Azi nu merit nimic!

Am facut-o de oaie... Asa pentru mine, pentru mintea mea si pentru toate cele ce le scriu, spun dar nu le aplic.
M-am tarat ieri de la birou facand un efort sa ajung acasa pentru ca ma simteam pur si simplu epuizata. Aveam senzatia ca daca mai exista un dram de energie in corpul meu, acesta trebuie conservat. Nu eram deloc in apele mele...
In fine, am ajuns acasa, m-am apucat sa fac ordine (asa se intampla cand iti planifici sa te prabusesti si sa dormi, n-ai cum) sa schimb lenjerii de pat, sa sterg praful, sa schimb nisipul lui Nemo, sa curat baia, ce mai...curatenie generala...
In verva maxima am deschis sertarul in care tin lenejeriile si prosoapele cu gandul sa iau una curata. Oh well... am descoperit ca era culcusul motanului meu. Bine, stiam ca mai intra prin sertare, cand are nevoie de un loc "al lui" insa in graba mea cea mare, cand am vazut intreg sertarul plin de blana de Nemo...fiecare husa de perna avea blana, fiecare prosop purta urme de labute...am inebunit!
Fara sa stau sa cuget m-am dus plina de draci si am apucat motanul de ceafa si i-am ars doua peste bot! Apoi am inceput sa sortez lenjerii de pat si prosoape de pus la spalat.
Ei bine, animalul a inceput sa-mi tuseasca, sa stranute, parea ca nu poate sa respire. Ori l-am speriat cu apucaturile mele de femeie bolnava, ori loviturile mele peste bot i-au cauzat puseele de tuse, i-au luat vreo doua minute sa-si revina.
Doua minute in care ma uitam la el cu groaza si nu stiam CE sa fac! Mi s-a scurs ultima doza de energie, am simtit cum imi cedeaza orice instinct si nu-mi doream decat sa ma evapor, dar el, animalul meu, sa fie bine.
N-are sens sa va vorbesc despre regretele mele, despre rusinea pe care am simtit-o cand ma gandeam la comportamentul meu. Am avut asa, vreo cateva secunde in care n-am simtit nimic altceva decat rusine la adresa mea.
El, motanul face parte din frumusetea mea zilnica! Iubirea lui, poznele lui, ma ajuta sa vad partea plina a paharului, iar eu, intr-un moment de frustrare si nervi ma razbun pe el?
NIMIC din ceea ce-mi umple sufletul nu merita sa aiba parte de comportamentul meu din momentele rele. Momentele rele sunt ale mele, pentru ca eu aleg sa le dau prioritate. DE CE trebuie sa sufere cei dragi? Pentru ca eu sunt obsedata de ordine?Pentru fixismele mele ca totul trebuie sa fie la locul lui?
Nu e ca si cum as detine o masina a timpului si pot sa sterg amintirile urate din mintea celor dragi. Mai ales cand aceste episoade ale mele ii afecteaza nevinovati.
Da, le am, ca orice om am momentele mele pline de otrava... Bine, poate la puterea a doua...

Si, ca sa-mi primesc cu varf si indesat portia de rusine, putin timp dupa incidentul respectiv, Nemo a venit la mine si mi s-a cuibarit in brate, cautandu-mi obrazul cu boticul lui umed. Pentru ca ma iubeste, rea, nebuna, cum as fi, pentru el sunt singura familie....sunt siguranta, sunt hrana, sunt stapana, sunt mama?

In oglinda sunt plina de promisiuni...ca gandesc, ca nu judec, ca analizez, ca tolerez...cer toleranta, cer intelegere, cer fericire. Daca de la o chestie atata de mica m-am pierdut cu firea, apoi am avut tupeul sa ma scuz ca eram obosita...ce-as putea face intr-o situatie mai de criza?
Inca n-am invatat lectia rabdarii, inca nu merit sa cer mai mult decat am.

Fiintele dragi sunt alaturi de noi chiar si in cele mai rele momente. Asta nu le transforma in scut! Chiar daca ne vad in zilele proaste si ne iarta, ne iubesc in continuare nu trebuie sa inteleaga un comportament plin de rautate.
Am tinut sa-mi scriu acest regret, pentru ca nu vreau sa dau ragaz mintii sa-l tolereze, sau , mai rau, sa-l uite.