Despre aventura din Cheile Nerei

        Cu o seară înainte să plec(ăm) spre Sasca Montană aveam dubii...
Eram obosită, ușor irascibilă, deja nu mai suportam ritmul în care-mi treceau zilele și nici reacția mea vis a vis de tot ce trăiam. De când cu accidentul la mâna stangă acumulasem destul de multe frustrări. Și...faptul că ligamentele întinse ar fi putut să-mi pericliteze "aventura în sălbăticie" nu făcea altceva decât să-mi alimenteze frustrările.
Toate activitățile din ultima perioadă mi-au întărit convingerile că am exagerat, că trebuie să-mi găsesc un echilibru, că încep să nu mai judec limpede și că sunt din ce în ce mai greu de mulțumit...de înțeles, de acceptat.
Așa că, până joi noaptea, am trăit ca un robot. Mi-am făcut bagajele, însă eram din ce în ce mai nesigură pe ceea ce îmi doresc.
Mă gândeam că, în loc să-mi petrec weekend-ul în pat, lenevind și nefăcând nimic...am ales să călătoresc și să descopăr ce-a mai rămas din România sălbatică. Unde mai pui c-am mai convins și 3 prieteni să mă însoțească. Oamenii erau entuziaști. Entuziasmul meu era...subjugat de cearcane.
Apoi...în ziua plecării, mi-am setat greșit alarma la telefon și m-am trezit cu o oră mai devreme...Adio somn!
Apoi...în Gara de Nord am aflat că trenul "rapid" era de fapt "personal" și era cam singurul cu care puteam ajunge în Craiova astfel încât să ne integram în programul stabilit. Mai lipseau găinile din compartimente și totul ar fi fost mai ceva ca-n "Pisica albă, pisica neagră"
În fine, s-au aliniat planetele și...după un drum de vreo...6-7 ore, per total, am aterizat în Sasca Montană. Semnalul telefonului murea cu fiecare kilometru parcurs dar...ne așteptam la asta și, eu personal, chiar îmi doream să dispar de pe fața pământului câteva zile.
Am început să mă liniștesc abia când am intrat pe drumul forestier ce ducea spre camping. Peisajul era...(hai să fac o paranteză și să vă spun că nu voi reuși să descriu în cuvinte sau metafore minunăția de zonă. Pur și simplu imaginați-vă o junglă ca-n documentare, pe care ajungeți să o vizitați... așa poate veți înțelege cât de cât despre ce tastez eu acum, în miez de noapte) incredibil ; în stanga un râu/izvor cristalin și zgomotos, în dreapta pădure formată din plante -  pe care nu le-am vazut decât în documentarele cu paduri tropicale.
În prima seară ne-am cunoscut cu oamenii din grup - 3 ghizi și vreo 8 băieți și fete dornici de aceeași aventură cu care veniserăm și noi în cap (noi eram 4 persoane, 3 fete și un băiat).
Foc de tabără, bețivăneală și voie bună...apoi cort și...somn adânc.
Sâmbătă dimineața - 06:45 Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră Trezirea! Împachetarea, pornim la drum. După vreo 2 ore în camioneta cu caiacele, prin vânt, soare și mahmureală...am ajuns la locul în care trebuia să pornim pe apă.
Ne așteptau aproximativ 8 ore de vâslit, în care trebuia să parcurgem 18 kilometri până la locul de campare. Unii dintre noi mai trăiseră așa ceva dar...prea puțini.
Și...dacă aveți impresia că ne-am urcat ca niște panseluțe în barcă cu zâmbetul pe buze...ei bine...aveți dreptate. Ce nu știam noi însă era...ce ne așteaptă. Un râu sălbatic care era când lin când agitat, presărat cu pietroaie cât casa -  pe care trebuia să le evităm - bușteni răsturnați și, mărginit de sălcii, care abia așteptau să ne zgârie fețele. În caiacele de două persoane, persoana mai puternică/experimentată/curajoasă stătea în spate și era cârmaciul - trebuia să o asculți și să execuți.
Obstacolele trebuiau anticipate și evitate DIN TIMP. Nu vreau să pară mai greu decât a fost, așa că vă mărturisesc că n-a fost un efort fizic extraordinar. Am învățat cu fiecare kilometru parcurs câte ceva și ne-am descurcat aproape exemplar. Dar...a fost totuși un efort. Undeva pe la mijlocul traseului din prima zi am vizitat Lacul Dracului - un obiectiv turistic superb...N-are rost să vă descriu obiectivele vizitate - găsiți poze peste tot și oricum cuvintele mele redau prea puțin din frumusețea celor văzute.
Din nou - peisajul admirat din barcă  - râul Nera, păzit de stânci și păduri - fantastic!
Am ajuns în mijlocul lui nicăieri - la Cantonul Damian - într-o poieniță cu iarba până la brâu - după 18 kilometri  - frânți de oboseală, arși de soare dar fără incidente neplăcute.
Foc de tabără, bețivăneală, voie bună în exces - ne-am obișnuit cu lighioanele zonei (șerpișori, șobolani, insecte nemaivăzute, păsări nemaiauzite) și -evident - am dat stingerea pe la orele 22:00.
M-am trezit pe la 3, 4 dimineața (datorită celor 3 rinichi ai mei, toți funcționali) și nu-mi venea să cred ce zgomote auzeam de peste tot din jur. Eu le știam de pe net, când adormeam cu  "sounds of nature" ...dar niciodată n-am crezut că există în realitate...chiar așa. Cântec de greieri amestecat cu foșnet de iarbă...păsări nocturne și alte...nici-nu-știu-ce-erau care făceau o muzică...wow.
Duminică dimineața - 08:00 Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră Trezirea! Împachetarea, pornim la drum. Scoatem caiacele pe apă și continuăm traseul, încă 10 kilometri de vâslit.
De data asta eram toți...experimentați :) Ne obișnuiserăm cu partenerii din barcă, știam ce avem de făcut...așa că plimbarea a fost una relaxantă, am admirat peisajele - am făcut o baie rece-rece-rece-rece în Nera,  într-o pauză de vâslit. Nera e mai mult decât un râu. Nera este un personaj cu personalitate de care, eu personal, m-am îndrăgostit. Iremediabil.
Nu mai voiam să închei traseul. Aș fi vâslit până la București...sau...mai bine, nu m-aș mai fi întors :) Totuși, după 10 kilometri, am ajuns la punctul de întâlnire, ne-am împachetat și am pornit înapoi spre campingul inițial, cel de vineri seara.
Când am ajuns în camping...mi se părea că am ajuns la un hotel de 5 stele. Aveam toalete (din 4 scânduri, dar totuși!!!) aveam pahare, aveam farfurii, aveam inclusiv un amărât de foișor amenajat...iarba era tunsă...lux oameni buni! Lux pe care învățasem să-l apreciez. Și furtună de vară. De aia de care mi-am tot dorit eu să mă bucur. Așa că m-am dezbrăcat și am început să dansez prin ploaie. Până a venit păstravul prăjit (era o păstrăvărie în zonă).
CEL MAI BUN păstrăv de pe planetă! Mâncat cu mâinile, lins pe degete de mujdei...stins cu vin alb...un deliciu!
Parte din program era o drumeție, prin pădure, până la lacul Ochiul Beiului și apoi Cascada Beușnița. Am făcut-o. Iarăși - n-are rost să vă detaliez frumusețea locului. Uitați-vă la poze...înmulțiți cu 100 și, poate, veți ajunge, cât de cât să înțelegeți.
După drumeție am mai avut energie de-un foc de tabără, o semi-bețivăneală și oareșce socializare. Eram toți prieteni, ne unea o experiență frumoasă :)
Cort, somn adânc.
Luni dimineața - ora 06:45 - trezire voluntară :) Obișnuință :) Eram oarecum tristă...știam că împachetez, nu ca să pornesc înspre sălbăticie,...ci pentru a mă întoarce dintr-o aventură.
Ne-am luat rămas bun de la oamenii minunați alături de care am trăit niște momente incredibile.

Credeți-mă...v-am descris foarte pe scurt aventura mea în Cheile Nerei. N-am inclus în acest jurnal de călătorie nenumăratele sesiuni de râs, poznele de pe apă, poznele din camping, nebunia fiecărui moment...acelea le păstrez pentru mine.

Pe drumul de întoarcere am vizitat Cascada Bigăr, Băile Herculane și am retrăit momentele intense de pe apă. Și am început să planificăm următoarea nebunie. Pentru că...acesta este doar începutul :)

M-am întors la casa, munca și viața mea. Cu încă o lecție învățată. 
V-o spun mai încolo, mă duc să visez la Cheile Nerei.