Răspunsuri, răspunsuri

În ultimele două săptămâni nu am fost cel mai vesel om din lume. Din contră. Am fost extrem de emotivă, agitată, urâcioasă și foarte-foarte confuză.
Evident, ca-n orice poveste de-a mea, fără un motiv concret. Ceea ce mă frustra și mai mult. Știți copilul acela plângăcios, hrănit bine, cu scutecul schimbat și somnul de frumusețe la activ, dar în continuare agitat? Așa și cu mine. Totul roz, niciun  motiv real de supărare, totuși, eu nemulțumită.

Și-am făcut chiar și ceea ce mi-am promis eu mie că nu mai fac: am analizat și despicat firul în 4000. Să vedeți apoi certuri cu vocile din capul meu: Cristina, go with the flow, nu mai analiza, nu mai căuta, mâine o să fie mai bine, bla-bla-bla...
Am început chiar să citesc o carte despre cum să nu mai gândești. Vorbesc serios. Mi se pare o aberație, însă sunt mânată de curiozitatea aceea malefică: dacă totuși afli ceva util? Dar daca nu?
Ce-ai de pierdut? TIMP Cristina, timp!

Oarecum, oarecum, am identificat câteva posibile cauze ale stării mele. A fost un dute-vino continuu. Ba mă enervam pe mine pentru că îmi dau voie să mă analizez într-atât, ba îmi spuneam că nu pot să mă ignor în continuare și să mă trezesc depresivă FĂRĂ motiv. Ba spuneam: fuck it, you have no soul, ba spuneam: un-fuck it, you need to feel.
Eu pot să fiu cel mai aberant și insuportabil om pe care-l știu. Nici nu știu cum sună asta pentru cei ce nu mă cunosc. E muuuult mai simplu să mi se pună o ștampilă cu : FREAK. În fine, continuăm.

Și azi, căutând ceva printr-o cutie de bijuterii, am găsit un stick mai vechi pe care obișnuiam să-l port la chei. Evident că nu mi-am reprimat curiozitatea de-a vedea CE am pe el. Multe-multe poze...vechi. Credeam că am șters toate pozele mele vechi..însă nu. Plus...un fel de jurnal. Mda...cutia Pandorei. Chiar uitasem că am incercat și această metodă de psihanaliză personală. Nimic rafinat, pur și simplu relatări necenzurate, păstrate ca...dovezi - pentru când va fi nevoie. Wow! Tocmai când credeam că eu - pe mine - nu mă mai pot șoca.
M-am îngrețoșat rapid de fiecare cuvințel scris acolo și-am recunoscut o Cristina foarte aproape de nebunie.
L-am șters. Nu înainte de a-l citi de vreo 10 ori. De fiecare dată refuzam să cred că am scris ce-am scris.
Scrisul ca scrisul Cristina, dar trăitul? Ok, NICI pe acest subiect nu vreau să insist...nu-i văd rostul.

Dar...am avut o imagine de ansamblu asupra celor două persoane, complet diferite, eu atunci, eu ieri. Și, ca să fie toată chestia asta mult mai bolnavă, a mai răsărit cineva in peisaj: eu AZI.
Am văzut mai clar ca niciodată extremele: Cristina maniaco-depresivă, Cristina Flower Power și Cristina - naratorul.
Iar echilibrul (devine Mecca acest cuvânt) acela despre care tot scriu ca o nebună...își are locul NU în mijlocul acelor personaje...ci la vreo cațiva ani-lumină distanță. :)
De ce spun asta? Pentru că..până acum am lăsat vântul să bată și-am fugit exact în direcția opusă a ceea ce fusesem în trecut. Când am realizat cât de rău ajunsesem...mi-am dorit să mă schimb atât de mult încât am tăiat absolut tot ce mă caracteriza înainte. TOT!
Acest om nou, care s-a construit singur...este întradevăr unul mai bun și mai frumos. Însă...(așa cum spuneam sus de tot) dacă am ajuns să fiu copilul plângăcios...e clar că lipsește ceva. Sau că e un surplus undeva.

Așadar Cristina, liniștește-te, habar n-ai ce să faci în continuare, dar știi că nu trebuie să te lași în voia vântului pentru că s-ar putea să te ia pe sus. Metafore...

Vreau să-mi setez câteva priorități.
Vreau să am un scop.
Altul decât acela de-a mă vindeca, pentru că, aparent, asta am făcut-o deja.