Abia acum, pe ultima suta de metri inainte de concediu mi-am dat seama ca sunt oarecum obosita...Ca am nevoie sa evadez putin din Bucurestiul canicular si prafuit si mult prea populat (chiar si-n plin sezon de concedii).
Oboseala mea tine mai mult de trairile ultimului an, de chestii pe langa care am trecut precum un tren rapid ce nu opreste in fiece halta.
Frumoasa Scarlet O'Hara in celebrul film "Pe aripile vantului" avea o replica incredibila : "la asta ma voi gandi maine". Asa ca am ales si eu acest mâine pentru a depozita toate grijile, temerile sau sentimentele negative. Si a functionat.
Iata-ma cu mintea plina de vacanta, activitati de relaxare, soare, piscina, aer curat si lucruri de pus in bagaje. Si cu toate aceste preocupari "serioase" am simtit dintr-o data o strangere de inima...
"Cristina cine te conduce la gara?"
"Cine sa ma conduca?! Merg singura"
"Dar cine te va astepta cand te intorci?"
"Nimeni..."
"Cristina, de cand nu te-a mai asteptam nimeni in gara?"
"Cred ca intotdeauna m-a asteptat cineva..."
Apoi am inceput sa-mi scormonesc prin amintiri dupa dimineti sau seri in care eu m-am intors in Bucuresti cu trenul intr-o Gara de Nord in care nu ma astepta nimeni bucuros ca am revenit.
In doar cateva clipe mi-am dat seama cat de ridicole sunt aceste ganduri si conversatii dintre mine si mine.
"Cristina, DACA vrei sa te astepte cineva (oricine) in gara atunci cand te intorci din vacanta, trebuie DOAR sa o SPUI. Esti constienta de asta nu-i asa?"
Stiu, dar nu vroiam sa deranjez pe nimeni la 6 dimineata.
Nu Cristina, nu asta vreau sa subliniez. Ideea esentiala este ca indiferent de ora la care te intorci ai oameni (multi chiar) care s-ar bucura sa te intampine si pe care chiar poti conta sa fie acolo.
Am. Chiar am.
Pai si atunci? Despre ce vorbim?
Nu stiu...aveam nevoie de o re-cofirmare a mea...a oamenilor ce se bucura sa existe in viata mea..."
Cum spuneam. Sunt usor obosita, e normal. Vreau sa dorm pana la 100, sa ma arda soarele lui august, sa mananc cele mai delicioase tampenii, sa inot kilometri si sa dansez cum n-am mai dansat de prea multa vreme.
Atata timp cat oamenii mei frumosi sunt la un telefon distanta inseamna ca am si eu un merit in asta, nu-i asa?
Dar, stati linistiti dragilor. Ma descurc.
Ca intotdeauna :)
miercuri, 21 august 2013
duminică, 18 august 2013
Despre tot
Două persoane mi-au spus acum două luni aşa : "Cristina, începe cea mai frumoasă perioadă din viaţa ta!"
Una dintre aceste două persoane este mama şi mă gândeam că o spune pentru că sunt copilul ei şi...trebuie să mă încurajeze... Iar cealaltă persoană (Kiki, I love you) mă gândeam că o spune din dorinţa de a fi alături de mine şi de a mă ambiţiona...
Ieri dimineaţă, devreme, la 5, după o noapte de dans şi râs şi shot-uri de sambuca, în timp ce priveam pe geamul taxi-ului şi mă simţeam precum Carrie Bradshaw din Sex and The City în dimineţile ei de after-party...mi-am dat seama că ar suna ostentativ şi lăudăros dacă aş începe acum să afirm că sunt fericită...
Plus că, în mintea mea încercam să trăiesc cât mai mult momentul şi să nu-mi împart astfel de revelaţii cu nimeni.
Dar, aşa cum mi-am promis de curând : 1 -> nu mai las lucrurile nespuse indiferent ce ; şi 2 -> refuz să-mi mai fie vreodată frică.
Aşa că, iată şi cugetările:
Mamă, îţi multumesc că ai avut (încă o dată) răbdarea să aştepţi cuminte pe margine până îmi cresc aripile şi îmi pot lua singură zborul.
Kiki, mie-mi place mult-mult de tot atunci când oamenii îmi spun că am avut dreptate şi mai ales că am avut un aport pozitiv în viaţa lor. Ai avut dreptate (plus aportul) :)
Încă o dată ştiu/simt/trăiesc/învăţ că lucrurile se întâmplă exact în momentul în care trebuie să se întâmple şi când suntem cu adevărat pregătiţi să le trăim.
Deşi nu-mi vine să cred uneori că eu sunt personajul principal din filmul pe care-l trăiesc (departe de clişee americane sau lumini ale reflectoarelor) şi mă întreb cum de am stat ascunsă atâta timp, tot eu ajung, în secunda imediat următoare, la concluzia că nici într-un alt moment al vieţii mele n-aş fi ştiut să savurez şi să gestionez mai bine ce mi se întâmplă.
Nefiind nimic ostentativ, nu-mi voi glorifica momentul. Este pur şi simplu o constatare a mea, un motiv al zâmbetelor mele din timpul cafelei cu scorţişoară.
NU este apogeul. Am să simt şi, probabil, am să descriu aici (ca să împart şi cu voi) momentul perfect ce va să vină.
Când.
(da, printre rânduri, ultimul cuvânt al acestui articol face referire la titlul precedentului)
Una dintre aceste două persoane este mama şi mă gândeam că o spune pentru că sunt copilul ei şi...trebuie să mă încurajeze... Iar cealaltă persoană (Kiki, I love you) mă gândeam că o spune din dorinţa de a fi alături de mine şi de a mă ambiţiona...
Ieri dimineaţă, devreme, la 5, după o noapte de dans şi râs şi shot-uri de sambuca, în timp ce priveam pe geamul taxi-ului şi mă simţeam precum Carrie Bradshaw din Sex and The City în dimineţile ei de after-party...mi-am dat seama că ar suna ostentativ şi lăudăros dacă aş începe acum să afirm că sunt fericită...
Plus că, în mintea mea încercam să trăiesc cât mai mult momentul şi să nu-mi împart astfel de revelaţii cu nimeni.
Dar, aşa cum mi-am promis de curând : 1 -> nu mai las lucrurile nespuse indiferent ce ; şi 2 -> refuz să-mi mai fie vreodată frică.
Aşa că, iată şi cugetările:
Mamă, îţi multumesc că ai avut (încă o dată) răbdarea să aştepţi cuminte pe margine până îmi cresc aripile şi îmi pot lua singură zborul.
Kiki, mie-mi place mult-mult de tot atunci când oamenii îmi spun că am avut dreptate şi mai ales că am avut un aport pozitiv în viaţa lor. Ai avut dreptate (plus aportul) :)
Încă o dată ştiu/simt/trăiesc/învăţ că lucrurile se întâmplă exact în momentul în care trebuie să se întâmple şi când suntem cu adevărat pregătiţi să le trăim.
Deşi nu-mi vine să cred uneori că eu sunt personajul principal din filmul pe care-l trăiesc (departe de clişee americane sau lumini ale reflectoarelor) şi mă întreb cum de am stat ascunsă atâta timp, tot eu ajung, în secunda imediat următoare, la concluzia că nici într-un alt moment al vieţii mele n-aş fi ştiut să savurez şi să gestionez mai bine ce mi se întâmplă.
Nefiind nimic ostentativ, nu-mi voi glorifica momentul. Este pur şi simplu o constatare a mea, un motiv al zâmbetelor mele din timpul cafelei cu scorţişoară.
NU este apogeul. Am să simt şi, probabil, am să descriu aici (ca să împart şi cu voi) momentul perfect ce va să vină.
Când.
(da, printre rânduri, ultimul cuvânt al acestui articol face referire la titlul precedentului)
luni, 12 august 2013
Când
Atunci când am să te iubesc ai să ştii.
Pentru că am să-ţi dăruiesc iadul şi raiul, pământul şi cerul.
Ai să înţelegi de ce până atunci nu te-a mai iubit nimeni. Pentru că nimeni nu poate să o facă aşa cum o fac eu.
Când am să te iubesc am să-mi dezbrac demonii, unul câte unul şi am să-i abandonez pe podeaua dormitorului tău. Voi rămâne goală, fără de gânduri, fără de lacrimi, fără de nimic. Mă voi îmbrăca cu tine, cu mirosul tău şi mâinile tale şi îţi voi rosti gândurile cu neruşinare...chiar şi pe cele necurate. Pentru că atunci când te voi iubi voi eu nu-ţi va părea abuziv să-ţi intru în minte.
Când am să te iubesc eu vei ştii că-ţi pot cere orice şi-mi vei da.
Dar nu-ţi voi cere nimic. Nici măcar iubirea.
Când am să te iubesc am să-ţi memorez zâmbetul. Şi am să-l port cu mine în fiecare secundă. Te voi dezbrăca de toate dorinţele, voi vrea să fii al meu, fără niciun Dumnezeu, să te absorb în mine până la moleculă.
Te voi devora şi voi fi din ce în ce mai nesătulă. Iar tu vei putea să mă tai într-o mie de bucăţi, fără ca măcar să mi-o ceri.
Când am să te iubesc, am să iubesc chiar şi durerea pe care mi-o vei provoca. Dar am să-ţi zâmbesc ca şi cum nu mă doare. Şi-am să-ţi cer mai mult.
Îţi voi da amintirile mele, respiraţia mea, nebunia mea şi, mai ales, cuvintele mele. Mă vei controla ca pe o marionetă pentru că vei fi drogul meu cel de toate zilele. Şi n-ai să te plictiseşti pentru că nicio secundă nu va semăna cu cealaltă.
Te voi iubi într-un miliard de moduri noi. Unele dintre ele nici nu ţi le poţi imagina.
Asta pentru că nu m-ai cunoscut. Şi pentru că nu te-am iubit.
Pentru că am să-ţi dăruiesc iadul şi raiul, pământul şi cerul.
Ai să înţelegi de ce până atunci nu te-a mai iubit nimeni. Pentru că nimeni nu poate să o facă aşa cum o fac eu.
Când am să te iubesc am să-mi dezbrac demonii, unul câte unul şi am să-i abandonez pe podeaua dormitorului tău. Voi rămâne goală, fără de gânduri, fără de lacrimi, fără de nimic. Mă voi îmbrăca cu tine, cu mirosul tău şi mâinile tale şi îţi voi rosti gândurile cu neruşinare...chiar şi pe cele necurate. Pentru că atunci când te voi iubi voi eu nu-ţi va părea abuziv să-ţi intru în minte.
Când am să te iubesc eu vei ştii că-ţi pot cere orice şi-mi vei da.
Dar nu-ţi voi cere nimic. Nici măcar iubirea.
Când am să te iubesc am să-ţi memorez zâmbetul. Şi am să-l port cu mine în fiecare secundă. Te voi dezbrăca de toate dorinţele, voi vrea să fii al meu, fără niciun Dumnezeu, să te absorb în mine până la moleculă.
Te voi devora şi voi fi din ce în ce mai nesătulă. Iar tu vei putea să mă tai într-o mie de bucăţi, fără ca măcar să mi-o ceri.
Când am să te iubesc, am să iubesc chiar şi durerea pe care mi-o vei provoca. Dar am să-ţi zâmbesc ca şi cum nu mă doare. Şi-am să-ţi cer mai mult.
Îţi voi da amintirile mele, respiraţia mea, nebunia mea şi, mai ales, cuvintele mele. Mă vei controla ca pe o marionetă pentru că vei fi drogul meu cel de toate zilele. Şi n-ai să te plictiseşti pentru că nicio secundă nu va semăna cu cealaltă.
Te voi iubi într-un miliard de moduri noi. Unele dintre ele nici nu ţi le poţi imagina.
Asta pentru că nu m-ai cunoscut. Şi pentru că nu te-am iubit.
joi, 8 august 2013
5 ani mai tarziu
Cand am realizat ca astazi e 8 august...mi-am adus aminte ca ziua asta are oarecum o semnificatie aparte pentru mine. Am scris despre 08.08.2008.
M-am amuzat recitindu-mi gandurile acum, dupa 5 ani. Intotdeauna mi se intampla asta. De asta stiu ca oamenii nu se schimba. Imbatranesc, se calmeaza, se cizeleaza oarecum insa...in esenta raman aceeiasi.
Departe de cateva greseli gramaticale si o oarecare incoerenta in exprimare (din graba de a condensa cat mai multa informatie in acelasi loc) articolul scris acum 5 ani are acelasi suflet.
Atunci:
Nu prea stiam ce vreau (din punct de vedere profesional), din punct de vedere emotional eram "un morman de sechele", cautam un echilibru al directiei...imi traisem deja primele atacuri de panica si nu aveam casa mea (asa cum mi-o doream).
Dar eram incredibil de optimista. Recunoscatoare ca mi se ofera "sansa unui nou inceput" si convinsa ca un "numar infinit de oportunitati" mi s-au asternut la picioare.
Acum/Azi:
Stiu ce vreau din punct de vedere profesional. Fac ce imi place si imi iubesc jobul. Din punct de vedere emotional...iubesc fluturii, inca mai am suflet, insa de data asta timpul este chiar mai important decat inima. Si am sa imi aloc atat timp cat am nevoie. Am sa imi ascult stomacul. Si mintea si inima. In timpul lor. Atat. Nimic mai mult.
Am casa (asa cum mi-am dorit-o), stiu sa gestionez atacurile de panica si, desi caut un echilibru al directiei, o vad ca pe un aspect continuu al evolutiei noastre...de zi cu zi.
Inca mai cred ca optiunile ne sunt nelimitate insa acum e foarte important sa le valorific pe rand si pana aproape de perfectiune in loc sa le las sa-mi cada in cap toate in acelasi timp.
Iar idea de "un nou inceput" nu mai are o valoare atat de mare. Un nou inceput e posibil in fiecare zi.
Nu e chiar grandios...
Au trecut 5 ani, vor mai trece inca 5 si imi voi aduce aminte si de aceasta zi.
E simplu: lucrurile se intampla. Noi le facem memorabile. Putem sa le ignoram sau sa le valorificam.
Sunt mandra de mine (cea de acum 5 ani) pentru ca stiu (azi) ca de fapt ziua respectiva a fost una dintre cele mai grele. M-am rupt de o lume atunci. Aveam inima franta. Ramaneam aproape singura si nu aveam cui sa cer ajutorul. Sau...eram prea orgolioasa. Eram atat de speriata incat imi scriam zilnic chestii optimiste pe blog...cautand sa le cred. Dar...nimeni nu stia asta.
Si am reusit. Si a fost bine.
Asa cum am reusit si acum.
Toate lucrurile pe care nu le scriu pe blog.
M-am amuzat recitindu-mi gandurile acum, dupa 5 ani. Intotdeauna mi se intampla asta. De asta stiu ca oamenii nu se schimba. Imbatranesc, se calmeaza, se cizeleaza oarecum insa...in esenta raman aceeiasi.
Departe de cateva greseli gramaticale si o oarecare incoerenta in exprimare (din graba de a condensa cat mai multa informatie in acelasi loc) articolul scris acum 5 ani are acelasi suflet.
Atunci:
Nu prea stiam ce vreau (din punct de vedere profesional), din punct de vedere emotional eram "un morman de sechele", cautam un echilibru al directiei...imi traisem deja primele atacuri de panica si nu aveam casa mea (asa cum mi-o doream).
Dar eram incredibil de optimista. Recunoscatoare ca mi se ofera "sansa unui nou inceput" si convinsa ca un "numar infinit de oportunitati" mi s-au asternut la picioare.
Acum/Azi:
Stiu ce vreau din punct de vedere profesional. Fac ce imi place si imi iubesc jobul. Din punct de vedere emotional...iubesc fluturii, inca mai am suflet, insa de data asta timpul este chiar mai important decat inima. Si am sa imi aloc atat timp cat am nevoie. Am sa imi ascult stomacul. Si mintea si inima. In timpul lor. Atat. Nimic mai mult.
Am casa (asa cum mi-am dorit-o), stiu sa gestionez atacurile de panica si, desi caut un echilibru al directiei, o vad ca pe un aspect continuu al evolutiei noastre...de zi cu zi.
Inca mai cred ca optiunile ne sunt nelimitate insa acum e foarte important sa le valorific pe rand si pana aproape de perfectiune in loc sa le las sa-mi cada in cap toate in acelasi timp.
Iar idea de "un nou inceput" nu mai are o valoare atat de mare. Un nou inceput e posibil in fiecare zi.
Nu e chiar grandios...
Au trecut 5 ani, vor mai trece inca 5 si imi voi aduce aminte si de aceasta zi.
E simplu: lucrurile se intampla. Noi le facem memorabile. Putem sa le ignoram sau sa le valorificam.
Sunt mandra de mine (cea de acum 5 ani) pentru ca stiu (azi) ca de fapt ziua respectiva a fost una dintre cele mai grele. M-am rupt de o lume atunci. Aveam inima franta. Ramaneam aproape singura si nu aveam cui sa cer ajutorul. Sau...eram prea orgolioasa. Eram atat de speriata incat imi scriam zilnic chestii optimiste pe blog...cautand sa le cred. Dar...nimeni nu stia asta.
Si am reusit. Si a fost bine.
Asa cum am reusit si acum.
Toate lucrurile pe care nu le scriu pe blog.
marți, 6 august 2013
Un motiv, un anotimp sau chiar o vesnicie
In engleza suna mai bine: people come into your life for a reason, a season or a lifetime.
Oamenii intra in viata ta dintr-un motiv anume, avand un scop anume, pentru o perioada determinata sau pentru tot restul vietii. Dar...am mai zis-o pe asta nu-i asa?
Si probabil am sa o repet de fiecare data cand oameni noi vor intra sau vor fi in trecere prin viata mea.
Categoria "pentru tot restul vietii" e ca un club exclusivist :) Nu intra oricine si..scapa cine poate :) Dar, nu vorbim despre ei acum.
Nici despre sezonieri nu vorbim. Oamenii de-o vara au farmecul lor. Imparti o bere, spargi un val, dansezi pe mese, razi cu pofta la un foc de tabara... Oamenii "de sezon" trebuie savurati din plin :) Sunt frumosi, amuzanti, energici...sunt oamenii momentului. Momentele trebuie traite, nu justificate.
Oamenii care intra in viata noastra ...dintr-un motiv anume sau cu un scop precis. Pe acestia ii consider cei mai intriganti. Vrem nu vrem, trebuie sa interactionam. Partea dificila vine atunci cand suntem nevoiti sa identificam motivul.
Uneori motivul apare ca o revelatie, iti dai seama clar ca nu te-ai fi gandit niciodata la aspectul Acela inainte ca Omul sa apara in viata ta. Chiar si oamenii de sezon au motivele lor. Mai mici, mai putin importante...insa exista.
Oamenii cu care ne intersectam clar pentru a Intelege ceva-ul...sunt insa mai speciali. Poate si eu am fost la un moment dat omul trimis cu "un motiv" . Nu vreau sa sune mistic. Stiu ca doar existand in viata cuiva am fost motivul pentru care a inteles ca.../a invatat sa... /a reusit sa.../a realizat ca...
Ei bine, dupa cele trei puncte de suspensie de mai sus va las sa completati orice. Un singur sfat: nu judecati. Raspundeti cu calm, raspundeti sincer, raspundeti fara sa iubiti sau sa urati, fara sa cautati complexitatea unui raspuns.
Doar intelegand cu adevarat acest motiv sau acest scop putem sa facem ceva. Oamenii acestia au menirea de-a ne pune cumva in oglinda prezentandu-ne si o alta...optiune vestimentara (sa zicem asa, metaforic).
"La asta nu m-am gandit pana acum. Imi vine chiar bine"
E adevarat ca unii au sarcina mai grea de a-ti arata ca poti sa mai... sau ca stii sa mai... sau vrei sa mai...
Dar, atata timp cat exista resurse...eu cred ca e de bine :)
Zambim. Multumim. Invatam
Oamenii intra in viata ta dintr-un motiv anume, avand un scop anume, pentru o perioada determinata sau pentru tot restul vietii. Dar...am mai zis-o pe asta nu-i asa?
Si probabil am sa o repet de fiecare data cand oameni noi vor intra sau vor fi in trecere prin viata mea.
Categoria "pentru tot restul vietii" e ca un club exclusivist :) Nu intra oricine si..scapa cine poate :) Dar, nu vorbim despre ei acum.
Nici despre sezonieri nu vorbim. Oamenii de-o vara au farmecul lor. Imparti o bere, spargi un val, dansezi pe mese, razi cu pofta la un foc de tabara... Oamenii "de sezon" trebuie savurati din plin :) Sunt frumosi, amuzanti, energici...sunt oamenii momentului. Momentele trebuie traite, nu justificate.
Oamenii care intra in viata noastra ...dintr-un motiv anume sau cu un scop precis. Pe acestia ii consider cei mai intriganti. Vrem nu vrem, trebuie sa interactionam. Partea dificila vine atunci cand suntem nevoiti sa identificam motivul.
Uneori motivul apare ca o revelatie, iti dai seama clar ca nu te-ai fi gandit niciodata la aspectul Acela inainte ca Omul sa apara in viata ta. Chiar si oamenii de sezon au motivele lor. Mai mici, mai putin importante...insa exista.
Oamenii cu care ne intersectam clar pentru a Intelege ceva-ul...sunt insa mai speciali. Poate si eu am fost la un moment dat omul trimis cu "un motiv" . Nu vreau sa sune mistic. Stiu ca doar existand in viata cuiva am fost motivul pentru care a inteles ca.../a invatat sa... /a reusit sa.../a realizat ca...
Ei bine, dupa cele trei puncte de suspensie de mai sus va las sa completati orice. Un singur sfat: nu judecati. Raspundeti cu calm, raspundeti sincer, raspundeti fara sa iubiti sau sa urati, fara sa cautati complexitatea unui raspuns.
Doar intelegand cu adevarat acest motiv sau acest scop putem sa facem ceva. Oamenii acestia au menirea de-a ne pune cumva in oglinda prezentandu-ne si o alta...optiune vestimentara (sa zicem asa, metaforic).
"La asta nu m-am gandit pana acum. Imi vine chiar bine"
E adevarat ca unii au sarcina mai grea de a-ti arata ca poti sa mai... sau ca stii sa mai... sau vrei sa mai...
Dar, atata timp cat exista resurse...eu cred ca e de bine :)
Zambim. Multumim. Invatam
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
http://sabbrasthughts.blogspot.com
Postări
Comentarii