Ce este depresia?

 Tot deschid laptopul, de vreo luna încoace, pregătită să scriu încă un articol ”radiografie” despre cum se vede depresia. Dintr-o perspectivă personală, firește, căci n-am (încă) diplome sau acreditări care să-mi certifice statusul de terapeut. Poate într-o zi. Poate.

Deci, cum se vede depresia? Dau un scroll rapid prin istoricul de poze din telefon meu. Știu exact ce caut. Final de 2020, 2021, 2022, apogeul. Depresia are chipul meu, dar, totuși, când văd acele poze cu mine, aș jura că nu-s eu în ele. Și, mai este ceva destul de ciudat: eu ori de câte ori văd o imagine cu mine, cu Luna, cu Lokki, recitesc un rând scris de demult, simt imediat EXACT ce simțeam atunci. Eh, când revăd acele imagini cu mine, nu simt nimic. NU simt nimic din CE simțeam atunci. Ceea ce mi se pare extrem de ciudat pentru că, doar revăzând o poză din Brașov, 2014, încă simt mirosul dulce-acrișor al brioșelor cu fructe de pădure, eram fix pe străduța îngustă cu piatră cubică care ducea spre brioșeria proaspăt descoperită. Înțelegi ideea?

Mă uit la mine, final de 2020, un selfie perfect. Un semi-zâmbet. Ochi goi (aici doar eu pot să-mi dau seama). Primăvară, 2021, o țin pe Luna în brațe și zâmbesc. Nu sunt eu în imagine? Eu sunt. Nu simțeam nimic. Nu existam. Nu respiram. Nu funcționam.

Eh, funcționam. Atât cât cerea rolul de mamă. Ce de povești cunosc. Povești în care femeile au fost depresive funcțional și și-au îndeplinit perfect rolul de mamă. Așa și eu.

Așadar, depresia (mea) arată ca mine. Dar nu eram eu. Zâmbea timid din imagini, îmi ținea copilul în brațe, avea chiar și câte un selfie sexy, mergea la plajă, făcea fursecuri de Crăciun. Dar, depresia avea și niște cearcăne destul de mari. Și niște riduri destul de adânci. Și niște unghii destul de roase (până la sânge). Și depresia n-avea multe kilograme. Era chiar cam osoasă. Fuma cam mult. Deși făcea și sport, depresia n-arăta sănătoasă. Și tăcea. Și mai ieșea cu prietenii, nu mai vorbea în public. Nu mai știa să se exprime. Nu mai avea CURAJ să deschidă gura și să vrea ceva. Orice. Depresia eram eu?

Cum se simțea depresia? Ei, aici mi-este destul de greu să mă exprim. Depresia se simțea ca un vid. Ca o tăcere. Depresia se simțea ca o gripă. Am vrut să scriu otravă, dar n-am încercat niciodată să mă otrăvesc . Dar gripă am avut. M-a luat încet, mi-a apăsat pe umeri. Mi-a cuprins încheieturile mâinilor și ale picioarelor, pieptul, gât, capul. M-a amorțit bine de tot, cu o durere apăsătoare, mi-a intrat până și în ochi, mi i-a încețoșat. Mi-a luat gustul mâncării de pe limbă și puterea. Mi-a șters zâmbetul de pe buze. Mi-a luat vocea, lacrimile. Mi-a dat o dorință puternică de a mă ascunde și de a nu mai exista. Mi-a dat o rușine colosală. Rușine de mine. Rușine că exist. Rușine că am crezut. Rușine că n-am plecat. Rușine că nu mă apăr. Rușine că nu-mi iau partea. Rușine că sunt proastă. Ești proastă. Ești! Ești cea mai proastă, Cristino.

Și-am vrut să vorbesc. Chiar am vrut. Dar n-am avut cu cine. Soră-mea avea cancer. Și, după punctul din propoziția anterioară vine cea mai lungă pauză posibilă. Cuvântul acela ne-a înghețat sângele în noi, ne-a oprit respirația și am rămas așa, toți (eu, mama, tata), fără să mai vorbim între noi, funcționând. Ar fi de scris un articol separat aici, însă nu pot decât să fiu recunoscătoare că NU mai există acel cuvânt în viața noastră. Noi nu știm dacă vom fi vreodată cum am fost după acel cuvânt. Acolo a fost tăcere.

Cu prietenii mei, cei câțiva, n-am îndrăznit să vorbesc pentru că...aveau viețile lor. De ce aș cere ajutorul? Sau, hai să fiu sinceră: aveam o imagine de protejat. Oricum, chiar și printre picături, chiar și cu mine ținând cu dinții de imaginea familiei perfecte (pe care credeam că o am), am avut oameni alături care m-au ghidat, sprijinit, atât cât am putut. Dacă eu am ales să nu spun tot adevărul, nici măcar lor, nici măcar terapeutei mele, n-aveam cum să-mi întindă mai multe mâini decât mi-au întins.

Acum, vine iar o pauză în ceea ce scriu. De fapt, vine și motivul pentru care tot amân acest articol și tot închid laptopul. Doar că, oricum aș aranja piesele de puzzle, fără cele adevărate, nu se creionează tabloul.

Am avut aproape de mine un om. Aproape fizic, adică sub același acoperiș. Un om căruia i-am cerut ajutorul. Și un om căruia i-am mărturisit toată durerea și frica și neputința mea. Un căruia i-am cerșit atenția și mila. L-am implorat și chiar l-am amenințat. Și, pe care în cele din urmă l-am părăsit. Și nu-l voi ierta niciodată. Nu pentru că nu m-a ajutat, că nu i-a fost milă, silă, nu pentru că nu a simțit sau a simțit vreo emoție în legătură cu mine. Ci pentru că a luat toate cuvintele mele, toate emoțiile mele, toate confesiunile mele, toată încrederea și toate slăbiciunile mele cu copy-paste. Le-a folosit ca argumente împotriva mea. M-a lovit când eram cel mai jos și m-a lovit în cel mai urât mod cu putință. Depresia eram EU. Eu eram de vină pentru depresie! Pentru că eram așa și așa și așa și așa și așa. E ca și cum, în loc să scoți înecatul din apă, îl apeși pe umeri în timp ce-i spui că merită să moară. Asta după ce tu l-ai aruncat în apă.

Și m-a privit în ochi vreo 2-3 ani, așteptând să mor.

Dar, uite că n-am murit. Sau, posibil că versiunea aceea a mea o fi murit. Mereu am spus că mă pricep să mor și să revin la viață. Că așa am ieșit din aproape toate situațiile emoționale: după ce am dat totul și încă puțin. Și-am murit și înviat. Mereu într-o versiune mai bună a mea.

De data aceasta am avut-o pe Luna. Lumina și aerul meu. Motivația și puterea. Și am început terapia. Și am început să respir. Și să privesc depresia în oglindă. Să-i dau voie să plângă. Să vorbească. Să existe.

I-am luat obiceiurile proaste, dar i le-am luat cu blândețe. Nu i-am mai dat țigări. Nici alcool. Și nici sport ca pedeapsă. N-am mai lăsat-o nedormită. Somnul a fost și este încă una dintre luptele duse. Pe care aproape am câștigat-o. Și nu renunț.

Mâncatul compulsiv. Nemâncatul compulsiv. Nedormitul. Rosul unghiilor. Curățenia obsesivă. Sport până la epuizare. Tăcere. Neîncredere. Frică. Tăcere. Și mai multă tăcere. Frică. Oboseală dusă în extrem. Nemâncat cu zilele, mâncat în exces.

Doi ani.

Citit. Plimbat. Uitat în oglindă fără ochi critic. Mâncat cu grjiă, cu iubire, cu echilibru. Discutat. Citit. Vorbit. Citit. Sport ușor, de drag. Plimbări luuuungi. Muncit cu drag. Oameni. Iar plimbări. Iar oameni. Voluntariat. Citit. Scris. Cand am reînceput să scriu...ei bine, abia aici am simțit prima rază de speranță. În scrisul meu terapeutic. În cuvintele lăsate aici, pentru mai târziu. În curajul sincerității, oricât de greu digerabilă este sinceritatea.

Îmi ascult corpul. Îmi ascult mintea. Îmi ascult copila, motanul, prietenii. Și mă ascult pe mine. Memoria a reînceput să apară. Flash-uri din trecut, perioada în care am lipsit din viața și corpul meu. Doamne câte amintiri. Și cum poate un om să existe fără să existe.

Nu știu dacă lecțiile mele ar putea fi de ajutor cuiva. Mă tot bate gândul, în ultima vreme, să mișc un deget, sau mai multe, să creez un grup de suport, să inițiez ceva care ar putea crește frumos, dedicat mamelor singure (în special) și femeilor care se regăsesc în ceea ce scriu eu. Poate că este doar o idee. 

O las să crească.