Lectia zilei de azi

Se spune ca nici o zi nu este irosita daca am reusit sa invatam ceva nou.
Ma zbat intre a-mi pastra scepticismul darwinist iar apoi, cumva, out-of-the-blue se intampla ceva-ul care zguduie subconstientul si constientul, ma transforma intr-o bucata de suflet, atat de fragila incat pana si lumina zilei o orbeste.
Imi spun, eu, mie, in oglinda, ca ar fi prea putin sa nu existe motiv in spatele oricarei intamplari. Ca ar fi prea banal sa fim parte integrata din natura fara ca sufletul sa devina o bucata de energie ce hraneste universul.
Dar, cel mai important, va spun voua, celor ce cautati raspunsuri, conditia primordiala a oricarei intamplari posibile (pornind de la premisa ca TOTUL e posibil) este ca noi, omul, sufletul, fiinta vie sa CREADA! Cred deci exist!
Am ajuns, intamplator, sa citesc blogul unei femei de 39 de ani care si-a pierdut sotul, sufletul-pereche, tatal celor doi copii ai ei, prietenul cel mai bun...Si dupa ce s-au luptat impreuna (impreuna fiind un cuvant important) cu boala care i-a rapit sotul, timp de 1 an si jumatate...si-au spus adio. Iar dupa doar cateva luni (prea putin, daca vreti parerea mea) femeia asta s-a apucat sa scrie.
Sunt cumva confuza, prinsa intre nevoia de-a o intelege, admira sau judeca. O judec pentru ca nu pot intelege CUM de a reusit sa-si puna ordine in viata atat de repede. O inteleg pentru ca e lesne de priceput ca atunci cand ai doi copii mici, NU AI timp sa-ti plangi de mila, oricat de ranita ai fi. Si o admir pentru ca ea isi incepe o noua viata in fiecare zi. Crede cu tarie in viata aceasta noua, a imbratisat trecutul ca fiind...o parte a ei, o parte trista. Scrie atat de frumos despre "minunatul ei suflet-pereche care a parasit lumea mult prea devreme" incat eu (rationala) nu pot sa citesc fara sa-mi pun o intrebare: "oare femeia a luat-o razna?"
Dar tot ea imi da raspunsul in paginile zilnice ale blogului, spunand ca singura ei optiune a fost sa INVETE ceva din aceasta lectie, sa dea piept cu viata si sa-i spuna (vietii) CE VREA de acum inainte, pentru "cat timp mai are de trait" (si nu e nici un subinteles dramatic aici).
I-am citit fiecare cuvintel fascinata, apoi m-am propulsat in vizuina de cartita in care m-as fi ascuns eu de restul lumii daca as fi trecut prin ceva similar. Da, mi-am recunoscut rusinata ca intr-o situatie similara as fi cedat suferintei, m-as fi izolat complet si mi-as fi plans de mila pentru tot restul vietii.
Mi-am recunoscut chiar, ca din pur egoism nu vreau sa am urmasi, tocmai pentru ca n-as vrea vreodata sa existe "franghii" care sa ma ancoreze fortat in realitate. Pentru ca, dupa cum spune si femeia aceasta de 39 de ani, ii vine cateodata sa-si scoata copii la licitatie pe e-bay :) Dar, pentru si din cauza  lor ea exista.
Sa ma premiez pentru sinceritate, sau sa caut lectia evidenta? Ca pentru toate lucrurile care ne inconjoara exista o motivatie pe care TREBUIE sa o intelegem si ACCEPTAM, altfel ramanem pironiti intr-un loc mic si sumbru. Ca trebuie sa spunem vietii clar CE vrem, ca trebuie sa avem , mai intai de toate, NOI un scop pentru care sa luptam. Ca o batalie pierduta, oricat de dureroasa ar fi nu este decat O batalie, nicidecum n-am pierdut razboiul. Razboiul fiind de fapt aceasta sete de auto-cunoastere si auto-motivare.
Suna a discurs motivational, cand (imi veti spune) viata este mult mai complicata, mult mai plina de greutati, mult mai gri, mult mai...
Revin, asupra celor pe care vi le-am spus acum 4 ani cand (inca o data) luptam pentru mine: ACCEPTARE, INTELEGERE, SIMTIRE.
Asta-i lectia zilei de azi.

Fara nici o revelatie :)