; inele cu pietre stralucitoare, lantisoare impletite in forma de...orice, cercei, cordelute cu morisca, bratari pictate, coliere de catifea cu perla :) Ce mai, era dementa totala!
Unde mai pui ca era TOATA LUMEA!!! Adica, toti prietenii, sau toti cei pe care vroiai sa-i faci invidiosi cu noii tai pantofi, noua ta rochita, pentru ca...dragii mei...la Sanpetru nu mergeai oricum, era o intreaga etapa de pregatire!
Mai intai etapa de pregatire financiara: puneai banii la ciorap cu o luna, doua inainte, iti calculai atent bugetul, stiai preturile de anul trecut, estimai o crestere mica, planificai achizitia de bijuterii, de dulciuri, stiai ca o sa plusese mama cu ceva, exact inainte de, apoi intotdeauna plusa bunica si daca erai super norocoasa, baga si tata mana in buzunar :)
Apoi era planificare strategica a costumatiei. Adica...odata in functie de vreme, daca era cald, clar, rochita, sau fustita, daca ploua, pantaloni...n-ai ce face. Cel putin un obiect de imbracaminte trebuia sa fie nou, asta pentru a initia conversatia cu ...oricine. "Wow, da' ce pantofi ti-ai luat" . Apoi, in functie de cine mai stiai ca o sa apara pe la Sanpetru, de fapt, in functie de CU cine te interesa te intalnesti...nah...intelegeti voi :)
Si mai era planificarea sociala: cu cine mergi la Sanpetru? Gasca trebia stabilita din timp, acordul dat printr-o scrisoare (da, n-aveam emailuri) si astfel existau grupulete mixte de fete care mergeau inspre balci cu banii bine numarati, planurile de achizitie bine stabilite si un entuziasm de neinlocuit!
Dupa ce dadeai vreo trei ture de centrul satului, pana la biserica si inapoi, pe ultita unde cel putin 50 de tigani la tarabe urmau sa-si dubleze veniturile... cea mai tare chestie era sa-ti ramana bani de-o inghetata la cofetarie unde sa-ti poti etala...prada.
Grupulete de cate 3-4-5 fete cu mainile pline de bratari chicioase, cate 3-4 lantisoare la gat, eventual un colier de turta dulce pe jumatate mancat si un cocosel de zahar ars pe jumatate topit se asezau epuizate la...panda :)) Ca, deh, trebuia sa vezi care, ce si-a mai luat, adica...sa nu fie careva cu mai multe gablonturi decat tine.
Inele pe toate degetele, uneori chiar si la picioare, da?
Bine, averea rezista cam...2 saptamani, pana cadea si ultima sticla colorata din inel, pana ruginea lantisorul bine impletit, iar despre bratarile pictate nici nu mai discut :)
Rezistau eroic pistoalele cu apa si fluierele...dar nici macar ele pana la urmatorul Sanpetru :)
Apoi, seara, era..BAL! Dar, eram mai marisoara cand am ajuns prima oara si va povestesc cu alta ocazie :)
joi, 28 iunie 2012
Ma iertati, dar nu ma pot abtine!
Si oricat mi-am propus sa nu mai fac politica, sa nu ma implic, sa ma rezum la dreptul meu constitutional, acela cu stampila, credeti-ma ca-mi vine sa urlu pe toate site-urile de stiri cuvinte departe de a fi ...potrivite unei...doamne!
Interpretarea mea vine separat de oricare doctrina politica (nu ca s-ar respecta vreo una la noi in tara) si fara sa fiu "doctor docent" (ca tot se poarta plagiatul) in politologie! Va spun asa, ca din popor, ca pana la urma totul este extrem de simplu, personalitatea omului isi spune cuvantul indiferent de straiele ce incearca sa le imbrace.
Ori, papitoiul asta, Ponta, nu e decat un copil oligofren caruia caruia mamica lui i-a spus mereu ca e frumos si destept si capabil. Aiurea!
Nu-mi iese din minte scena aceea de film, din ROME, in care Octavian vorbeste in memoria tatalui lui adoptiv Iulius Cezar. Si se dovedeste a fi mai mult decat un tiran, un tiran bolnav psihic! Asa si cu baietelul hranit la tzatza neagra a lui Iliescu!
Macar presedintelui (FARA A-L SIMPATIZA) inca mai simt nevoia sa-i spun Stimate Domnule Presedinte Basescu....m-ati dezamagit pana in maduva oaselor! E drept, n-a pozat presedintele in altceva decat intr-un capitan de nava, glumet,cu spritu-n nas, noi am vrut sa-l vedem "din popor" si golanelul care spune lucrurilor pe nume. N-a fost asa.
Am avut premieri...unul si unul:
taranul posac: Radu Vasile
tembelul inconstient: Ciorbea
arogantul vesnic: Nastase
fitzosul: Tariceanu
a misunat putin si neutrul Mugur Isaresc....
apocalipticul: Boc
si bineinteles cel ce aproape n-a fost: Ungureanu.
Ma iertati daca n-am relatat ordinea exacta. Ar trebui acum sa-i fac loc si papitzoiului asta grotesc, insa nu pot sub nici o forma sa accept ca e premier.
Jumatate din mine e ingrozita iar cealalta jumatate scarbita. Nu stiu ce sa fac mai intai? Sa imi fac pasaport sau sa intru in depresie pentru cele ce vor urma?
Va spun, din sufletul meu apolitic, cu dramul de democratie ce-a mai ramas si fara a simpatiza vreun partid: Sa ne fereasca Cel Sfant de hoarda otravitoare ce isi face loc spre conducerea tarii. O sa-i plangem pe toti de mai sus cu lacrimi de crocodil!
Gata, m-am descarcat!
Interpretarea mea vine separat de oricare doctrina politica (nu ca s-ar respecta vreo una la noi in tara) si fara sa fiu "doctor docent" (ca tot se poarta plagiatul) in politologie! Va spun asa, ca din popor, ca pana la urma totul este extrem de simplu, personalitatea omului isi spune cuvantul indiferent de straiele ce incearca sa le imbrace.
Ori, papitoiul asta, Ponta, nu e decat un copil oligofren caruia caruia mamica lui i-a spus mereu ca e frumos si destept si capabil. Aiurea!
Nu-mi iese din minte scena aceea de film, din ROME, in care Octavian vorbeste in memoria tatalui lui adoptiv Iulius Cezar. Si se dovedeste a fi mai mult decat un tiran, un tiran bolnav psihic! Asa si cu baietelul hranit la tzatza neagra a lui Iliescu!
Macar presedintelui (FARA A-L SIMPATIZA) inca mai simt nevoia sa-i spun Stimate Domnule Presedinte Basescu....m-ati dezamagit pana in maduva oaselor! E drept, n-a pozat presedintele in altceva decat intr-un capitan de nava, glumet,cu spritu-n nas, noi am vrut sa-l vedem "din popor" si golanelul care spune lucrurilor pe nume. N-a fost asa.
Am avut premieri...unul si unul:
taranul posac: Radu Vasile
tembelul inconstient: Ciorbea
arogantul vesnic: Nastase
fitzosul: Tariceanu
a misunat putin si neutrul Mugur Isaresc....
apocalipticul: Boc
si bineinteles cel ce aproape n-a fost: Ungureanu.
Ma iertati daca n-am relatat ordinea exacta. Ar trebui acum sa-i fac loc si papitzoiului asta grotesc, insa nu pot sub nici o forma sa accept ca e premier.
Jumatate din mine e ingrozita iar cealalta jumatate scarbita. Nu stiu ce sa fac mai intai? Sa imi fac pasaport sau sa intru in depresie pentru cele ce vor urma?
Va spun, din sufletul meu apolitic, cu dramul de democratie ce-a mai ramas si fara a simpatiza vreun partid: Sa ne fereasca Cel Sfant de hoarda otravitoare ce isi face loc spre conducerea tarii. O sa-i plangem pe toti de mai sus cu lacrimi de crocodil!
Gata, m-am descarcat!
miercuri, 27 iunie 2012
Oamenii frumosi se trezesc devreme....
....azi am facut-o si eu :)
Stiti voi zicala din batrani "cine se trezeste de dimineata, departe ajunge" ? Eh, azi, la 8, trecute, fix, eram infloritoare si zglobie, pe la Piata Victoriei, inspre (fiti atenti) metrou .
Merg extrem de rar cu metroul (sau cu orice fel de transport public in comun) pentru ca ador sa merg pe jos, unde mai pui ca "face picioru' frumos" si am ocazia sa casc ochii pe la toate minunatiile naturii, de la lighioane, la cladiri si de la oameni sarmani la adevarate monumente de chirurgie plastica :)
Cum spuneam, nu merg des cu metroul asa ca totul devine o adevarata aventura pentru mine.
Azi dimineata, ca despre asta vreau sa vorbim, am vazut o adevarata explozie de femei frumoase. Muuuulteeee!
Atat de multe incat am impresia ca toate femeile frumoase din Bucuresti sunt corporatiste si merg cu metroul, devreme dimineata. Sa ne intelegem, nu vorbesc aici despre specia numita pitzipoanca vulgara, atent intretinuta de zeci de saloane de frumusete, bronzat, unghii false si fatete dentare. Vorbesc despre femei, cu adevarat frumoase, suple, aranjate, decente si elegante. Am vazut o adevarata parada de rochite superbe, cu bun gust alese, culori minunate, lungi, scurte, insa deloc vulgare. Fara machiaj in exces, fara dorinta de-a fi admirate, fara a-si etala decoltee sau "craci" , doamnele si domnisoarele grabite, cu parul in vant, punga de covrigi sau paharul de cafea, bronz subtil si semi-zambet EXISTA si se...trezesc devreme :)
Aproape ca-mi era rusine de trista mea concluzie de acum cateva saptamani, cum ca romanasii au chipuri inconfundabile de oameni tristi si nemultumiti.
Au inceput femeile sa fie frumoase pentru ELE, nu pentru EI :) ceea ce-mi place la nebunie si mi-era drag sa le admir. Felicitari!
Acum...dilema mea este urmatoarea : sa schimb traseul matinal de venit la job, in care am parte de exact aceleasi 3 pitzipoance, 2 eleve la arte si una bruneta-siliconata care trece pe langa Radisson la 9 trecute, fix, SAU sa ma trezesc cu o ora mai devreme si sa ma reapuc de mersul cu metroul?
Glumesc, desigur :) Nu renunt la a traversa Cismigiul :)
Si ca sa imi continui ziua cu un zambet pe buze, va mai spun ca undeva pe strada Batiste, aproape mi s-a oprit inima (fara sa fiu mentalista) cand am vazut alergand spre mine (frontal, din directie opusa) 3 catei blanosi cu limbile in aer. Eh, cateva secunde mai tarziu, au trecut pe langa mine, zguduindu-ma, ei de fapt alergau de un al 4-lea (chao-chao, rotunjor, grasut si plusat) si
erau veseli nevoie mare, happy to be alive, cum ar zice ...americanii :)
Ceea ce va doresc si voua!
Stiti voi zicala din batrani "cine se trezeste de dimineata, departe ajunge" ? Eh, azi, la 8, trecute, fix, eram infloritoare si zglobie, pe la Piata Victoriei, inspre (fiti atenti) metrou .
Merg extrem de rar cu metroul (sau cu orice fel de transport public in comun) pentru ca ador sa merg pe jos, unde mai pui ca "face picioru' frumos" si am ocazia sa casc ochii pe la toate minunatiile naturii, de la lighioane, la cladiri si de la oameni sarmani la adevarate monumente de chirurgie plastica :)
Cum spuneam, nu merg des cu metroul asa ca totul devine o adevarata aventura pentru mine.
Azi dimineata, ca despre asta vreau sa vorbim, am vazut o adevarata explozie de femei frumoase. Muuuulteeee!
Atat de multe incat am impresia ca toate femeile frumoase din Bucuresti sunt corporatiste si merg cu metroul, devreme dimineata. Sa ne intelegem, nu vorbesc aici despre specia numita pitzipoanca vulgara, atent intretinuta de zeci de saloane de frumusete, bronzat, unghii false si fatete dentare. Vorbesc despre femei, cu adevarat frumoase, suple, aranjate, decente si elegante. Am vazut o adevarata parada de rochite superbe, cu bun gust alese, culori minunate, lungi, scurte, insa deloc vulgare. Fara machiaj in exces, fara dorinta de-a fi admirate, fara a-si etala decoltee sau "craci" , doamnele si domnisoarele grabite, cu parul in vant, punga de covrigi sau paharul de cafea, bronz subtil si semi-zambet EXISTA si se...trezesc devreme :)
Aproape ca-mi era rusine de trista mea concluzie de acum cateva saptamani, cum ca romanasii au chipuri inconfundabile de oameni tristi si nemultumiti.
Au inceput femeile sa fie frumoase pentru ELE, nu pentru EI :) ceea ce-mi place la nebunie si mi-era drag sa le admir. Felicitari!
Acum...dilema mea este urmatoarea : sa schimb traseul matinal de venit la job, in care am parte de exact aceleasi 3 pitzipoance, 2 eleve la arte si una bruneta-siliconata care trece pe langa Radisson la 9 trecute, fix, SAU sa ma trezesc cu o ora mai devreme si sa ma reapuc de mersul cu metroul?
Glumesc, desigur :) Nu renunt la a traversa Cismigiul :)
Si ca sa imi continui ziua cu un zambet pe buze, va mai spun ca undeva pe strada Batiste, aproape mi s-a oprit inima (fara sa fiu mentalista) cand am vazut alergand spre mine (frontal, din directie opusa) 3 catei blanosi cu limbile in aer. Eh, cateva secunde mai tarziu, au trecut pe langa mine, zguduindu-ma, ei de fapt alergau de un al 4-lea (chao-chao, rotunjor, grasut si plusat) si
erau veseli nevoie mare, happy to be alive, cum ar zice ...americanii :)
Ceea ce va doresc si voua!
luni, 25 iunie 2012
Cu si despre uichend
Sa fi fost vreo 7 dimineata, duminica, atunci cand aerul devenise deja respirabil, iar somnul cel mai bun drog din lume.
Peste noapte ma trezisem de cel putin 3 ori pentru ritualul canicular : dat jos din pat, hop in dus sub un jet de apa calaie si lasand o dara umeda in urma pas-pas inapoi in pat. Deja o fac de atat de mult timp, de atat de multe veri incat nici nu mai realizez.
Si cum sambata a fost o zi moto cu plimbari pe diverse hartoape, aerul de munte, ploaia care a inceput cand noi inca eram calare pe bestia paraitoare, plus paharul acela de vin de pelin (amar de dulce) au facut din epuizarea mea o capitulare totala in favoarea cornului impins in perna.
Daaaar....la 7 dimineata, cand aerul semana a briza, vecina noastra de curte s-a decis sa tarasca ceva scartaietor-metalic (pot doar presupune ca era un carucior de cumparaturi ) si sa-i urle cu "dragoste" lui barbac'so ca "n-are el treaba unde merge ea!" .
Ca un complot, animalul meu blanos (Nemo, a se intelege) de cum a vazut ca stapana a facut ochi l-au apucat iubirile matinale. Asta pentru ca in timpul saptamanii la auzul alarmei de telefon totul devine permis, chiar si presopunctura cu labutele pe obrazul meu, dar mai ales o limba aspra pe pleoapele stapanei semi-adormite. Asa ca, in ziua in care pana si Dumnezeu a decis ca e bine sa ne odihnim...matzul n-are alta treaba decat sa-mi demonstreze obraz-la-obraz ca stie sa toarca!
Si...pentru ca sunt malefica din fire...mai am un plan bine pus la punct; Sa-i spun matzului "du-te iubeste-l pe Costin" si sa ma fac mica in cearceaf.
Apoi, toate merg ca unse: Nemo il baloseste pe Costin, Costin se trezeste si constata cat e de cald. Inchide geamul sa n-o mai auzim pe vecina si porneste aerul conditionat din sufragerie, cat sa ajunga pana in dormitor izul racoros.
Am dormit pana la 11, trecute, fix :)
Peste noapte ma trezisem de cel putin 3 ori pentru ritualul canicular : dat jos din pat, hop in dus sub un jet de apa calaie si lasand o dara umeda in urma pas-pas inapoi in pat. Deja o fac de atat de mult timp, de atat de multe veri incat nici nu mai realizez.
Si cum sambata a fost o zi moto cu plimbari pe diverse hartoape, aerul de munte, ploaia care a inceput cand noi inca eram calare pe bestia paraitoare, plus paharul acela de vin de pelin (amar de dulce) au facut din epuizarea mea o capitulare totala in favoarea cornului impins in perna.
Daaaar....la 7 dimineata, cand aerul semana a briza, vecina noastra de curte s-a decis sa tarasca ceva scartaietor-metalic (pot doar presupune ca era un carucior de cumparaturi ) si sa-i urle cu "dragoste" lui barbac'so ca "n-are el treaba unde merge ea!" .
Ca un complot, animalul meu blanos (Nemo, a se intelege) de cum a vazut ca stapana a facut ochi l-au apucat iubirile matinale. Asta pentru ca in timpul saptamanii la auzul alarmei de telefon totul devine permis, chiar si presopunctura cu labutele pe obrazul meu, dar mai ales o limba aspra pe pleoapele stapanei semi-adormite. Asa ca, in ziua in care pana si Dumnezeu a decis ca e bine sa ne odihnim...matzul n-are alta treaba decat sa-mi demonstreze obraz-la-obraz ca stie sa toarca!
Si...pentru ca sunt malefica din fire...mai am un plan bine pus la punct; Sa-i spun matzului "du-te iubeste-l pe Costin" si sa ma fac mica in cearceaf.
Apoi, toate merg ca unse: Nemo il baloseste pe Costin, Costin se trezeste si constata cat e de cald. Inchide geamul sa n-o mai auzim pe vecina si porneste aerul conditionat din sufragerie, cat sa ajunga pana in dormitor izul racoros.
Am dormit pana la 11, trecute, fix :)
vineri, 22 iunie 2012
Vara eu nu trag concluzii :)
Nu sunt mandra ca plagiez ideea portoricanului Conector, (la noi se scrie cum se zice) dar pentru ca e vara, se poarta plagiatul, si lucrurile incep cu NU in fata, tind sa fac parte din turma autohtona de mioare.
Anyways, m-am gandit sa abordez o noua tactica de scris, mult mai umana, mai apropiata de viata mea. Sa vedem cat o tine, cum ma va face sa ma simt si ce-o sa vina dupa :)
Am tot tras concluzii "in general" si cu "daca sau parca", apoi banalul "parerea mea" sau chiar metaforicul "cititi printre randuri".
Am depasit momentul in care concurez cu propria-mi persoana pentru cuvinte bine spuse. Vreau sa am aici, in pagini virtuale, povesti scurte si dese ale zilelor ce-mi trec parca prea repede. Si evident cate o cugetare aferenta.
Facem exercitiul acesta impreuna? Am inceput sa pierd esenta zilelor, sa uit intamplari si sa blamez timpul ba ca fuge, ba ca sta. Vreau sa-l valorific. Tot in scopul de a-l analiza, candva, pe viitor si cu ironicul "dar sa nu facem planuri" in fata :)
Intamplarea de azi se numeste "O fapta buna" ...
De cand cu binecunoscuta canicula (not that tehere's anything wrong with that) somnul meu e mai iepuresc asa, iar azi-noapte a fost de-a dreptul misterios, caci se ferea sa apara. Am facut transee prin cearceaf, am framantat bine la perna, cert e ca dimineata pe la 6 parca si stomacu-mi dadea semne de revolta.
Pe la 8 jumate mi-a spus clar ca intra in greva, nu ma mai asculta si daca nu reactionez rapid cu vreun leac ameninta sa ia si alte organe in gasca razvratitilor.
Inspre orele 10 am decis ca nu ma las rapusa si nu sacrific o zi de vineri la birou pentru una de concediu medical, asa ca am pornit agale spre job. Atitudine teatrala, tinandu-ma de cladiri, pas-pas pe la umbra si cu o paloare actoriceasca pe chip, dar bine ascunsa de ochelarii de soare.
In apropiere de parcul Cismigiu, ma acosteaza (la modul finut) o doamna, asiatica (nu-i deosebesc, imi pare rau) care ma intreaba daca vorbesc engleza. Ii confirm, fac un efort sa o intreb cu ce o pot ajuta, iar ea imi spune ca vrea sa ajunga la Festival.
Ma dumiresc de indata dupa ce imi arata panoul publicitar cu "festivalul traditiilor" ceva amestecat cu folk si foarte multe natii care-si prezinta franturi de obiceiuri traditionale pline de talent.
Se plange ca nu sunt marcaje si ma intreaba UNDE anume in Cismigiu ar putea avea loc festivalul? O fi mare parcul?
Starea mea de spirit nu era una tocmai buna insa am reusit sa calculez in minte ca mi-ar lua de doua ori mai mult sa-i fac o harta verbala a parcului decat sa ii spun sa ma insoteasca si sa mergem impreuna.
Ceea ce am si facut.
Cu succes!
Am gasit locatia in parc, tocmai se amplasa o scena, nu prea era lume, inafara de organizatori, dar asiatica mea parea extrem de multumita!
Mi-a zambit laaaaarg si mi-a multumit din suflet.
Am incercat sa fac si eu la fel, sa fac inca un efort de coerenta si sa-i urez weekend placut. Zambetul mi-a fost intrerupt de-o musca, mica, care-a plonjat direct la mine-n gat.
Da, am inghitit-o....
Nici de asta nu-s mandra, nici bucuroasa.
DAR...am facut o fapta buna!
Cu asiatica, nu cu musca :))
weekend fain oameni buni!
Anyways, m-am gandit sa abordez o noua tactica de scris, mult mai umana, mai apropiata de viata mea. Sa vedem cat o tine, cum ma va face sa ma simt si ce-o sa vina dupa :)
Am tot tras concluzii "in general" si cu "daca sau parca", apoi banalul "parerea mea" sau chiar metaforicul "cititi printre randuri".
Am depasit momentul in care concurez cu propria-mi persoana pentru cuvinte bine spuse. Vreau sa am aici, in pagini virtuale, povesti scurte si dese ale zilelor ce-mi trec parca prea repede. Si evident cate o cugetare aferenta.
Facem exercitiul acesta impreuna? Am inceput sa pierd esenta zilelor, sa uit intamplari si sa blamez timpul ba ca fuge, ba ca sta. Vreau sa-l valorific. Tot in scopul de a-l analiza, candva, pe viitor si cu ironicul "dar sa nu facem planuri" in fata :)
Intamplarea de azi se numeste "O fapta buna" ...
De cand cu binecunoscuta canicula (not that tehere's anything wrong with that) somnul meu e mai iepuresc asa, iar azi-noapte a fost de-a dreptul misterios, caci se ferea sa apara. Am facut transee prin cearceaf, am framantat bine la perna, cert e ca dimineata pe la 6 parca si stomacu-mi dadea semne de revolta.
Pe la 8 jumate mi-a spus clar ca intra in greva, nu ma mai asculta si daca nu reactionez rapid cu vreun leac ameninta sa ia si alte organe in gasca razvratitilor.
Inspre orele 10 am decis ca nu ma las rapusa si nu sacrific o zi de vineri la birou pentru una de concediu medical, asa ca am pornit agale spre job. Atitudine teatrala, tinandu-ma de cladiri, pas-pas pe la umbra si cu o paloare actoriceasca pe chip, dar bine ascunsa de ochelarii de soare.
In apropiere de parcul Cismigiu, ma acosteaza (la modul finut) o doamna, asiatica (nu-i deosebesc, imi pare rau) care ma intreaba daca vorbesc engleza. Ii confirm, fac un efort sa o intreb cu ce o pot ajuta, iar ea imi spune ca vrea sa ajunga la Festival.
Ma dumiresc de indata dupa ce imi arata panoul publicitar cu "festivalul traditiilor" ceva amestecat cu folk si foarte multe natii care-si prezinta franturi de obiceiuri traditionale pline de talent.
Se plange ca nu sunt marcaje si ma intreaba UNDE anume in Cismigiu ar putea avea loc festivalul? O fi mare parcul?
Starea mea de spirit nu era una tocmai buna insa am reusit sa calculez in minte ca mi-ar lua de doua ori mai mult sa-i fac o harta verbala a parcului decat sa ii spun sa ma insoteasca si sa mergem impreuna.
Ceea ce am si facut.
Cu succes!
Am gasit locatia in parc, tocmai se amplasa o scena, nu prea era lume, inafara de organizatori, dar asiatica mea parea extrem de multumita!
Mi-a zambit laaaaarg si mi-a multumit din suflet.
Am incercat sa fac si eu la fel, sa fac inca un efort de coerenta si sa-i urez weekend placut. Zambetul mi-a fost intrerupt de-o musca, mica, care-a plonjat direct la mine-n gat.
Da, am inghitit-o....
Nici de asta nu-s mandra, nici bucuroasa.
DAR...am facut o fapta buna!
Cu asiatica, nu cu musca :))
weekend fain oameni buni!
marți, 19 iunie 2012
Azi nu merit nimic!
Am facut-o de oaie... Asa pentru mine, pentru mintea mea si pentru toate cele ce le scriu, spun dar nu le aplic.
M-am tarat ieri de la birou facand un efort sa ajung acasa pentru ca ma simteam pur si simplu epuizata. Aveam senzatia ca daca mai exista un dram de energie in corpul meu, acesta trebuie conservat. Nu eram deloc in apele mele...
In fine, am ajuns acasa, m-am apucat sa fac ordine (asa se intampla cand iti planifici sa te prabusesti si sa dormi, n-ai cum) sa schimb lenjerii de pat, sa sterg praful, sa schimb nisipul lui Nemo, sa curat baia, ce mai...curatenie generala...
In verva maxima am deschis sertarul in care tin lenejeriile si prosoapele cu gandul sa iau una curata. Oh well... am descoperit ca era culcusul motanului meu. Bine, stiam ca mai intra prin sertare, cand are nevoie de un loc "al lui" insa in graba mea cea mare, cand am vazut intreg sertarul plin de blana de Nemo...fiecare husa de perna avea blana, fiecare prosop purta urme de labute...am inebunit!
Fara sa stau sa cuget m-am dus plina de draci si am apucat motanul de ceafa si i-am ars doua peste bot! Apoi am inceput sa sortez lenjerii de pat si prosoape de pus la spalat.
Ei bine, animalul a inceput sa-mi tuseasca, sa stranute, parea ca nu poate sa respire. Ori l-am speriat cu apucaturile mele de femeie bolnava, ori loviturile mele peste bot i-au cauzat puseele de tuse, i-au luat vreo doua minute sa-si revina.
Doua minute in care ma uitam la el cu groaza si nu stiam CE sa fac! Mi s-a scurs ultima doza de energie, am simtit cum imi cedeaza orice instinct si nu-mi doream decat sa ma evapor, dar el, animalul meu, sa fie bine.
N-are sens sa va vorbesc despre regretele mele, despre rusinea pe care am simtit-o cand ma gandeam la comportamentul meu. Am avut asa, vreo cateva secunde in care n-am simtit nimic altceva decat rusine la adresa mea.
El, motanul face parte din frumusetea mea zilnica! Iubirea lui, poznele lui, ma ajuta sa vad partea plina a paharului, iar eu, intr-un moment de frustrare si nervi ma razbun pe el?
NIMIC din ceea ce-mi umple sufletul nu merita sa aiba parte de comportamentul meu din momentele rele. Momentele rele sunt ale mele, pentru ca eu aleg sa le dau prioritate. DE CE trebuie sa sufere cei dragi? Pentru ca eu sunt obsedata de ordine?Pentru fixismele mele ca totul trebuie sa fie la locul lui?
Nu e ca si cum as detine o masina a timpului si pot sa sterg amintirile urate din mintea celor dragi. Mai ales cand aceste episoade ale mele ii afecteaza nevinovati.
Da, le am, ca orice om am momentele mele pline de otrava... Bine, poate la puterea a doua...
Si, ca sa-mi primesc cu varf si indesat portia de rusine, putin timp dupa incidentul respectiv, Nemo a venit la mine si mi s-a cuibarit in brate, cautandu-mi obrazul cu boticul lui umed. Pentru ca ma iubeste, rea, nebuna, cum as fi, pentru el sunt singura familie....sunt siguranta, sunt hrana, sunt stapana, sunt mama?
In oglinda sunt plina de promisiuni...ca gandesc, ca nu judec, ca analizez, ca tolerez...cer toleranta, cer intelegere, cer fericire. Daca de la o chestie atata de mica m-am pierdut cu firea, apoi am avut tupeul sa ma scuz ca eram obosita...ce-as putea face intr-o situatie mai de criza?
Inca n-am invatat lectia rabdarii, inca nu merit sa cer mai mult decat am.
Fiintele dragi sunt alaturi de noi chiar si in cele mai rele momente. Asta nu le transforma in scut! Chiar daca ne vad in zilele proaste si ne iarta, ne iubesc in continuare nu trebuie sa inteleaga un comportament plin de rautate.
Am tinut sa-mi scriu acest regret, pentru ca nu vreau sa dau ragaz mintii sa-l tolereze, sau , mai rau, sa-l uite.
M-am tarat ieri de la birou facand un efort sa ajung acasa pentru ca ma simteam pur si simplu epuizata. Aveam senzatia ca daca mai exista un dram de energie in corpul meu, acesta trebuie conservat. Nu eram deloc in apele mele...
In fine, am ajuns acasa, m-am apucat sa fac ordine (asa se intampla cand iti planifici sa te prabusesti si sa dormi, n-ai cum) sa schimb lenjerii de pat, sa sterg praful, sa schimb nisipul lui Nemo, sa curat baia, ce mai...curatenie generala...
In verva maxima am deschis sertarul in care tin lenejeriile si prosoapele cu gandul sa iau una curata. Oh well... am descoperit ca era culcusul motanului meu. Bine, stiam ca mai intra prin sertare, cand are nevoie de un loc "al lui" insa in graba mea cea mare, cand am vazut intreg sertarul plin de blana de Nemo...fiecare husa de perna avea blana, fiecare prosop purta urme de labute...am inebunit!
Fara sa stau sa cuget m-am dus plina de draci si am apucat motanul de ceafa si i-am ars doua peste bot! Apoi am inceput sa sortez lenjerii de pat si prosoape de pus la spalat.
Ei bine, animalul a inceput sa-mi tuseasca, sa stranute, parea ca nu poate sa respire. Ori l-am speriat cu apucaturile mele de femeie bolnava, ori loviturile mele peste bot i-au cauzat puseele de tuse, i-au luat vreo doua minute sa-si revina.
Doua minute in care ma uitam la el cu groaza si nu stiam CE sa fac! Mi s-a scurs ultima doza de energie, am simtit cum imi cedeaza orice instinct si nu-mi doream decat sa ma evapor, dar el, animalul meu, sa fie bine.
N-are sens sa va vorbesc despre regretele mele, despre rusinea pe care am simtit-o cand ma gandeam la comportamentul meu. Am avut asa, vreo cateva secunde in care n-am simtit nimic altceva decat rusine la adresa mea.
El, motanul face parte din frumusetea mea zilnica! Iubirea lui, poznele lui, ma ajuta sa vad partea plina a paharului, iar eu, intr-un moment de frustrare si nervi ma razbun pe el?
NIMIC din ceea ce-mi umple sufletul nu merita sa aiba parte de comportamentul meu din momentele rele. Momentele rele sunt ale mele, pentru ca eu aleg sa le dau prioritate. DE CE trebuie sa sufere cei dragi? Pentru ca eu sunt obsedata de ordine?Pentru fixismele mele ca totul trebuie sa fie la locul lui?
Nu e ca si cum as detine o masina a timpului si pot sa sterg amintirile urate din mintea celor dragi. Mai ales cand aceste episoade ale mele ii afecteaza nevinovati.
Da, le am, ca orice om am momentele mele pline de otrava... Bine, poate la puterea a doua...
Si, ca sa-mi primesc cu varf si indesat portia de rusine, putin timp dupa incidentul respectiv, Nemo a venit la mine si mi s-a cuibarit in brate, cautandu-mi obrazul cu boticul lui umed. Pentru ca ma iubeste, rea, nebuna, cum as fi, pentru el sunt singura familie....sunt siguranta, sunt hrana, sunt stapana, sunt mama?
In oglinda sunt plina de promisiuni...ca gandesc, ca nu judec, ca analizez, ca tolerez...cer toleranta, cer intelegere, cer fericire. Daca de la o chestie atata de mica m-am pierdut cu firea, apoi am avut tupeul sa ma scuz ca eram obosita...ce-as putea face intr-o situatie mai de criza?
Inca n-am invatat lectia rabdarii, inca nu merit sa cer mai mult decat am.
Fiintele dragi sunt alaturi de noi chiar si in cele mai rele momente. Asta nu le transforma in scut! Chiar daca ne vad in zilele proaste si ne iarta, ne iubesc in continuare nu trebuie sa inteleaga un comportament plin de rautate.
Am tinut sa-mi scriu acest regret, pentru ca nu vreau sa dau ragaz mintii sa-l tolereze, sau , mai rau, sa-l uite.
luni, 18 iunie 2012
Lectia zilei de azi
Se spune ca nici o zi nu este irosita daca am reusit sa invatam ceva nou.
Ma zbat intre a-mi pastra scepticismul darwinist iar apoi, cumva, out-of-the-blue se intampla ceva-ul care zguduie subconstientul si constientul, ma transforma intr-o bucata de suflet, atat de fragila incat pana si lumina zilei o orbeste.
Imi spun, eu, mie, in oglinda, ca ar fi prea putin sa nu existe motiv in spatele oricarei intamplari. Ca ar fi prea banal sa fim parte integrata din natura fara ca sufletul sa devina o bucata de energie ce hraneste universul.
Dar, cel mai important, va spun voua, celor ce cautati raspunsuri, conditia primordiala a oricarei intamplari posibile (pornind de la premisa ca TOTUL e posibil) este ca noi, omul, sufletul, fiinta vie sa CREADA! Cred deci exist!
Am ajuns, intamplator, sa citesc blogul unei femei de 39 de ani care si-a pierdut sotul, sufletul-pereche, tatal celor doi copii ai ei, prietenul cel mai bun...Si dupa ce s-au luptat impreuna (impreuna fiind un cuvant important) cu boala care i-a rapit sotul, timp de 1 an si jumatate...si-au spus adio. Iar dupa doar cateva luni (prea putin, daca vreti parerea mea) femeia asta s-a apucat sa scrie.
Sunt cumva confuza, prinsa intre nevoia de-a o intelege, admira sau judeca. O judec pentru ca nu pot intelege CUM de a reusit sa-si puna ordine in viata atat de repede. O inteleg pentru ca e lesne de priceput ca atunci cand ai doi copii mici, NU AI timp sa-ti plangi de mila, oricat de ranita ai fi. Si o admir pentru ca ea isi incepe o noua viata in fiecare zi. Crede cu tarie in viata aceasta noua, a imbratisat trecutul ca fiind...o parte a ei, o parte trista. Scrie atat de frumos despre "minunatul ei suflet-pereche care a parasit lumea mult prea devreme" incat eu (rationala) nu pot sa citesc fara sa-mi pun o intrebare: "oare femeia a luat-o razna?"
Dar tot ea imi da raspunsul in paginile zilnice ale blogului, spunand ca singura ei optiune a fost sa INVETE ceva din aceasta lectie, sa dea piept cu viata si sa-i spuna (vietii) CE VREA de acum inainte, pentru "cat timp mai are de trait" (si nu e nici un subinteles dramatic aici).
I-am citit fiecare cuvintel fascinata, apoi m-am propulsat in vizuina de cartita in care m-as fi ascuns eu de restul lumii daca as fi trecut prin ceva similar. Da, mi-am recunoscut rusinata ca intr-o situatie similara as fi cedat suferintei, m-as fi izolat complet si mi-as fi plans de mila pentru tot restul vietii.
Mi-am recunoscut chiar, ca din pur egoism nu vreau sa am urmasi, tocmai pentru ca n-as vrea vreodata sa existe "franghii" care sa ma ancoreze fortat in realitate. Pentru ca, dupa cum spune si femeia aceasta de 39 de ani, ii vine cateodata sa-si scoata copii la licitatie pe e-bay :) Dar, pentru si din cauza lor ea exista.
Sa ma premiez pentru sinceritate, sau sa caut lectia evidenta? Ca pentru toate lucrurile care ne inconjoara exista o motivatie pe care TREBUIE sa o intelegem si ACCEPTAM, altfel ramanem pironiti intr-un loc mic si sumbru. Ca trebuie sa spunem vietii clar CE vrem, ca trebuie sa avem , mai intai de toate, NOI un scop pentru care sa luptam. Ca o batalie pierduta, oricat de dureroasa ar fi nu este decat O batalie, nicidecum n-am pierdut razboiul. Razboiul fiind de fapt aceasta sete de auto-cunoastere si auto-motivare.
Suna a discurs motivational, cand (imi veti spune) viata este mult mai complicata, mult mai plina de greutati, mult mai gri, mult mai...
Revin, asupra celor pe care vi le-am spus acum 4 ani cand (inca o data) luptam pentru mine: ACCEPTARE, INTELEGERE, SIMTIRE.
Asta-i lectia zilei de azi.
Fara nici o revelatie :)
Ma zbat intre a-mi pastra scepticismul darwinist iar apoi, cumva, out-of-the-blue se intampla ceva-ul care zguduie subconstientul si constientul, ma transforma intr-o bucata de suflet, atat de fragila incat pana si lumina zilei o orbeste.
Imi spun, eu, mie, in oglinda, ca ar fi prea putin sa nu existe motiv in spatele oricarei intamplari. Ca ar fi prea banal sa fim parte integrata din natura fara ca sufletul sa devina o bucata de energie ce hraneste universul.
Dar, cel mai important, va spun voua, celor ce cautati raspunsuri, conditia primordiala a oricarei intamplari posibile (pornind de la premisa ca TOTUL e posibil) este ca noi, omul, sufletul, fiinta vie sa CREADA! Cred deci exist!
Am ajuns, intamplator, sa citesc blogul unei femei de 39 de ani care si-a pierdut sotul, sufletul-pereche, tatal celor doi copii ai ei, prietenul cel mai bun...Si dupa ce s-au luptat impreuna (impreuna fiind un cuvant important) cu boala care i-a rapit sotul, timp de 1 an si jumatate...si-au spus adio. Iar dupa doar cateva luni (prea putin, daca vreti parerea mea) femeia asta s-a apucat sa scrie.
Sunt cumva confuza, prinsa intre nevoia de-a o intelege, admira sau judeca. O judec pentru ca nu pot intelege CUM de a reusit sa-si puna ordine in viata atat de repede. O inteleg pentru ca e lesne de priceput ca atunci cand ai doi copii mici, NU AI timp sa-ti plangi de mila, oricat de ranita ai fi. Si o admir pentru ca ea isi incepe o noua viata in fiecare zi. Crede cu tarie in viata aceasta noua, a imbratisat trecutul ca fiind...o parte a ei, o parte trista. Scrie atat de frumos despre "minunatul ei suflet-pereche care a parasit lumea mult prea devreme" incat eu (rationala) nu pot sa citesc fara sa-mi pun o intrebare: "oare femeia a luat-o razna?"
Dar tot ea imi da raspunsul in paginile zilnice ale blogului, spunand ca singura ei optiune a fost sa INVETE ceva din aceasta lectie, sa dea piept cu viata si sa-i spuna (vietii) CE VREA de acum inainte, pentru "cat timp mai are de trait" (si nu e nici un subinteles dramatic aici).
I-am citit fiecare cuvintel fascinata, apoi m-am propulsat in vizuina de cartita in care m-as fi ascuns eu de restul lumii daca as fi trecut prin ceva similar. Da, mi-am recunoscut rusinata ca intr-o situatie similara as fi cedat suferintei, m-as fi izolat complet si mi-as fi plans de mila pentru tot restul vietii.
Mi-am recunoscut chiar, ca din pur egoism nu vreau sa am urmasi, tocmai pentru ca n-as vrea vreodata sa existe "franghii" care sa ma ancoreze fortat in realitate. Pentru ca, dupa cum spune si femeia aceasta de 39 de ani, ii vine cateodata sa-si scoata copii la licitatie pe e-bay :) Dar, pentru si din cauza lor ea exista.
Sa ma premiez pentru sinceritate, sau sa caut lectia evidenta? Ca pentru toate lucrurile care ne inconjoara exista o motivatie pe care TREBUIE sa o intelegem si ACCEPTAM, altfel ramanem pironiti intr-un loc mic si sumbru. Ca trebuie sa spunem vietii clar CE vrem, ca trebuie sa avem , mai intai de toate, NOI un scop pentru care sa luptam. Ca o batalie pierduta, oricat de dureroasa ar fi nu este decat O batalie, nicidecum n-am pierdut razboiul. Razboiul fiind de fapt aceasta sete de auto-cunoastere si auto-motivare.
Suna a discurs motivational, cand (imi veti spune) viata este mult mai complicata, mult mai plina de greutati, mult mai gri, mult mai...
Revin, asupra celor pe care vi le-am spus acum 4 ani cand (inca o data) luptam pentru mine: ACCEPTARE, INTELEGERE, SIMTIRE.
Asta-i lectia zilei de azi.
Fara nici o revelatie :)
miercuri, 13 iunie 2012
Suntem prea destepti sa traim prost!
...sau cu alte cuvinte ; viata-i prea scurta sa nu ne facem de cap.
Din ce in ce mai multe cazuri de mariaj om-cariera ajung la urechile mele. Din ce in ce mai multi oameni depresivi pentru ca...nu traiesc. Ei bine, traiesc, dar nu asa cum ar vrea.
Despre job si carierisme vorbim azi dragii mei cititori.
Sunt un om care isi iubeste jobul. Il iubesc! Oricat de grea ar fi o zi la birou pentru mine, la final, tot gasesc doua-trei motive sa fiu fericita cu ce mi-au scris degetele :) Scriu. Pentru ca asta mi-am dorit de la 9 ani, pentru ca am trecut prin diverse companii, mari, mici, am avut diverse titluri de job, pompoase, abstracte, inutile :) Si eu am vrut sa scriu. Asta fac zi de zi si imi place, vin dimineata la birou cu un zambet pe buze (acritura de mine). Anyways, desi sunt un om norocos ca fac ceea ce-mi place, eu sunt casatorita cu sotul meu nu cu jobul meu. Si oricat de amorezata as fi de cuvinte si copywriting, mai mult imi iubesc serile cu el, leneveala cu un pahar de vin bun in mana sau sa citesc o carte (de ce nu, de specialitate). Sunt o persoana extrem de ambitioasa, in competitie cu mine zilnic, vreau sa-mi depasesc limitele, sa evoluez, am pretentii sa invat ceva nou in fiecare zi si am tendinte carieriste, recunosc. Insa nu voi tragediza niciodata un esec si nu as putea sa traiesc cu teama ca "sunt in pericol la job". Nu! Nu e stilul meu.
Acum punem putin pe hold treaba cu jobul, cariera, nebunia in care ne scaldam zilnic.
Viata este simpla, fericirea este simpla, a trai este simplu. A fi organizat este simplu, a fi eficient este simplu. A folosi cele 8 ore de munca (pentru care esti platit) in mod eficient si proactiv este simplu. N-am chef de strategii corporatiste, nu aici, la mine-n casa de pe blog.
Nu este scopul meu sa fiu Steve Jobs. Nu vreau sa raman in istoria omenirii pentru inventiile mele. Da, ar fi minunat sa las macar o carte in urma, dar scrisa cu drag, relaxata, cu acelasi pahar de vin in mana....
Vreau sa vad lumea, vreau sa zambesc macar o jumatate de ora pe zi, vreau sa imi placa de mine ca OM, vreau sa citesc cel putin o carte pe saptamana si mai ales nu vreau sa-mi fac griji ca "nu o sa devin" habar n-am ce director "pana am 30 de ani".
Simplu si firesc, v-am zis. Nu imi doresc ceva iesit din comun. Nu caut miracole existentiale.
Este trist ca devenim (noi ca natie/specie) o armata de furnicute corporatiste inzestrate genetic cu dorinta de-a ajunge in varful piramidei. Multe dintre aceste furnicute habar n-au de ce fac asta. O regina furnicuta, ajunsa in varful-varfului habar n-are ca pozitia respectiva implica izolarea completa si productia de "oua" pentru "musuroi".
Robotei controlati de rate la banca si statistici financiare puse pe hartie.
OK...(or not ok) si ajungem intr-o zi sa avem REVELATIA (momentul ala in care realizezi cat esti de prost) cum ca nu ne place viata noastra, nu ni se potriveste, citim rapoarte de vanzari in somn, purtam costumul mai lejer decat pijamaua si aproape ca facem zoom cu touch pe paginile (reale) de amintiri din copilarie ale lui Nica.
Credeti-ma, pe cuvant, mai rau de atat nu se poate. Daca pana in acel moment ai trait cu teama ca iti poti pierde jobul si n-o sa-ti poti platii ratele la banca, sau n-o sa ai bani de concediu in Grecia, te anunt cu drag ca aceste "dezastre" ar fi cel mai bun lucru care ti s-ar putea intampla. Ai ajunge in situatia in care ai fi VIU si ai TRAI. Fara de bani, fara de concediu, nu atat de mult prin ipocrizia din centrul istoric al Bucurestiului, dar crede-ma...nevoia te face inventiv.
Si....vorba mea preferata (din ultimul timp) : Habar n-ai avut cat de puternic poti sa fii pana cand a fi puternic iti este singura optiune.
sau cool
sau viu
merge si cu astea :)
Choose life !
Din ce in ce mai multe cazuri de mariaj om-cariera ajung la urechile mele. Din ce in ce mai multi oameni depresivi pentru ca...nu traiesc. Ei bine, traiesc, dar nu asa cum ar vrea.
Despre job si carierisme vorbim azi dragii mei cititori.
Sunt un om care isi iubeste jobul. Il iubesc! Oricat de grea ar fi o zi la birou pentru mine, la final, tot gasesc doua-trei motive sa fiu fericita cu ce mi-au scris degetele :) Scriu. Pentru ca asta mi-am dorit de la 9 ani, pentru ca am trecut prin diverse companii, mari, mici, am avut diverse titluri de job, pompoase, abstracte, inutile :) Si eu am vrut sa scriu. Asta fac zi de zi si imi place, vin dimineata la birou cu un zambet pe buze (acritura de mine). Anyways, desi sunt un om norocos ca fac ceea ce-mi place, eu sunt casatorita cu sotul meu nu cu jobul meu. Si oricat de amorezata as fi de cuvinte si copywriting, mai mult imi iubesc serile cu el, leneveala cu un pahar de vin bun in mana sau sa citesc o carte (de ce nu, de specialitate). Sunt o persoana extrem de ambitioasa, in competitie cu mine zilnic, vreau sa-mi depasesc limitele, sa evoluez, am pretentii sa invat ceva nou in fiecare zi si am tendinte carieriste, recunosc. Insa nu voi tragediza niciodata un esec si nu as putea sa traiesc cu teama ca "sunt in pericol la job". Nu! Nu e stilul meu.
Acum punem putin pe hold treaba cu jobul, cariera, nebunia in care ne scaldam zilnic.
Viata este simpla, fericirea este simpla, a trai este simplu. A fi organizat este simplu, a fi eficient este simplu. A folosi cele 8 ore de munca (pentru care esti platit) in mod eficient si proactiv este simplu. N-am chef de strategii corporatiste, nu aici, la mine-n casa de pe blog.
Nu este scopul meu sa fiu Steve Jobs. Nu vreau sa raman in istoria omenirii pentru inventiile mele. Da, ar fi minunat sa las macar o carte in urma, dar scrisa cu drag, relaxata, cu acelasi pahar de vin in mana....
Vreau sa vad lumea, vreau sa zambesc macar o jumatate de ora pe zi, vreau sa imi placa de mine ca OM, vreau sa citesc cel putin o carte pe saptamana si mai ales nu vreau sa-mi fac griji ca "nu o sa devin" habar n-am ce director "pana am 30 de ani".
Simplu si firesc, v-am zis. Nu imi doresc ceva iesit din comun. Nu caut miracole existentiale.
Este trist ca devenim (noi ca natie/specie) o armata de furnicute corporatiste inzestrate genetic cu dorinta de-a ajunge in varful piramidei. Multe dintre aceste furnicute habar n-au de ce fac asta. O regina furnicuta, ajunsa in varful-varfului habar n-are ca pozitia respectiva implica izolarea completa si productia de "oua" pentru "musuroi".
Robotei controlati de rate la banca si statistici financiare puse pe hartie.
OK...(or not ok) si ajungem intr-o zi sa avem REVELATIA (momentul ala in care realizezi cat esti de prost) cum ca nu ne place viata noastra, nu ni se potriveste, citim rapoarte de vanzari in somn, purtam costumul mai lejer decat pijamaua si aproape ca facem zoom cu touch pe paginile (reale) de amintiri din copilarie ale lui Nica.
Credeti-ma, pe cuvant, mai rau de atat nu se poate. Daca pana in acel moment ai trait cu teama ca iti poti pierde jobul si n-o sa-ti poti platii ratele la banca, sau n-o sa ai bani de concediu in Grecia, te anunt cu drag ca aceste "dezastre" ar fi cel mai bun lucru care ti s-ar putea intampla. Ai ajunge in situatia in care ai fi VIU si ai TRAI. Fara de bani, fara de concediu, nu atat de mult prin ipocrizia din centrul istoric al Bucurestiului, dar crede-ma...nevoia te face inventiv.
Si....vorba mea preferata (din ultimul timp) : Habar n-ai avut cat de puternic poti sa fii pana cand a fi puternic iti este singura optiune.
sau cool
sau viu
merge si cu astea :)
Choose life !
joi, 31 mai 2012
Femei ce nu merita
De ce sa stai langa ea? Cum poti sa iubesti o femeie atat de ciudata, atat de nebuna, atat de antisociala, atat de obsesiv-compulsiva, atat de maniaca?
Ce-ti place la o femeie care zambeste rar, se incrunta des, este taioasa ca un bisturiu si razbunatoare ca un razboinic masai?
Este obositor sa incerci sa-i faci pe plac, sa respecti regulile absurde pe care ea incearca sa si le impuna cu orice pret!
Are manii, ii place ordinea, nimeni nu reuseste sa faca nimic mai bine decat ea, te izoleaza intr-un colt si nu-ti da nici o sansa.
Are prieteni putini pentru ca nu crede in oameni si nu-i place sa se avante in amicitii de dragul societatii. Este antisociala si tine la reguli de bune maniere exagerat de mult. Chiar si pentru cei mai buni prieteni exista restrictii de comportament, n-o s-o vezi dezinvolta batand la usa unui prieten neanuntata si nici nu se sfieste sa spuna prietenilor tai ca n-are chef de vizite. Urat!
Este zgarcita! La naiba daca nu-si calculeaza fiecare ban, se gandeste doar la economii, nu lasa bacsis peste 10% si are pretentia sa gaseasca un raport calitate-pret in tot si-n toate. E pragmatica, crede ca banii cumpara aproape orice si aproape pe oricine! Nu face cumparaturi pentru ca uraste shopping-ul si te acuza daca ai uitat de vreun ban cheltuit. Vrea sa stie in orice moment cati bani are in cont, pe ce a cheltuit, ca sa preintampine vreo problema imaginara. E precauta fara rost, enervant de responsabila...
Tot ceea ce i se intampla, deci indirect VI se intampla trebuie sa fie controlat, stabilit, ordonat, militaresc.
Nu te sustine decat daca simte clar ca meriti. Si esti sigur ca iti e daunatoare, pentru ca nu te-a incurajat niciodata in cariera, nu-ti spune ca esti bun, nu te intreaba cum a fost la birou, pune pe primul loc viata de cuplu si nu cariera ta.
Se lauda ca e sincera insa tot ceea ce-i iese din gura e veninos si brutal. Spune exact ceea ce gandeste si in general gandurile ei sunt rautacioase la adresa tuturor celor din jur.
Ai vrea o femeie care sa rada in continuu, sa-ti spuna cat esti de bun, sa iti spuna ca o sa aveti succes in tot si-n toate , ca n-aveti nevoie de bani, puteti sa mancati pe la prieteni eventual, sa aveti un milion de oameni cu care sa iesiti in fiecare zi, sa n-o intereseze daca speli tu vasele sau platiti o femeie sa faca curatenie, sa gandeasa pozitiv in orice situatie, sa nu fie trista niciodata, sa n-ai cum s-o dezamagesti, sa nu se enerveze, sa nu se panicheze, sa te iubeasca fara limite, sa admire tot ceea ce faci, sa nu aiba pretentii exagerate, sa nu-ti atraga atentia cand gresesti, ca de fapt tu nu gresesti.
Ai nevoie de o femeie care sa uite de indata ca v-ati contrazis, sa nu-si aminteasca decat momentele frumoase de cuplu, sa fie mai putin pragmatica, mai putin realista, mai credula, mai optimista...
Cum poti sa iubesti o femeie care se uita la tine taios si rece?
Cum poti sa iubesti o femeie care are nevoie sa fie convinsa ca o respecti?
Cum poti sa iubesti o femeie care vrea mereu stabilitate financiara ?
O femeie care vrea sa luati FIECARE decizie impreuna? E nebunie curata!
Incearca sa te umileasca cu orice pret, sa detina controlul, sa fie ea seful, sa te conduca, sa stie tot, sa caute scenarii invizibile, pune mai intai raul si uita sa vada binele din toti oamenii si din toate intamplarile. Are pretentia sa ii detaliezi fiecare gand al tau pentru ca are impresia ca trebuie sa-i apartii ei si numai ei? Posesiva!
O astfel de femeie nu merita iubita, o astfel de femeie nu te merita, nu te sustine, nu te ajuta, nu iti este utila.
Vrei mai mult, mai bun.
Meriti mai mult. Tu stii ca meriti. Ea nu stie ce meriti tu cu adevarat.
Ce-ti place la o femeie care zambeste rar, se incrunta des, este taioasa ca un bisturiu si razbunatoare ca un razboinic masai?
Este obositor sa incerci sa-i faci pe plac, sa respecti regulile absurde pe care ea incearca sa si le impuna cu orice pret!
Are manii, ii place ordinea, nimeni nu reuseste sa faca nimic mai bine decat ea, te izoleaza intr-un colt si nu-ti da nici o sansa.
Are prieteni putini pentru ca nu crede in oameni si nu-i place sa se avante in amicitii de dragul societatii. Este antisociala si tine la reguli de bune maniere exagerat de mult. Chiar si pentru cei mai buni prieteni exista restrictii de comportament, n-o s-o vezi dezinvolta batand la usa unui prieten neanuntata si nici nu se sfieste sa spuna prietenilor tai ca n-are chef de vizite. Urat!
Este zgarcita! La naiba daca nu-si calculeaza fiecare ban, se gandeste doar la economii, nu lasa bacsis peste 10% si are pretentia sa gaseasca un raport calitate-pret in tot si-n toate. E pragmatica, crede ca banii cumpara aproape orice si aproape pe oricine! Nu face cumparaturi pentru ca uraste shopping-ul si te acuza daca ai uitat de vreun ban cheltuit. Vrea sa stie in orice moment cati bani are in cont, pe ce a cheltuit, ca sa preintampine vreo problema imaginara. E precauta fara rost, enervant de responsabila...
Tot ceea ce i se intampla, deci indirect VI se intampla trebuie sa fie controlat, stabilit, ordonat, militaresc.
Nu te sustine decat daca simte clar ca meriti. Si esti sigur ca iti e daunatoare, pentru ca nu te-a incurajat niciodata in cariera, nu-ti spune ca esti bun, nu te intreaba cum a fost la birou, pune pe primul loc viata de cuplu si nu cariera ta.
Se lauda ca e sincera insa tot ceea ce-i iese din gura e veninos si brutal. Spune exact ceea ce gandeste si in general gandurile ei sunt rautacioase la adresa tuturor celor din jur.
Ai vrea o femeie care sa rada in continuu, sa-ti spuna cat esti de bun, sa iti spuna ca o sa aveti succes in tot si-n toate , ca n-aveti nevoie de bani, puteti sa mancati pe la prieteni eventual, sa aveti un milion de oameni cu care sa iesiti in fiecare zi, sa n-o intereseze daca speli tu vasele sau platiti o femeie sa faca curatenie, sa gandeasa pozitiv in orice situatie, sa nu fie trista niciodata, sa n-ai cum s-o dezamagesti, sa nu se enerveze, sa nu se panicheze, sa te iubeasca fara limite, sa admire tot ceea ce faci, sa nu aiba pretentii exagerate, sa nu-ti atraga atentia cand gresesti, ca de fapt tu nu gresesti.
Ai nevoie de o femeie care sa uite de indata ca v-ati contrazis, sa nu-si aminteasca decat momentele frumoase de cuplu, sa fie mai putin pragmatica, mai putin realista, mai credula, mai optimista...
Cum poti sa iubesti o femeie care se uita la tine taios si rece?
Cum poti sa iubesti o femeie care are nevoie sa fie convinsa ca o respecti?
Cum poti sa iubesti o femeie care vrea mereu stabilitate financiara ?
O femeie care vrea sa luati FIECARE decizie impreuna? E nebunie curata!
Incearca sa te umileasca cu orice pret, sa detina controlul, sa fie ea seful, sa te conduca, sa stie tot, sa caute scenarii invizibile, pune mai intai raul si uita sa vada binele din toti oamenii si din toate intamplarile. Are pretentia sa ii detaliezi fiecare gand al tau pentru ca are impresia ca trebuie sa-i apartii ei si numai ei? Posesiva!
O astfel de femeie nu merita iubita, o astfel de femeie nu te merita, nu te sustine, nu te ajuta, nu iti este utila.
Vrei mai mult, mai bun.
Meriti mai mult. Tu stii ca meriti. Ea nu stie ce meriti tu cu adevarat.
marți, 29 mai 2012
Tristetea unei victorii
Sa stii sa pierzi e lucru mare. Sa stii cand sa renunti astfel incat demnitatea ta sa ramana vie intr-o oglinda mereu sincera. Sa cedezi "in glorie" lasandu-i pe cei slabi si neajutorati sa se bucure de victoria gratuita care se potriveste perfect universului lor imaginar.
Desi viata e o lupta continua, exista EXCEPTIILE (care confirma regula) ce necesita renuntare. Exceptiile care fac din renuntare un lucru inaltator, curat, deosebit.
Inaltator ca si Luceafarul (v-am mai scris eu despre el) care abandoneaza pamantenii si-a lor dragoste simpla preferandu-si solitudinea grandioasa. Curat pentru ca renuntarea aduce cu sine desprinderea din mocirla, dintre porcine, uneori.
Si deosebit pentru ca uneori renuntarea era de fapt lectia ce trebuia sa o invete invinsul.
Un om adevarat stie sa SI sa piarda iar un om frumos stie CAND sa renunte.
N-avem nevoie sa "castigam" pe termen scurt :)
In plus...joaca cu oamenii din plastilina devine mai devreme sau mai tarziu plictisitoare pentru ca ei pot fi modelati cu usurinta de catre oricine. Prefer distinctie, unicitate.
Eleganta, subtilitate, umor fin, poezie. Acestea sunt cuvintele care fac renuntarea sa fie frumoasa iar victoria sa fie trista.
Nu pentru mine, ca nu e victoria mea. Eu prefer realitatea.
A mea este, insa, acum, renuntarea :)
Desi viata e o lupta continua, exista EXCEPTIILE (care confirma regula) ce necesita renuntare. Exceptiile care fac din renuntare un lucru inaltator, curat, deosebit.
Inaltator ca si Luceafarul (v-am mai scris eu despre el) care abandoneaza pamantenii si-a lor dragoste simpla preferandu-si solitudinea grandioasa. Curat pentru ca renuntarea aduce cu sine desprinderea din mocirla, dintre porcine, uneori.
Si deosebit pentru ca uneori renuntarea era de fapt lectia ce trebuia sa o invete invinsul.
Un om adevarat stie sa SI sa piarda iar un om frumos stie CAND sa renunte.
N-avem nevoie sa "castigam" pe termen scurt :)
In plus...joaca cu oamenii din plastilina devine mai devreme sau mai tarziu plictisitoare pentru ca ei pot fi modelati cu usurinta de catre oricine. Prefer distinctie, unicitate.
Eleganta, subtilitate, umor fin, poezie. Acestea sunt cuvintele care fac renuntarea sa fie frumoasa iar victoria sa fie trista.
Nu pentru mine, ca nu e victoria mea. Eu prefer realitatea.
A mea este, insa, acum, renuntarea :)
joi, 24 mai 2012
Ai invatat?
Ai invatat sa vezi dincolo de lama bisturiului? Sa vezi ce se intampla in spatele unei priviri de gheata? In interiorul unui vulcan pietrificat?
Ai invatat sa asculti tacerea si sa citesti printre randuri? Ai invatat ca nu stiu sa te mint si sa-ti spun"totul va fi bine" decat atunci cand sunt 100% convinsa ca EU pot face acel bine sa existe?
Ca de cate ori as vrea sa iti spun "te iubesc" te intreb daca ai mancat? Asa stiu eu, oamenii dragi se tin cu stomacul plin.
Ai invatat ca atunci cand imi pasa sunt cel mai dur om? Vreau mai mult de la tine pentru ca stiu ca exista mai mult. Ai invatat ca deciziile mele sunt vesnice? Ca da-ul e pentru totdeauna iar nu-ul este fara de franturi?
Ai invatat ca nimic din ce este normal nu ma defineste? Ai invatat ca dintr-o singura privire pot sa vad prin oameni ca si cum ar fi de sticla?
Ai invatat ca nu am liniste pana cand nu ating perfectiunea, ca sunt in competitie cu mine incercand sa-mi depasesc limitele si ca vreau acelasi lucru de la tine?
Cer prea mult? Dau prea putin?
Ai invatat ca am miliarde de ganduri pe secunda patrata si vreau sa-mi vorbesti repede pentru ca stapanesc matematica mintii?
Ai invatat ca nebunia mea poate sa te ucida sau sa iti dea aripi?
Ai invatat ca acolo unde ai ajuns TU nu a ajuns nimeni niciodata pentru ca nimeni nu a fost suficient de capabil, suficient de inteligent, suficient de insistent si mai ales suficient de BUN!
Esti perfectiunea din toate cele intamplate, traite, vazute, simtite?
Ai invatat ca pot sa urasc la infinit si ca pot sa iubesc infinit de mult?
Iar cand te urasc am sa te disec fara sa am mila pentru ca atunci cand te iubesc ai sufletul meu in palme!
Emotii?
Stiu ca stiu sa vorbesc, stiu ca stiu sa scriu, stiu ca stiu sa manipulez. Stiu ce stiu si stiu ce pot.
Dar pentru ca sunt atat de EU in fata ta nimic rau nu ti se va intampla niciodata.
Pentru ca TOT ce imi doresc devine realitate, am tot ce vreau, spun tot ce simt, sunt hotarata pentru ca nu stiu sa fiu altfel, nu fac promisiuni decat daca le implinesc si nu imi asum decat ceva in ce cred cu adevarat.
Prea mult? Prea sus?
Printre lucrurile pe care NU le stiu, unul e cel mai relevant: NU stiu sa fiu altfel... Stiu ca atunci cand iubesti te duci pana la capatul pamantului si iadul poate sa ti se para un loc racoros. Fara surle, fara trambite, fara sa ti se para un efort prea mare.
Atunci cand ti s-a frant sufletul in zeci de bucati iei un ac si o ata il cosi si astepti sa se vindece. Astepti in tacere, fara sa lasi suferinta sa-ti brazdeze in frunte.
Prea poetic? Prea adevarat?
Ai invatat?
Ai invatat sa asculti tacerea si sa citesti printre randuri? Ai invatat ca nu stiu sa te mint si sa-ti spun"totul va fi bine" decat atunci cand sunt 100% convinsa ca EU pot face acel bine sa existe?
Ca de cate ori as vrea sa iti spun "te iubesc" te intreb daca ai mancat? Asa stiu eu, oamenii dragi se tin cu stomacul plin.
Ai invatat ca atunci cand imi pasa sunt cel mai dur om? Vreau mai mult de la tine pentru ca stiu ca exista mai mult. Ai invatat ca deciziile mele sunt vesnice? Ca da-ul e pentru totdeauna iar nu-ul este fara de franturi?
Ai invatat ca nimic din ce este normal nu ma defineste? Ai invatat ca dintr-o singura privire pot sa vad prin oameni ca si cum ar fi de sticla?
Ai invatat ca nu am liniste pana cand nu ating perfectiunea, ca sunt in competitie cu mine incercand sa-mi depasesc limitele si ca vreau acelasi lucru de la tine?
Cer prea mult? Dau prea putin?
Ai invatat ca am miliarde de ganduri pe secunda patrata si vreau sa-mi vorbesti repede pentru ca stapanesc matematica mintii?
Ai invatat ca nebunia mea poate sa te ucida sau sa iti dea aripi?
Ai invatat ca acolo unde ai ajuns TU nu a ajuns nimeni niciodata pentru ca nimeni nu a fost suficient de capabil, suficient de inteligent, suficient de insistent si mai ales suficient de BUN!
Esti perfectiunea din toate cele intamplate, traite, vazute, simtite?
Ai invatat ca pot sa urasc la infinit si ca pot sa iubesc infinit de mult?
Iar cand te urasc am sa te disec fara sa am mila pentru ca atunci cand te iubesc ai sufletul meu in palme!
Emotii?
Stiu ca stiu sa vorbesc, stiu ca stiu sa scriu, stiu ca stiu sa manipulez. Stiu ce stiu si stiu ce pot.
Dar pentru ca sunt atat de EU in fata ta nimic rau nu ti se va intampla niciodata.
Pentru ca TOT ce imi doresc devine realitate, am tot ce vreau, spun tot ce simt, sunt hotarata pentru ca nu stiu sa fiu altfel, nu fac promisiuni decat daca le implinesc si nu imi asum decat ceva in ce cred cu adevarat.
Prea mult? Prea sus?
Printre lucrurile pe care NU le stiu, unul e cel mai relevant: NU stiu sa fiu altfel... Stiu ca atunci cand iubesti te duci pana la capatul pamantului si iadul poate sa ti se para un loc racoros. Fara surle, fara trambite, fara sa ti se para un efort prea mare.
Atunci cand ti s-a frant sufletul in zeci de bucati iei un ac si o ata il cosi si astepti sa se vindece. Astepti in tacere, fara sa lasi suferinta sa-ti brazdeze in frunte.
Prea poetic? Prea adevarat?
Ai invatat?
miercuri, 23 mai 2012
EX de la "exemplul prost"
Draga Mihaela,
Am descoperit in ultima perioada felurite articole dedicate "fostelor" si m-am gandit la tine. Uite, citeste si tu aici.
Pentru ca am fost si eu in postura de "fosta" agasata de actuala si in postura de actuala agasata de "fosta", crede-ma, fac un efort sa-ti dedic acest articol. Dar, pentru ca mi-e drag de tine am sa-ti dau un sfat (mai lung, stii ca-mi plce sa vorbesc/scriu mult):
Mai intai te sfatuiesc sa crezi tot ceea ce scrie in "scrisoarea deschisa" din linkul meu. E adevarat.
Dar, cel mai important sfat pe care pot sa ti-l dau este sa nu-ti permiti niciodata sa o iei in seama pe "ea" din trecut. A-i accepta existenta inseamna a-i da importanta. A-i da importanta inseamna a-i permite sa existe in viata ta. Si, crede-ma Mihaela, n-ai nevoie de "prietene" in plus :)
Da-ti voie, O SINGURA DATA, sa-i urezi tot binele din lume si mai apoi uita ca a existat. Nimic din ceea ce inseamna ea nu are cum sa te afecteze, asa cum nu te afecteaza personal ploaia din orasul vecin. Decat daca treci pe-acolo, fara umbrela :)
Nici macar faptul c-ati impartit acelasi barbat nu-i admite existenta. Asta daca nu te pasioneaza matematica celor trecute prin asternutul barbatului tau.
S-ar putea sa-ti fie greu daca "fosta" e genul "gandac de bucatarie". Genul "gandac de bucatarie" sunt acele femei care oricat ai dezinfecta in urma lor, revin, te miri cum. Si-au lasat ouale, s-au inmultit, si cumva reusesc sa te ingretoseze cand misuna cu cele 6 picioare prin bucataria vietii tale. Dar, crede-ma, daca deratizezi cu otrava potrivita vei avea succes. Fara mila Mihaela, da?
Iar, daca te incearca, Doamne Fereste, teama ca El-ul din viata ta ar putea da inapoi...uita-te in oglinda. Vei vedea o femeie frumoasa, puternica, incredibil de desteapta care NU ARE nevoie de un altfel de el. Daca El-ul a cazut in capcana "fostei" si s-a intors in bratele inlacrimatei...gandeste-te doar ca TU vei fi pe veci in amintirea lui si chiar a ei. Vei fi "episodul urat" din viata lor, pe cand ei nu sunt decat o alta experienta din tineretea ta :) Ma intelegi?
Imi permit sa fiu atat de taioasa, draga Mihaela, dintr-un singur motiv: chiar si atunci cand eu eram in postura de "fosta" credeam la fel. Si-am devenit invizibila si inexistenta cu aceeasi usurinta cu care ti-am povestit mai sus. N-am "revenit" sub diverse pretexte pentru era sub demnitatea mea.
Ceea ce iti urez si tie.
Poate ca ai sa mai intalnesti "foste" si e posibil sa devii chiar tu una :) Fii tu exa din EXceptionala si nu exa din "exemplul prost" .
Vorbim.
Am descoperit in ultima perioada felurite articole dedicate "fostelor" si m-am gandit la tine. Uite, citeste si tu aici.
Pentru ca am fost si eu in postura de "fosta" agasata de actuala si in postura de actuala agasata de "fosta", crede-ma, fac un efort sa-ti dedic acest articol. Dar, pentru ca mi-e drag de tine am sa-ti dau un sfat (mai lung, stii ca-mi plce sa vorbesc/scriu mult):
Mai intai te sfatuiesc sa crezi tot ceea ce scrie in "scrisoarea deschisa" din linkul meu. E adevarat.
Dar, cel mai important sfat pe care pot sa ti-l dau este sa nu-ti permiti niciodata sa o iei in seama pe "ea" din trecut. A-i accepta existenta inseamna a-i da importanta. A-i da importanta inseamna a-i permite sa existe in viata ta. Si, crede-ma Mihaela, n-ai nevoie de "prietene" in plus :)
Da-ti voie, O SINGURA DATA, sa-i urezi tot binele din lume si mai apoi uita ca a existat. Nimic din ceea ce inseamna ea nu are cum sa te afecteze, asa cum nu te afecteaza personal ploaia din orasul vecin. Decat daca treci pe-acolo, fara umbrela :)
Nici macar faptul c-ati impartit acelasi barbat nu-i admite existenta. Asta daca nu te pasioneaza matematica celor trecute prin asternutul barbatului tau.
S-ar putea sa-ti fie greu daca "fosta" e genul "gandac de bucatarie". Genul "gandac de bucatarie" sunt acele femei care oricat ai dezinfecta in urma lor, revin, te miri cum. Si-au lasat ouale, s-au inmultit, si cumva reusesc sa te ingretoseze cand misuna cu cele 6 picioare prin bucataria vietii tale. Dar, crede-ma, daca deratizezi cu otrava potrivita vei avea succes. Fara mila Mihaela, da?
Iar, daca te incearca, Doamne Fereste, teama ca El-ul din viata ta ar putea da inapoi...uita-te in oglinda. Vei vedea o femeie frumoasa, puternica, incredibil de desteapta care NU ARE nevoie de un altfel de el. Daca El-ul a cazut in capcana "fostei" si s-a intors in bratele inlacrimatei...gandeste-te doar ca TU vei fi pe veci in amintirea lui si chiar a ei. Vei fi "episodul urat" din viata lor, pe cand ei nu sunt decat o alta experienta din tineretea ta :) Ma intelegi?
Imi permit sa fiu atat de taioasa, draga Mihaela, dintr-un singur motiv: chiar si atunci cand eu eram in postura de "fosta" credeam la fel. Si-am devenit invizibila si inexistenta cu aceeasi usurinta cu care ti-am povestit mai sus. N-am "revenit" sub diverse pretexte pentru era sub demnitatea mea.
Ceea ce iti urez si tie.
Poate ca ai sa mai intalnesti "foste" si e posibil sa devii chiar tu una :) Fii tu exa din EXceptionala si nu exa din "exemplul prost" .
Vorbim.
luni, 21 mai 2012
Narcisism
Nu stiu ce e mai bine, sa te iubesti mai mult pe tine sau sa-i iubesti mai mult pe ceilalti? Imi veti spune ca undeva la mijloc e rezolvarea impaciuitoare de suflete. Dar eu ma incapatanez sa cred ca ori e alba, ori e neagra si ca ori ne iubim sinele din oglinda ori il ignoram.
Nu putem sa ne juca de-a viata cu cei necunoscuti daca si sinele e o enigma. Asta-i lectia cea mai importanta pe care (din pacate) n-o invatam decat dupa niste ani carati in spinare. Da, veti intalni multi adolescenti tembeli (rebeli) care isi auto-declara personalitatea ucigator de sclipitoare. Eram si eu pe-acolo. La 15, la 16, la 17, la 18, la 19 (si inca cum), la 20, 21, la 22 si la 23 nu stiam nici cum ma cheama. Apoi cand m-a interesat cu adevarat sa aflu cine sunt, NU cum ma vad ceilalti (pentru ca asta-i alta poveste, iar noi prin ochii celorlalti vom fi mereu altcineva), am reusit sa ma uit in oglinda si sa imi raspund (intaia oara in viata) sincer.
Cu un ochi critic, extrem de critic, o atentie la detalii incredibil de apriga, aveam clar doar doua optiuni (din gama alb sau negru): sa ma urasc (si-ar fi fost vai de mine) sau sa ma iubesc (mai rau).
De m-as fi urat, posibil ca jocul n-ar fi durat prea mult, dar pentru ca am decis ca ma iubesc...sunt in permanenta competitie cu sinele. Pentru ca eu am cele mai mari pretentii din partea celor dragi. Tough love my friends!
Iar, cu omul ce decizi ca-l iubesti (e o decizie credeti-ma) ce-ti doresti altceva decat sa-l devorezi si sa-i cunosti pana si faramele invizibile?
N-o sa va insir aici calitati, defecte, calificative, aprecieri sau pareri menite sa vi le imbunatateasca pe ale voastre. Relatia mea cu mine e una privata :) Esentialul e ca am reusit sa stiu exact ce pot si concret ce nu pot. Nu-mi vor spune oameni noi ceva ce eu nu stiu despre mine si am invatat sa-mi folosesc perfect fraiele.
Nici macar nu conteaza daca narcisismul meu e un lucru pozitiv, negativ, inutil, este cu totul si cu totul irelevant pentru ceilalti. E mai greu de ajuns in subconstientul meu (pentru voi, ceilalti) acum ca stiu "cate parale valorez", insa cam atat in ceea ce va priveste.
Pot insa sa va spun ca exista momente in care e vital sa existe iubire si cunoastere de sine. Pornind de la simplul fapt ca nu cautam sa ne identificam/cameleonizam cu nimeni, ca nu cautam acceptarea persoanelor nepotrivite si ca (in cazul in care) e mai benefica o dependenta de sine decat de cineva-ul care poate disparea oricand.
Sunt lucruri simple, descrise in cuvinte multe, insa promit o corectitudine maxima la orice fel de interactiune umana.
In cazul in care suntem oameni corecti, desigur.
P.S.Despre corectitudine...vorbim cu alta ocazie da?
Nu putem sa ne juca de-a viata cu cei necunoscuti daca si sinele e o enigma. Asta-i lectia cea mai importanta pe care (din pacate) n-o invatam decat dupa niste ani carati in spinare. Da, veti intalni multi adolescenti tembeli (rebeli) care isi auto-declara personalitatea ucigator de sclipitoare. Eram si eu pe-acolo. La 15, la 16, la 17, la 18, la 19 (si inca cum), la 20, 21, la 22 si la 23 nu stiam nici cum ma cheama. Apoi cand m-a interesat cu adevarat sa aflu cine sunt, NU cum ma vad ceilalti (pentru ca asta-i alta poveste, iar noi prin ochii celorlalti vom fi mereu altcineva), am reusit sa ma uit in oglinda si sa imi raspund (intaia oara in viata) sincer.
Cu un ochi critic, extrem de critic, o atentie la detalii incredibil de apriga, aveam clar doar doua optiuni (din gama alb sau negru): sa ma urasc (si-ar fi fost vai de mine) sau sa ma iubesc (mai rau).
De m-as fi urat, posibil ca jocul n-ar fi durat prea mult, dar pentru ca am decis ca ma iubesc...sunt in permanenta competitie cu sinele. Pentru ca eu am cele mai mari pretentii din partea celor dragi. Tough love my friends!
Iar, cu omul ce decizi ca-l iubesti (e o decizie credeti-ma) ce-ti doresti altceva decat sa-l devorezi si sa-i cunosti pana si faramele invizibile?
N-o sa va insir aici calitati, defecte, calificative, aprecieri sau pareri menite sa vi le imbunatateasca pe ale voastre. Relatia mea cu mine e una privata :) Esentialul e ca am reusit sa stiu exact ce pot si concret ce nu pot. Nu-mi vor spune oameni noi ceva ce eu nu stiu despre mine si am invatat sa-mi folosesc perfect fraiele.
Nici macar nu conteaza daca narcisismul meu e un lucru pozitiv, negativ, inutil, este cu totul si cu totul irelevant pentru ceilalti. E mai greu de ajuns in subconstientul meu (pentru voi, ceilalti) acum ca stiu "cate parale valorez", insa cam atat in ceea ce va priveste.
Pot insa sa va spun ca exista momente in care e vital sa existe iubire si cunoastere de sine. Pornind de la simplul fapt ca nu cautam sa ne identificam/cameleonizam cu nimeni, ca nu cautam acceptarea persoanelor nepotrivite si ca (in cazul in care) e mai benefica o dependenta de sine decat de cineva-ul care poate disparea oricand.
Sunt lucruri simple, descrise in cuvinte multe, insa promit o corectitudine maxima la orice fel de interactiune umana.
In cazul in care suntem oameni corecti, desigur.
P.S.Despre corectitudine...vorbim cu alta ocazie da?
joi, 17 mai 2012
De ce iubim himerele?
Nu-l plagiez pe Cartarescu, parol! Nu scriu despre barbati, despre femei, ci despre himere.
De ce ne indragostim noi de himere?
Pentru ca ne apartin.
Sunt creatii proprii, smulse din mintea si din sufletul nostru, le-am dat viata si este obligatoriu sa le iubim.
Vreau sa scriu aici geneza unei himere.
Nu stiu exact momentul facerii, cand mintea noastra devine inseminata, sau care este de fapt primul neuron insarcinat, insa stiu ca se intampla devreme in viata fiecarui om. Un "ceva" ramane impregnat in mintea fiecaruia dintre noi, constient sau inconstient. O culoare de par, o umbra de zambet, o forma a dintilor, o forma a mainilor, este embrionul unei himere pe care-l purtam in propria fiinta.
Evolutia unei himere poate dura o vesnicie. Depinde cu ce o alimentam, o completam astfel incat sa devina finita.
Si, la fel cum exista purtatori de virusi, fara nici un fel de simptome, devneim si noi purtatori gestanti cu himere. Le vom transpune, la un moment dat, intr-un corp victima, pana atunci insa sunt virusii mintii noastre.
Ce se intampla la prima infestare? Atunci cand himerele devin coconul ce sta sa explodeze? Ne proiectam himerele in persoana "de care ne indragostim" intaia oara. Evident ca o perioada de timp vedem propriile proiectii vorbindu-ne. Himera poseda fiinta "iubita" asemeni unui duh din povestile cu fantome.
Exorcizarea poate fi dura dar este iminenta.
Himera se intoarce in corpul gazda iar fiinta "iubita" devine brusc straina. Ne consolam, invinovatind pe nedrept strainul din fata noastra "am iubit o himera"! Crezand c-am fost cumva jefuiti de sentimente. Fara sa incercam macar o secunda sa realizam ca fara propria proiectie nimic nu s-ar fi intamplat.
Himera se hraneste din iubiri esuate. Ramane in corpul gazda, mai puternica, mai bine conturata, cautandu-si urmatoarea victima.
Cautam sa vedem in toti interlocutorii trasaturi comune cu ale himerelor flamande. Daca le gasim ne napustim flamazi proiectand din nou propria viziune asupra victimei.
Totul devine un joc: ne urcam gazdele temporare ale himerelor noastre pe piedestale cat mai inalte si apoi ii sabotam si le provocam caderea.
Nu ne putem indragosti de alte himere decat ale noastre asa cum nu putem sa traim alte fantezii decat ale noastre.
Mi-am pierdut poezia veti spune. Sunt sceptica si nu mai cred in iubire? Din contra.
Devenim obsedati pe masura ce iubim fiecare posesor ale himerelor noastre. Nu exista nici o potrivire perfecta intre himera si victima purtatoare iar din acest motiv avem de ales (la nivel subconstient) intre a taia din himera sau a umple noi golurile persoanei vii din fata noastra. De cele mai multe ori himerele sunt ucise. Intr-un timp lung desigur. Castiga omul din fata ta pe care incerci sa-l descoperi, sa-l cunosti, sa construiesti ceva real cu el/ea. Iubirea, de exemplu.
Dar himerele renasc!
De ce ne indragostim noi de himere?
Pentru ca ne apartin.
Sunt creatii proprii, smulse din mintea si din sufletul nostru, le-am dat viata si este obligatoriu sa le iubim.
Vreau sa scriu aici geneza unei himere.
Nu stiu exact momentul facerii, cand mintea noastra devine inseminata, sau care este de fapt primul neuron insarcinat, insa stiu ca se intampla devreme in viata fiecarui om. Un "ceva" ramane impregnat in mintea fiecaruia dintre noi, constient sau inconstient. O culoare de par, o umbra de zambet, o forma a dintilor, o forma a mainilor, este embrionul unei himere pe care-l purtam in propria fiinta.
Evolutia unei himere poate dura o vesnicie. Depinde cu ce o alimentam, o completam astfel incat sa devina finita.
Si, la fel cum exista purtatori de virusi, fara nici un fel de simptome, devneim si noi purtatori gestanti cu himere. Le vom transpune, la un moment dat, intr-un corp victima, pana atunci insa sunt virusii mintii noastre.
Ce se intampla la prima infestare? Atunci cand himerele devin coconul ce sta sa explodeze? Ne proiectam himerele in persoana "de care ne indragostim" intaia oara. Evident ca o perioada de timp vedem propriile proiectii vorbindu-ne. Himera poseda fiinta "iubita" asemeni unui duh din povestile cu fantome.
Exorcizarea poate fi dura dar este iminenta.
Himera se intoarce in corpul gazda iar fiinta "iubita" devine brusc straina. Ne consolam, invinovatind pe nedrept strainul din fata noastra "am iubit o himera"! Crezand c-am fost cumva jefuiti de sentimente. Fara sa incercam macar o secunda sa realizam ca fara propria proiectie nimic nu s-ar fi intamplat.
Himera se hraneste din iubiri esuate. Ramane in corpul gazda, mai puternica, mai bine conturata, cautandu-si urmatoarea victima.
Cautam sa vedem in toti interlocutorii trasaturi comune cu ale himerelor flamande. Daca le gasim ne napustim flamazi proiectand din nou propria viziune asupra victimei.
Totul devine un joc: ne urcam gazdele temporare ale himerelor noastre pe piedestale cat mai inalte si apoi ii sabotam si le provocam caderea.
Nu ne putem indragosti de alte himere decat ale noastre asa cum nu putem sa traim alte fantezii decat ale noastre.
Mi-am pierdut poezia veti spune. Sunt sceptica si nu mai cred in iubire? Din contra.
Devenim obsedati pe masura ce iubim fiecare posesor ale himerelor noastre. Nu exista nici o potrivire perfecta intre himera si victima purtatoare iar din acest motiv avem de ales (la nivel subconstient) intre a taia din himera sau a umple noi golurile persoanei vii din fata noastra. De cele mai multe ori himerele sunt ucise. Intr-un timp lung desigur. Castiga omul din fata ta pe care incerci sa-l descoperi, sa-l cunosti, sa construiesti ceva real cu el/ea. Iubirea, de exemplu.
Dar himerele renasc!
marți, 8 mai 2012
Viitorii uitati in trecut
Da, din pacate, sau din fericire, suntem pusi uneori in situatia de-a inchide oameni din prezent intr-o cutie a uitarii, undeva in trecut. Mai verde-n fata: de-a taia oameni din viata noastra.
Eu sunt genul acela de om ,"caine credincios", care te va urma pana la capatul pamantului daca i-ai intins candva o mana. Dar, pentru ca in esenta sunt un om al extremelor, cand ajungem "la capatul pamantului" pret de o dezamagire profunda, te voi taia definitiv si irevocabil din viata mea.
N-am "inchis afara" prea multi oameni de-a lungul timpului. Din contra, mi-am adaptat asteptarile la nivelul interlocutorilor pentru a nu fi dezamagita, pentru a nu-mi consuma portia de toleranta.
Nu imi plac oamenii si nu m-am laudat a fi unul cu aptitudini sociale intense. "Traind in cercul nostru stramt" m-am vrut inconjurata doar de oameni frumosi. Cine nu vrea? De obicei oamenii care-si pretuiesc atat de mult prietenia/compania sunt cei extrem de siguri pe ceea ce au de daruit. Siguri si sinceri.
Daca in datile precedente cand am "taiat" oameni din viata mea am suferit si am avut regrete sau remuscari....acum, am observat ca sunt mult ma pragmatica. Am invat sa nu am remuscari si sa-mi respect decizia cu aceeasi sfintenie cu care , DACA ar fi nevoie, mi-as recunoaste greseala.
Viata este mult prea scurta pentru a incerca sa salvezi oamenii de ei insisi, sau pentru a petrece timp incercand sa-i ierti!
Este ingrozitor de simplu sa ne comportam absolut normal, sa abuzam de bunul-simt sau de ce nu, de umanitatea fiecaruia. Asa cum eu fac alegeri in a pastra sau nu anumite personaje in viata mea, la fel si "inculpatii" isi aleg propriul drum.
N-am suportat niciodata relatiile "batute in cuie" de dragul societatii, desi imi place sa cred despre mine ca sunt o diplomata, mult prea ingaduitoare si cu bun simt din belsug. In egala masura pot sa devin picatura de otrava care-ti paralizeaza muschii. Si crede-ma, in a alege sa-ti fac bine sau sa te disec, intotdeauna disectia este mai usoara, mai confortabila si mai atractiva.
Dar, de dragul meu, pentru ca nu imi doresc sa ma manjesc pe maini cu nici un fel de remuscari, am ales sa renunt pur si simplu la oamenii toxici, nesimtiti, nerecunoscatori sau deranjanti. Simplu si fara de a doua sansa.
Iar acest articol nu este decat o marturie proprie pe care o voi recitii de cate ori ma simt vulnerabila in a crede minciuni. Cred cu tarie ca anumite activitati sunt ireparabile pe vecie si ca ne pot afecta iremediabil. Dar n-am sa mai deschid ochi si n-am sa mai salvez suflete.
E alegerea mea ireparabila :)
Eu sunt genul acela de om ,"caine credincios", care te va urma pana la capatul pamantului daca i-ai intins candva o mana. Dar, pentru ca in esenta sunt un om al extremelor, cand ajungem "la capatul pamantului" pret de o dezamagire profunda, te voi taia definitiv si irevocabil din viata mea.
N-am "inchis afara" prea multi oameni de-a lungul timpului. Din contra, mi-am adaptat asteptarile la nivelul interlocutorilor pentru a nu fi dezamagita, pentru a nu-mi consuma portia de toleranta.
Nu imi plac oamenii si nu m-am laudat a fi unul cu aptitudini sociale intense. "Traind in cercul nostru stramt" m-am vrut inconjurata doar de oameni frumosi. Cine nu vrea? De obicei oamenii care-si pretuiesc atat de mult prietenia/compania sunt cei extrem de siguri pe ceea ce au de daruit. Siguri si sinceri.
Daca in datile precedente cand am "taiat" oameni din viata mea am suferit si am avut regrete sau remuscari....acum, am observat ca sunt mult ma pragmatica. Am invat sa nu am remuscari si sa-mi respect decizia cu aceeasi sfintenie cu care , DACA ar fi nevoie, mi-as recunoaste greseala.
Viata este mult prea scurta pentru a incerca sa salvezi oamenii de ei insisi, sau pentru a petrece timp incercand sa-i ierti!
Este ingrozitor de simplu sa ne comportam absolut normal, sa abuzam de bunul-simt sau de ce nu, de umanitatea fiecaruia. Asa cum eu fac alegeri in a pastra sau nu anumite personaje in viata mea, la fel si "inculpatii" isi aleg propriul drum.
N-am suportat niciodata relatiile "batute in cuie" de dragul societatii, desi imi place sa cred despre mine ca sunt o diplomata, mult prea ingaduitoare si cu bun simt din belsug. In egala masura pot sa devin picatura de otrava care-ti paralizeaza muschii. Si crede-ma, in a alege sa-ti fac bine sau sa te disec, intotdeauna disectia este mai usoara, mai confortabila si mai atractiva.
Dar, de dragul meu, pentru ca nu imi doresc sa ma manjesc pe maini cu nici un fel de remuscari, am ales sa renunt pur si simplu la oamenii toxici, nesimtiti, nerecunoscatori sau deranjanti. Simplu si fara de a doua sansa.
Iar acest articol nu este decat o marturie proprie pe care o voi recitii de cate ori ma simt vulnerabila in a crede minciuni. Cred cu tarie ca anumite activitati sunt ireparabile pe vecie si ca ne pot afecta iremediabil. Dar n-am sa mai deschid ochi si n-am sa mai salvez suflete.
E alegerea mea ireparabila :)
vineri, 13 aprilie 2012
Emotia divinitatii
Anul trecut nu am avut timp sa scriu in si despre (asa cum i se spune in popor) Vinerea Mare. Am recitit postarile de acum 3 si respectiv 2 ani si mi-a parut rau ca n-am fost mai atenta acum un an...
Intre mine si religia...majoritatii oamenilor exista o oarecare bariera. Eu am modul meu foarte personal de a percepe si explica divinitatea. Am o relatie cu cele sfinte insa nu are nimeni dreptul sa ceara detalii iar eu nu vreau sa o justific. Imi rezerv dreptul de a crede intr-un Dumnezeu vazut si acceptat de mine, in felul meu si ii atribui toate lucrurile bune si frumoase din viata mea.
Atat.
Despre altceva vroiam sa va vorbesc, despre aceasta zi care reuseste de fiecare data, in fiecare an, sa imi scormoneasca in suflet dupa emotii, sa imi descante mintea cu ganduri bune, cu pace, cu multumire.
Contribuie din plin la fericirea acestei zile faptul ca urmeaza sa petrec Pastele alturi de familia mea, in locul de care mi-e dor, cu oamenii pe care ii iubesc. Sunt atat de nerabdatoare incat n-am dormit bine toata saptamana :)
Pana la urma...puse in balanta, cele bune, cele rele...sunt un om norocos...un om cu care viata a fost buna.
Am vazut zilele trecute un citat motivational care spunea "nu stii niciodata cat de puternic esti pana cand a fi puternic este singura optiune care ti-a ramas". Pentru mine puterea pe care o am nu a fost o optiune, a fost intotdeauna un fapt de necontestat. Am fost constienta de ceea ce sunt capabila pentru ca n-am trait niciodata doar pentru mine, oricat de mult m-as fi laudat ca sunt egoista. Cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci si cel mai frumos totodata, este sa fi puternic pentru oamenii din jurul tau.
Eu am multi oameni frumosi in jurul meu, din fericire pentru mine numarul lor creste pe zi ce trece, prea rar o spun insa sunt indragostita de oamenii din viata mea. Si n-am zis inca de familie :) Pe ei, pe familion, ii ador pur si simplu. Sunt acolo sus pe piedestalul lor si de-as multumi zilnic de mii de ori divinitatii mele ca ii am n-ar fi suficient! Credeti-ma!
Asa cum am inceput mai sus sa va spun, pe langa oamenii care-mi fac zilele bune, pe langa familie, am invatat sa iau in calcul toate lucrurile mici, detaliile care fac diferenta, care ma fac sa zambesc, sa ma trezesc cantand pe strada (serios, se uitau oamenii la mine), sa ma bucur la omleta de sambata dimineata, sa tanjesc dupa cafeaua de la birou, sa ma uit fascinata la copacii din piata W. Maracineanu...sa iau in calcul TOATE posibilitatile pentru care TREBUIE sa fiu fericita si sa omit sa calculez cele gri.
Nu sunt de acord cu sacrificarea minunatilor miei de Paste, nu inteleg ce legatura are iepurasul cu puii de gaina si cu ouale rosii... Ma duc in fiecare an la slujba de Inviere ( e singura data pe an cand ajung la biserica) fara sa am revelatii sfinte... Nu imi place agitatia "de sarbatori" si nici nu aprob postul acela restrictiv de 40 de zile pentru ca apoi sa ne inbuibam cu toate cele, sa ajungem la urgenta, sau mai rau...sa nu luam in calcul pe cei ce n-au macar o paine, nu mai vorbim de oua rosii....
Curatenia omului vine din interior. In fine, nu voi pierde cuvinte sa-mi justific convingerile, vroiam doar sa va fac o mica paralela pentru a va aduce acum in acest punct: Pentru mine, vinerea mare are o semnificatie aparte. O blandete, o traire, o matematica a celor bune, un dram de umilinta, de altruism...e o zi mai deosebita decat celelalte. Explicatie concreta pentru sentimente....nu am :) Vreau insa sa imi pastrez aceasta stare de bine si-n anii ce vin.
Dragii mei, cei ce ma citesc, va doresc sa aveti parte, macar un moment, de linistea aceea pe care o cautam si uneori suntem prea ocupati sa vedem ca o avem :) Sa va bucurati de iubire, asa cum vreti fiecare dintre voi sa o simtiti.... Iar cel mai important lucru pe care as vrea sa-l incerc
ati (macar de dragul discutiei) ar fi sa faceti aceasta matematica pozitiva a vietii.
Sa multumim!
Intre mine si religia...majoritatii oamenilor exista o oarecare bariera. Eu am modul meu foarte personal de a percepe si explica divinitatea. Am o relatie cu cele sfinte insa nu are nimeni dreptul sa ceara detalii iar eu nu vreau sa o justific. Imi rezerv dreptul de a crede intr-un Dumnezeu vazut si acceptat de mine, in felul meu si ii atribui toate lucrurile bune si frumoase din viata mea.
Atat.
Despre altceva vroiam sa va vorbesc, despre aceasta zi care reuseste de fiecare data, in fiecare an, sa imi scormoneasca in suflet dupa emotii, sa imi descante mintea cu ganduri bune, cu pace, cu multumire.
Contribuie din plin la fericirea acestei zile faptul ca urmeaza sa petrec Pastele alturi de familia mea, in locul de care mi-e dor, cu oamenii pe care ii iubesc. Sunt atat de nerabdatoare incat n-am dormit bine toata saptamana :)
Pana la urma...puse in balanta, cele bune, cele rele...sunt un om norocos...un om cu care viata a fost buna.
Am vazut zilele trecute un citat motivational care spunea "nu stii niciodata cat de puternic esti pana cand a fi puternic este singura optiune care ti-a ramas". Pentru mine puterea pe care o am nu a fost o optiune, a fost intotdeauna un fapt de necontestat. Am fost constienta de ceea ce sunt capabila pentru ca n-am trait niciodata doar pentru mine, oricat de mult m-as fi laudat ca sunt egoista. Cel mai bun lucru pe care poti sa-l faci si cel mai frumos totodata, este sa fi puternic pentru oamenii din jurul tau.
Eu am multi oameni frumosi in jurul meu, din fericire pentru mine numarul lor creste pe zi ce trece, prea rar o spun insa sunt indragostita de oamenii din viata mea. Si n-am zis inca de familie :) Pe ei, pe familion, ii ador pur si simplu. Sunt acolo sus pe piedestalul lor si de-as multumi zilnic de mii de ori divinitatii mele ca ii am n-ar fi suficient! Credeti-ma!
Asa cum am inceput mai sus sa va spun, pe langa oamenii care-mi fac zilele bune, pe langa familie, am invatat sa iau in calcul toate lucrurile mici, detaliile care fac diferenta, care ma fac sa zambesc, sa ma trezesc cantand pe strada (serios, se uitau oamenii la mine), sa ma bucur la omleta de sambata dimineata, sa tanjesc dupa cafeaua de la birou, sa ma uit fascinata la copacii din piata W. Maracineanu...sa iau in calcul TOATE posibilitatile pentru care TREBUIE sa fiu fericita si sa omit sa calculez cele gri.
Nu sunt de acord cu sacrificarea minunatilor miei de Paste, nu inteleg ce legatura are iepurasul cu puii de gaina si cu ouale rosii... Ma duc in fiecare an la slujba de Inviere ( e singura data pe an cand ajung la biserica) fara sa am revelatii sfinte... Nu imi place agitatia "de sarbatori" si nici nu aprob postul acela restrictiv de 40 de zile pentru ca apoi sa ne inbuibam cu toate cele, sa ajungem la urgenta, sau mai rau...sa nu luam in calcul pe cei ce n-au macar o paine, nu mai vorbim de oua rosii....
Curatenia omului vine din interior. In fine, nu voi pierde cuvinte sa-mi justific convingerile, vroiam doar sa va fac o mica paralela pentru a va aduce acum in acest punct: Pentru mine, vinerea mare are o semnificatie aparte. O blandete, o traire, o matematica a celor bune, un dram de umilinta, de altruism...e o zi mai deosebita decat celelalte. Explicatie concreta pentru sentimente....nu am :) Vreau insa sa imi pastrez aceasta stare de bine si-n anii ce vin.
Dragii mei, cei ce ma citesc, va doresc sa aveti parte, macar un moment, de linistea aceea pe care o cautam si uneori suntem prea ocupati sa vedem ca o avem :) Sa va bucurati de iubire, asa cum vreti fiecare dintre voi sa o simtiti.... Iar cel mai important lucru pe care as vrea sa-l incerc
Sa multumim!
marți, 10 aprilie 2012
Cand ai ramas fara cuvinte
Stii ca esti cu adevarat obosit atunci cand INDIFERENT CE se intampla tu nu poti avea nici o reactie. Nici macar una descriptiva. Ti s-au terminat cuvintele, explicatiile, gandurile, ti-e sila/mila/lene/lehamite sa iti auto-explici si sa te auto-convingi ca mai ai energie, rabdare, ca poate visezi.
Te-ai dezbracat incet-incet de orice dorinte avute de-a lungul vremii, ti-ai uitat sperantele intr-un colt de camera si s-au cam prafuit, ti-e frica sa-ti imbraci planurile de sezon pentru ca "vantul schimbarii" o sa te bata din toate partile... Ai ramas fara orgoliul, principii, valori, idei, esti aproape ca-n melodia aia de-o canta Depeche Mode si se numeste "Stripped" doar ca nu e nimic artistic in toata treaba asta care ti se intampla fara sa o poti controla.
Dormi dar nu te odihnesti, te relaxezi dar fara sa castigi un gram de energie si ai stomacul atat de ghem incat chiar crezi ca ai facut o cura de abdomene si ca de fapt sunt muschi. Nu, nu-s muschi, e cel mult un ulcer.
Iti propui sa-ti folosesti ultimele puteri in scopul comunicarii : poate cineva are habar ce se intampla sub fruntea ta incretita. Trebuie sa existe cineva care sa te cunoasca ATAT DE BINE incat sa-ti ghiceasca macar UN singur gand!? Te joci de-a loteria un milion de ani cu variante sase din patruzeci si noua, insa niciodata nu se castiga si exista un report de te apuca groaza.
Credeai ca nu mai esti capabil sa gandesti, sa speri, sa existi?
Daca cineva ar putea intradevar sa-ti citeasca gandurile ar constata ca nici macar nu-ti plangi de mila. Totul este atat de fad, insipid, incolor, inodor, incat nu e posibil sa-i aloci o emotie.
E pur si simplu epuizarea fizica, psihica, intelectuala, a pus stapanire pe tine pentru ca te-ai invartit intr-un cerc nesfarsit si NU, nu esti hamster.
Dar, daca din balmajeala irationala si plina de cuvinte ce ar tinde sa formeze metafore, reusesti totusi sa exprimi MACAR UN singur GAND coerent...inseamna ca nu esti atat de obosit cum credeai.
Te-ai dezbracat incet-incet de orice dorinte avute de-a lungul vremii, ti-ai uitat sperantele intr-un colt de camera si s-au cam prafuit, ti-e frica sa-ti imbraci planurile de sezon pentru ca "vantul schimbarii" o sa te bata din toate partile... Ai ramas fara orgoliul, principii, valori, idei, esti aproape ca-n melodia aia de-o canta Depeche Mode si se numeste "Stripped" doar ca nu e nimic artistic in toata treaba asta care ti se intampla fara sa o poti controla.
Dormi dar nu te odihnesti, te relaxezi dar fara sa castigi un gram de energie si ai stomacul atat de ghem incat chiar crezi ca ai facut o cura de abdomene si ca de fapt sunt muschi. Nu, nu-s muschi, e cel mult un ulcer.
Iti propui sa-ti folosesti ultimele puteri in scopul comunicarii : poate cineva are habar ce se intampla sub fruntea ta incretita. Trebuie sa existe cineva care sa te cunoasca ATAT DE BINE incat sa-ti ghiceasca macar UN singur gand!? Te joci de-a loteria un milion de ani cu variante sase din patruzeci si noua, insa niciodata nu se castiga si exista un report de te apuca groaza.
Credeai ca nu mai esti capabil sa gandesti, sa speri, sa existi?
Daca cineva ar putea intradevar sa-ti citeasca gandurile ar constata ca nici macar nu-ti plangi de mila. Totul este atat de fad, insipid, incolor, inodor, incat nu e posibil sa-i aloci o emotie.
E pur si simplu epuizarea fizica, psihica, intelectuala, a pus stapanire pe tine pentru ca te-ai invartit intr-un cerc nesfarsit si NU, nu esti hamster.
Dar, daca din balmajeala irationala si plina de cuvinte ce ar tinde sa formeze metafore, reusesti totusi sa exprimi MACAR UN singur GAND coerent...inseamna ca nu esti atat de obosit cum credeai.
joi, 5 aprilie 2012
My happy place
Iau o pauza de la astenie, am auzit ca nu-i la moda, dar...revenim si la asta (am sa va povestesc cum se joaca soarele cu nervii mei).
E o vorba in engleza : "I go to my happy place" care nu poate fi tradusa decat prin (aproximativ) expresia "visez cu ochii deschisi". De fapt, e starea aceea in care vrand sa uiti de tot si toate, sa lasi stresul sau oboseala sau nervii in urma, iti creezi un loc doar al tau in care "te duci" cu gandul.
Sau...pentru mine asa functioneaza.
Din cand in cand blochez toata lumea reala pentru cateva momente in lumea mea imaginara. Si pentru a nu parea atat de absurd, "my happy place" se concretizeaza cumva in dorintele realizabile pe care mi le pun pentru urmatoarea perioada.
Acum, de exemplu, cand visez "cu ochii deschisi" in doresc (mult mult mult de tot) cateva lucruri clare! Da, asa sunt eu, chiar si in fanteziile mele sunt ordonata si precisa :))
Asa ca ... imi deschid sufletelul, zambesc, privesc fara sa vad si transform "locul meu fericit" in:
O portie maaaare de mancare chinezeasca - urechi de lemn si pui in sos de stridii, totul lipait cu betisoarele :)
Un Guiness si o portie de fish&chips la James Joyce langa un pahar mare de vorba si-o leneveala de uichend! Bai, aia chiar nu mint cand se lauda ca au cel mai bun fish&chips din Bucu.
Un uichend la cai, dar, dormit acolo miros de grajd si balega :) Judecati-ma cat vreti, mi-as face parfum din par de cal :)
Cules de flori de primavara din padurea Baneasa... Mai avem padurea Baneasa da?
Un gulas bun de tot alaturi de ai mei, la Claudiu in curte ... Bine, aici cred ca oricine ar sti despre ce-i vorba ar saliva :)
O zi in care sa nu am nimic de facut, nici un fel de program, nici un om de vazut, cu nimeni de vorbit, liniste si somn.
Jumatate de zi in Cismigiu, in mijlocul saptamanii, cand au inflorit toti copacii si nu sunt alti oameni care sa aglomereze parcul. O plimbare lenesa si o maaaaare portie de miros de toate-florile de cires :)
Ultimul loc fericit...si din pacate cel mai putin realizabil:
In campul de langa casa bunicii mele...vara... habar n-aveti despre ce vorbesc :) Toate florile, toti copacii, pffff.... Sunt tentata sa spun c-as vrea mai mult de-o zi acolo, o dimineata, o noapte, dar ma rezum la a visa...
Nu-s un om pretentios si detaliile acestea au o incarcatura emotionala pentru mine...incredibila. Aparent lucruri simple, dar in realitate nu le poti SAVURA asa cum ai vrea. Ati vazut, nu, c-am pus cu majuscule cuvantul "savura".
Al vostru, care-i locul fericit?
E o vorba in engleza : "I go to my happy place" care nu poate fi tradusa decat prin (aproximativ) expresia "visez cu ochii deschisi". De fapt, e starea aceea in care vrand sa uiti de tot si toate, sa lasi stresul sau oboseala sau nervii in urma, iti creezi un loc doar al tau in care "te duci" cu gandul.
Sau...pentru mine asa functioneaza.
Din cand in cand blochez toata lumea reala pentru cateva momente in lumea mea imaginara. Si pentru a nu parea atat de absurd, "my happy place" se concretizeaza cumva in dorintele realizabile pe care mi le pun pentru urmatoarea perioada.
Acum, de exemplu, cand visez "cu ochii deschisi" in doresc (mult mult mult de tot) cateva lucruri clare! Da, asa sunt eu, chiar si in fanteziile mele sunt ordonata si precisa :))
Asa ca ... imi deschid sufletelul, zambesc, privesc fara sa vad si transform "locul meu fericit" in:
O portie maaaare de mancare chinezeasca - urechi de lemn si pui in sos de stridii, totul lipait cu betisoarele :)
Un Guiness si o portie de fish&chips la James Joyce langa un pahar mare de vorba si-o leneveala de uichend! Bai, aia chiar nu mint cand se lauda ca au cel mai bun fish&chips din Bucu.
Un uichend la cai, dar, dormit acolo miros de grajd si balega :) Judecati-ma cat vreti, mi-as face parfum din par de cal :)
Cules de flori de primavara din padurea Baneasa... Mai avem padurea Baneasa da?
Un gulas bun de tot alaturi de ai mei, la Claudiu in curte ... Bine, aici cred ca oricine ar sti despre ce-i vorba ar saliva :)
O zi in care sa nu am nimic de facut, nici un fel de program, nici un om de vazut, cu nimeni de vorbit, liniste si somn.
Jumatate de zi in Cismigiu, in mijlocul saptamanii, cand au inflorit toti copacii si nu sunt alti oameni care sa aglomereze parcul. O plimbare lenesa si o maaaaare portie de miros de toate-florile de cires :)
Ultimul loc fericit...si din pacate cel mai putin realizabil:
In campul de langa casa bunicii mele...vara... habar n-aveti despre ce vorbesc :) Toate florile, toti copacii, pffff.... Sunt tentata sa spun c-as vrea mai mult de-o zi acolo, o dimineata, o noapte, dar ma rezum la a visa...
Nu-s un om pretentios si detaliile acestea au o incarcatura emotionala pentru mine...incredibila. Aparent lucruri simple, dar in realitate nu le poti SAVURA asa cum ai vrea. Ati vazut, nu, c-am pus cu majuscule cuvantul "savura".
Al vostru, care-i locul fericit?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
http://sabbrasthughts.blogspot.com
Postări
Comentarii