Adevăruri cu lehamite

N-aș fi bănuit vreodată că voi ajunge să-mi fie râsul atât de natural si lejer. După ce ani de zile am făcut cută în frunte privind lumea îndoielnic (ok și din cauza faptului că nu suport lumina, dar na...) azi îi zâmbesc încrezător. Nu că m-aș considera superioară (e drept că-s și arogantă) ci pentru că reușesc să înțeleg...cam tot ce e de înțeles. Și aleg să zâmbesc.

Am citit zilele trecute un articol prea feminin despre niște rahaturi care se presupune că te fac specială  odată cu mirobolanta vârstă de 30 de ani. Mă enervează tâmpeniile astea feministe menite să mă facă mai confortabilă cu vârsta mea. Da, am 30 de ani. Mai bătrână decât păsăricile de 25, mai experimentată decât cele de 27 și mai împăcată cu viața mea.

DAAAR asta nu datorită căcaturilor motivaționale sau a faptului că nu-mi arăt vârsta. Că nu te pocnește niciun zen între ochi odată ce ai împlinit un număr de ani. Ci pur și simplu ai avut mai mult timp la dispoziție să trăiești. Este logică pură dragelor și chiar dragilor.

Aș vrea să fiu heităriță și să scriu despre chestiile care mă fac pe mine mai șmecheră acum, ajunsă la anii ăia ce se vor a fi cei mai frumoși din viața-mi, însă... nu-i chiar așa. Și la 20 de ani e faină viața. Și la 25 și la 29. Și..surpriză, la 30 nu se moare, așa cum credeam când aveam 14.

La 30 de ani...te doare în cur. La figurat, că la propriu...e nasol. La 30 de ani, în cazurile ideale (că idealizăm de dragul poeziei) se presupune că ai trăit niște chestii și ai mușcat puțin din țărână. Deci nu ești mai deșteaptă pentru că îți cade inteligența din pom, ci ești doar dacă transpiri în metrou citind o carte, muncind la birou minim 8 ore, ținând ochii deschiși și urechile pe recepție. Bătrânețea nu aduce înțelepciune chiar în toate cazurile.

Voința și ambiția și munca la pătrat aduc înțelepciunea. Și chiar greșelile. Lecțiile alea pe care le înveți dând cu capul de podeaua din baie și întrebându-te “de ce mi se întâmplă mie asta, sunt un om corect, nu merit…”. Ba meriți. Și cât ai să visezi destine, suflete pereche, karma, noroc, soartă….sau alte bomboane de pe alte colive…o să ți-o cam iei în freză :)

Viața e atââât de simplă, oricât de grea ți s-ar părea ție de fapt. Trebuie doar să-ți pui imaginația la contribuție. Să vezi cu ochii minții cel mai negru scenariu și să te ferești de el.

Ah…și să lupți. Da’ lupta-i bună, antrenează demonii ăia din creierașu-ți.

Bun. Și ai ajuns la 30 de ani (când oi avea mai mulți v-oi spune cum e) și zâmbești. Nu te mai interesează musai cum se uită lumea la tine ci te interesează cum te uiți tu la ea. Sper din suflet că o privești fiind elegantă, îngrijită, cu “sufletul“ (ăla din creier) intact.

Realizezi muuult mai repede ce îți place și ce nu-ți place, ce ți se cuvine și ce nu ți se cuvine, ce meriți și ce nu meriți. Realizezi muuult mai repede care sunt șansele de eșec și prefer să nu visezi la cai verzi pe pereți (erau frumoși la 23, desenați pe peretele lui gagică-tu, dar acum…îi vrei pe ăia din manej) și să nu începi bătălii nesemnificative.

Ah…și…mai e ceva. La 30 te întrebi mereu ce câștigi? Că…așa e logic. Dacă am exista de dragul inorogilor și-al curcubeelor...n-ar mai exista evoluție.

Deci…înainte să te arunci cu capul înainte lăudându-te că ești curajoasă și spontană și rebelă și specială…întreabă-te (și fii sinceră, că altfel e doar o bulă de săpun) CE câștigi.

Miza contează.

Mă perpelesc

Arde pielea pe mine. Și la propriu…și la figurat.

Am fix aceeași privire și stare ca acum…12 ani. Țin minte senzația chit că am uitat o mie de alte chestii. Viața noastră e compusă din amintiri din astea ale momentelor importante și contemplari ale viitorului.

Cât din tine trăiește în prezent? (asta ca o paranteză, pentru ca azi o să-ți vorbesc despre altceva. Azi o să-ți mai spun o data povestea mea, fără metafore sau interpretări. De fapt cu metafore și cu interpretări…că așa sunt eu)

Acum 12 ani, tot cam pe vremea asta…mă sufocam efectiv. Era și cald, atât cât poate să fie în nordul țării. Dar voiam să FAC CEVA! Să fac o schimbare, să evadez, să mă eliberez, să mă revolt, să…orice poate ticlui creierașul unei puștoaice de opșpe ani ținută în lesă militărească de tac-so.

Și-am ajuns aici, în colțul opus de țară. Fără planuri, oameni, bani sau experiență. Aproape ca și acum. (dar să nu deschid fereastra aia pentru că mă arunc prin ea instantaneu).

Eșecul nu era o opțiune. Întorsul nici atât. Dacă nu mă crezi...trebuie să-ți fie frică de tata ca să mă înțelegi.

Cred că de atunci mi se trage treaba asta. Că nu renunț. La nimic. Până nu mă perpelesc și dau tot-tot-tot, despic, explic, etc, nu cedez. Nu e un compliment. E grav să fii mereu propriul tău judecător și să vrei perfecțiune. Care nu există apropo. E doar perfecțiunea ta. Asta iar e altă discuție.

Uite așa au trecut 12 ani. Cu bune, rele, multe, destule. Lecții, răni, amintiri, trăiri intense, explozii vulcanice, euforii, morți, renașteri, iubiri, sechele, frustrări...ai înțeles ideea... 12 ani cu de toate, ca la shaorma. Ca și ai tăi, n-am nicio secundă impresia că ai mei ar fi deosebiți, speciali, unici. Sunt ai mei și atât.

Iar azi sunt eu și atât.

Singura diferență dintre mine și puștoaica de atunci e... patosul. Eram mai curajoasă și aș fi mușcat din carne vie pentru cauzele mele. Astăzi m-am cizelat. Nu mușc, ci tai cu bisturiul. Înțelepciunea vine cu vârsta. Pierdem unele, câștigăm altele.

Mi-am pierdut încrederea infinită, am câștigat rațiunea. Nu mă interesează faima, nu pun preț pe complimente, nu mă impresionează teribilismul și aproape că văd prin oameni. Mă feresc să fac asta totuși. Îmi place să mă auto-sabotez și să las oamenii să-mi fie surprize plăcute sau neplăcute. Și...printre cele mai arzătoare dorințe legate de ei ar fi să...mă...contrazică. Nu-mi place când am dreptate.

Așa, ne întoarcem în prezent. Arde pielea pe mine...

Despre schimbare

Câți oameni cunoști care iubesc schimbările? Eu...destul de puțini.
Schimbarea apare fie că o dorești și muncești pentru ea, fie silit și atunci te confrunți cu ea, fie...îți intră pur și simplu în ritm...
E ca o toamnă leneșă, mai întâi îngălbenește puțin câte puțin frunzele, apoi întețește vântul și...în cele din urmă te apasă cu picături mărunte și reci.

Dar cine-a spus că schimbarea este rea? Aici răspunsul îți aparține. Poate să nu fie bună, poate să nu fie rea. Abordarea ta cotează.
Până în prezent m-am confruntat cu toate cele 3 tipuri de schimbare de mai sus.
Am început cu cea impusă. N-am căutat schimbarea și, totuși, totul a devenit nou.
M-am trezit într-o lume diferită de tot ceea ce cunoșteam eu.
Ca orice creatură vie...am intrat în panică. Atunci când ne confruntăm cu ceva nou, fără să ne fi creat în prealabil vreo imagine în minte...și reacțiile sunt pe măsură.
Primul val de schimbare, impusă, m-a plesnit peste ochi, era să mă scufunde, să mă inece, chiar aproape de mal. Am dat din mâini până am obosit.
Cu ultima gură de aer rămasă...mi-am dat sema că vreau și eu o schimbare. Și am început lupta.

A venit valul al doilea. Schimbarea dorită. Aici mi-a fost ușor.
Am devenit avidă după tot ce-mi părea nou și diferit. M-am avântat în valuri și valuri și valuri noi, îndepărtându-mă de țărm.
Nu-mi păsa în mod deosebit încotro mă îndrept atâta timp cât fiecare nou val mă purta într-un loc nou. Iar noul e ca un drog. Mai vrei puțin. Încă puțin.
Îți face bine și-ți negi dorința de control. Te negi pe tine, te dăruiești clipei și devi un produs al clipei. Ești ceea ce faci. Dar doar atunci, pe loc. Pentru că în rest...habar n-ai.
Binînțeles că și noul acesta absolut are un strop de pericol. Căci tot ceea ce nu e echilibru...e extremă. Și uite așa...te trezești în mijlocul mării, departe de mal, e nou, e fabulos, dar nici nu mai știi dacă ai suficientă energie să te întorci. Sau, la ce să te întorci? Că n-ai cum să definești nici trecutul și nici viitorul iar prezentul e nou.
Instinctul tău de supraviețuire joacă un rol important. Te trezește cumva la realitate. Funcționează cu ceea ce-i dai. Tinde spre un echilibru. Vrea să-ți protejeze genele, că doar, asta ești, o creatură cu scop.

Al treilea val de schimbare, cel nesimțit (îi spun așa pentru că pur și simplu nu realizezi când se întâmplă și nici n-aduce noul sau neașteptatul. E un fel de schimbare conformistă), e ca un colac de salvare.
Nu ești nici în postura neașteptată a înnecatului la mal ce luptă să trăiască, dar nici nu mai ești aventurierul ce vrea să spargă valuri. Așa că...e logică apariția colacului de salvare. Te stabilizează. 

Cunoști marea, cunoști pericolele ei. Îți place în continuare aventura, știi și cum să reacționezi în situațiile de criză.
Dar, alegi pur și simplu să te tolănești pe un șezlong, sub o umbrelă (că tot e vară), cu un frappe răcoros alături. Să asculți liniștea, să admiri marea, să respiri aerul.
Și, culmea, ți se pare bine. Mai important, ți se pare natural, firesc și n-alegi nicio tabără.

Unii numesc această etapă normalitate. Eu mă feresc de acest cuvânt. Pentru că mă feresc să etichetez.

Dar, vă zâmbesc de sub umbrelă. Relaxată și confortabilă.

O provocare

De ceva vreme…m-am cam prins cum stă treaba cu acest “happily ever after” și cu multe altele care mă cam măcinau de ani buni. În caracteristica-mi modestie vă recunosc…v-am subestimat. Și pe voi și pe mulți alții. 

Dar…cred că toți facem asta. Ne subestimăm reciproc. De ce? Pentru că putem.

Mintea noastră, ca o râșniță, are nevoie să macine și să macine și să macine chestii. Niciodată n-o să tacă, niciodată n-o să se oprească. Și mintea ta îți spune ție că ești mai bun ca vecinul. Și vecinului îi spune că e mai bun decât tine. De aici și proverbul cu o capră. Și cu un vecin.

La fel cum stomacul are nevoie de alimente pentru a-și exercita funcția de bază, creierul are nevoie de o minte funcțională. Care…procesează. Crezi pentru că exiști. Dacă n-ai mai crede, ar însemna că ți s-a dereglat tărtăcuța.

Ce crezi? Păi…cam orice. Dar mai ales că ești special(ă). Că ești diferit(ă). Unic(ă). Irepetabil(ă).

N-o să te contrazic. Nu e scopul meu să îți neg convingerile. Sunt ale tale. Bucură-te de ele.

Ce îmi permit totuși să-ți spun, ca un sfat, bazat pe propria mea experiență, este să nu mai subestimezi oamenii. Și să-i asculți. Nu să-i auzi, ci să-i asculți.
De ce ai crede că vecinu’ are minte mai puțină decât tine? Sau că n-are propriile trăiri? Sau că doar tu ești empatic(ă) și vizionar(ă)?

Pune-te în papucii fiecărui om cu care interacționezi. Nu la propriu, ci la figurat. Fă exercițiul ăsta cât mai des ca să înveți să-l faci bine. Înainte să reacționezi oricărei revelații subiective încearcă să te întrebi dacă nu cumva te crezi mai deștept decât celălalt. Ok, n-am zis că n-ai fi, poate chiar ești. Dar dacă elimini total egalitatea...s-ar putea să te trezești singur(ă) împotriva unei lumi pe care n-o înțelegi.
Da, am fost acolo. Și singură și împotriva.

În ultima perioadă mă amuz teribil ascultând oamenii. Cred că nici ei nu se așteaptă să fie ascultați sau auziți. Știi...atunci când cineva îți spune ceva și tu deja ai ideea în cap despre răspunsul pe care i-l vei da? Știi atunci când în timp ce seamănul tău îți vorbește și tu deja îți construiești mental argumentul cu care-i vei răspunde? Atunci îl(o) pierzi. Îl(o) subestimezi.

Nu te mai gândi la ceea ce vrei să-i răspunzi decât DUPĂ ce l-ai ascultat atent. Ok, ai să pari mai molcom și mai ardelean dacă stai să procesezi și nu-ți întrerupi interlocutorul.
Poți părea greu de cap. Sau...poate chiar ai să pari politicos și respectuos. Poate chiar ai să asculți și vei înțelege.
E un risc pe care ți-l asumi :) Dar...poate, poate, ai să fii mai fericit(ă). Mai împăcat(ă).

Ce spui, încerci?

Una singură!

Ai o singură viață! Unaaa singurăăă! 

Și eu la fel.

Ok, poate nu mă crezi, n-ai motive să mă crezi pe mine, în detrimentul convingerilor tale personale. Dar poate te încrezi în știință? În evoluție? În dovezi clare? În fine...mi-au tot ajuns pe la urechi vorbe aruncate cu și despre reîncarnare, șanse noi, probleme nerezolvate sau alte asemenea bazaconii.

Mintea umană e fascinantă. Trebuie mereu să găsească răspunsuri, să fabrice întrebări și, de ce nu, probleme. Avem nevoie, genetic vorbind, să CREDEM în “ceva”. Că totul e un șcenariu, că e predestinat, că rezolvi probleme din alte vieți, că ai un destin de împlinit, un scop, un motiv…un “ceva”.
Pentru că … e de neconceput că…“this is it“, cum ar spune răposatul Michael.
Dar…cam asta e. Cam atât. Ai o singură viață, la fel cum au toți ceilalți din jurul tău. Nu te diferențiază nimic de animalul pe care (uneori) alegi să-l pui în farfurie. (nu, nu e un articol pro-vegetarienism, încerc să-mi susțin ideea cumva, pe înțelesul tău). Bine, ești norocos că ai un creier de aproape un kilogram și jumătate și că printre multiplele lui funcții se numără și conștiința/conștiența. 

Tu o ai, ești conștient, restul de creaturi vii nu prea. Unele, însă nu le-am studiat încă…așa că nu-mi permit să vorbesc despre.

Te naști, te dezvolți, înveți, crești, trăiești, experimentezi și tot așa. Ar fi bine să nu aștepți un moment de glorie, să nu-ți lasi “destinul“ să “se întâmple“ ci să faci azi și acum (sau când simți tu) cam tot ceea ce vrei să faci.
Mâine…s-ar putea se nu existe. Nu-s macabră, însă nu cred că se aliniază planetele pentru tine. Sau pentru mine. Trăiești o singură dată. Da, știu, mă repet și devin enervantă. Totuși, dacă ai ști că ai o singură șansă să faci totul, sau orice, de ce ai lăsa să treacă timpul? De ce ai vrea să crezi bazaconii paranormale? Mintea ta nu prea poate să accepte simplitatea (care e și complexă cumva) vieții și atunci îți înlocuiește semnele de întrebare cu…himere și speranțe.

Spune ceea ce simți. Trăiește și nu amâna. Nu te mai întâlnești cu nicio secundă irosită din viața ta. S-a dus, a trecut, asta e, n-o primești înapoi.

Știind toate astea… singura mea dorință e să-mi fac fiecare clipă cât mai vie, cât mai plină, cât mai conștientă. Că din asta avem, din belșug.
La conștiință mă refer. Folosește-o!