Am oameni

...care mă iubesc. Şi eu îi iubesc pe ei.
Eu, Cristina, am astăzi mai mulţi prieteni ca oricând.
Şi aş vrea să subliniez PRIETENI. Am cunoştinţe, amici, colegi, o mulţime. Dar prieteni credeam că am foarte puţini. Pentru că...nu sunt un om sociabil. Pentru că am pretenţii mari de la prietenii mei. Pentru că odată dezamagită, nu mă mai întorci din drum.

Şi uite că aseară, de ziua mea, am fost înconjurată de prieteni. Mulţi! Îi tot număram şi mă gândeam....de unde naiba am eu atâţia oameni? Ceea ce trebuia să fie "a small birthday dinner" s-a transformat într-o "a crazy animal party" ... Adică...oameni buni, mi-am luat porţia de petreceri nebune în tinereţe (vorba aia...am o varstă) dar văd că sunt mai în vervă ca oricând.

Şi, ce mi s-a părut fascinant e că în orice direcţie mă uitam vedeam un om foarte-foarte-foarte drag! E o senzaţie ciudată pentru mine să am oameni alături şi să conştientizez în mod repetat că îi iubesc. Poate par stranii afirmaţiile mele, dar eu n-am fost un om obişnuit să traiască în gaşcă...

Am învăţat pe pielea mea că "oamenii dezamăgesc", că "nu te poţi baza pe nimeni", că "în cele mai importante momente eşti singur"... şi lista de argumente contra prietenilor ar putea continua...

Ei bine...de o vreme încoace oamenii mă vor. La început am fost panicată...acum îmi place de nu mai pot.
Ştiu că tot eu am scris cândva că, dacă arzi etape ale vieţii te vei întoarce să le traieşti pentru că nu se poate altfel. Dar nu credeam vreodată că voi mai avea energia necesară să..."golănesc" :))

Totuşi, dacă mă uit la viaţa mea din ultima lună...îmi dau seama nu numai ca AM o tonă de energie să orice, dar parcă nici nu mai concep să risipesc secunde.
Nu mă recunosc. Eu tipicara, eu obsesiv compulsiva, eu aia cu zeci de reguli, tabieturi şi fixisme...am devenit (hmmm cum să o spun...) flu-flu şi "let it be" .

Iar când vorbesc cu mine singură în oglindă şi nu-mi refuz absolut nimic, ba mai mult, mă încurajez în continuu să îmi împlinesc cele mai trăsnite dorinţe, îmi dau seama că tot ce a trebuit să fac ca să ajung aici a fost să....TRĂIESC. Simplu. Şi cu oameni. De fapt, nu cu oameni, cu prieteni.

Îmi permit deci să fiu arogantă. Îmi permit să fiu inaccesibilă. Dacă un număr considerabil de oameni mă iubesc într-atât de mult încât se dau peste cap să ţină o farmacie deschisă după miezul nopţii doar ca să îmi poată cumpăra mie lumânări pentru tort (de la farmacie, da ?!?!) înseamnă că MERIT!

MERIT!