Gândim prea mult...

...asta a fost concluzia serii.
La un pahar de vorbă.

Și, pentru că gândim prea mult, trăim prea puțin. Mintea distruge sufletul...N-am zis-o eu. Eu aș încerca să-mi dresez sufletul și să-mi las mintea să judece. Cu siguranță mintea mea ar ști mereu ce facă și ce să aleagă pentru mine.
Dar, azi nu e o zi bună pentru tras concluzii. Azi mă chinuie o răceală de vară, pentru că așa-mi place mie...să bolesc canicular.

Suntem sclavii atenției, ne dorim să o primim chiar și fără să o returnăm. Și, dacă se întâmplă să oferim atenție dar nu ne este întors favorul (aparent considerăm că facem un lucru mare oferind) devenim frustrați și considerăm că am făcut un compromis.

Când naiba a devenit totul în halul ăsta de complicat și complex?

Asta aduce evoluția? Relațiile inter-umane condiționate de zeci de reguli? Parcă trebuia să fie totul simplu și direct...Place sau nu place, stai sau pleci.
Nu, nu, nu, nu... Dacă place, trebuie să știi CÂT place. Dacă știi cât place trebuie să știi până CÂND... Și, cum nu ne-am născut cititori în stele, dacă nu știm până când...ajungem să facem/gândim fel de fel de rahaturi absurde pentru a transforma "când-ul" în "totdeauna".

Mă doare mintea. Serios.

Așa că mă voi baza pe altă calitate cu care am fost înzestrați noi oamenii: darul vorbirii. Tot ceea ce nu este verbalizat va fi considerat irelevant. Poate că este o măsură drastică, însă nu-mi pot ocupa gândurile cu ipoteze posibile și imposibile.

După cum spunea un amic, grec, într-un context complet diferit: "În Grecia...ești ceea ce declari că ești".
Hai să nu mai fim ceea ce gândim.
Hai să fim ceea ce spunem că suntem.