Eu nu merit nimic

(NU este textul meu. L-am găsit într-o carte, într-o cafenea, în Braşov şi mi-a plăcut atât de mult încât l-am pozat. Acum vreau să-l am aici pe blogu-mi şi să-l recitesc de câte ori mi-e dor de ceva frumos)

De fapt, eu nu merit nimic. Ce am, am pentru că am primit, nu pentru că am găsit. În genere, am furat un alt dar: aruncat, lăsat deschis, uitat în locurile timpului. Odată, am găsit pe străzile clipei daruri părăsite şi m-am întristat. Cine să arunce aşa ceva? Cine şi-ar permite? Ele începuseră să secundeze, unele chiar să minuteze, altele să zileze. Aş fi plâns, dacă aveam lacrimi timpiale. Şi le-am luat, recunosc. Nu puteam să le las acolo să se tâmpească. Eu fiind cel fără de timp, le pot naşte. 

Acest dar l-am furat născându-mă. 

Vezi, uită-te şi tu în jur, e plin de daruri. Ştiu că suntem orbi, nu insistă spunându-mi asta, am învăţat să văd cu mâinile, cu picioarele, cu trupul. Am ochi peste tot. Azi m-am gândit să adun cu tine toate darurile, să le împărţim între noi, să ne hrănim ochii, să le dăm celorlalţi ce nu au găsit (poate ce au pierdut), ce caută sau ce nu caută. Hai să dăm câte un ochi celorlalţi, să nu mai vedem prin noi, să vedem prin ei. Să rămânem cu ochii lor, să fim personali lor. Nu mai vreau să va fiu impersonal. Înconjuraţi-mi ochii, dar nu călcaţi privirile, mâncaţi-le. Hai să facem asta împreună! 

Întindeţi-va ochii până la cer să vedeţi pământul, luaţi-va seminţe de stele să crească în pământ lumina, să nu-mi fie întunecat mormântul. 

Amândoi să ne plimbam, să udăm seminţele, să le creştem ca nu cumva să se stingă şi niciodată să nu ne despărţim, căci împăcarea noastră stă aici, neînsămânţată. Hai azi să ucidem timpul cu stele, să naştem galaxii între a fi şi a nu fi. 

Lasă-mă curbat între neclipe, găseşte-mă sfera între nesecunde şi ridică-mă pătrat între neminute. 

Leagă-mă, să fiu real, nu abstract. Lipeşte-mă pe inima ta, pune-mă pe timpanele ei, să îţi şoptesc că, în genere, eu nu merit nimic.