5 ani mai tarziu

Cand am realizat ca astazi e 8 august...mi-am adus aminte ca ziua asta are oarecum o semnificatie aparte pentru mine. Am scris despre 08.08.2008.
M-am amuzat recitindu-mi gandurile acum, dupa 5 ani. Intotdeauna mi se intampla asta. De asta stiu ca oamenii nu se schimba. Imbatranesc, se calmeaza, se cizeleaza oarecum insa...in esenta raman aceeiasi.
Departe de cateva greseli gramaticale si o oarecare incoerenta in exprimare (din graba de a condensa cat mai multa informatie in acelasi loc) articolul scris acum 5 ani are acelasi suflet.

Atunci:
Nu prea stiam ce vreau (din punct de vedere profesional), din punct de vedere emotional eram "un morman de sechele", cautam un echilibru al directiei...imi traisem deja primele atacuri de panica si nu aveam casa mea (asa cum mi-o doream).

Dar eram incredibil de optimista. Recunoscatoare ca mi se ofera "sansa unui nou inceput" si convinsa ca un "numar infinit de oportunitati" mi s-au asternut la picioare.

Acum/Azi:
Stiu ce vreau din punct de vedere profesional. Fac ce imi place si imi iubesc jobul. Din punct de vedere emotional...iubesc fluturii, inca mai am suflet, insa de data asta timpul este chiar mai important decat inima. Si am sa imi aloc atat timp cat am nevoie. Am sa imi ascult stomacul. Si mintea si inima. In timpul lor. Atat. Nimic mai mult.
Am casa (asa cum mi-am dorit-o), stiu sa gestionez atacurile de panica si, desi caut un echilibru al directiei, o vad ca pe un aspect continuu al evolutiei noastre...de zi cu zi.
Inca mai cred ca optiunile ne sunt nelimitate insa acum e foarte important sa le valorific pe rand si pana aproape de perfectiune in loc sa le las sa-mi cada in cap toate in acelasi timp.
Iar idea de "un nou inceput" nu mai are o valoare atat de mare. Un nou inceput e posibil in fiecare zi.
Nu e chiar grandios...

Au trecut 5 ani, vor mai trece inca 5 si imi voi aduce aminte si de aceasta zi.
E simplu: lucrurile se intampla. Noi le facem memorabile. Putem sa le ignoram sau sa le valorificam.

Sunt mandra de mine (cea de acum 5 ani) pentru ca stiu (azi) ca de fapt ziua respectiva a fost una dintre cele mai grele. M-am rupt de o lume atunci. Aveam inima franta. Ramaneam aproape singura si nu aveam cui sa cer ajutorul. Sau...eram prea orgolioasa. Eram atat de speriata incat imi scriam zilnic chestii optimiste pe blog...cautand sa le cred. Dar...nimeni nu stia asta.
Si am reusit. Si a fost bine.

Asa cum am reusit si acum.
Toate lucrurile pe care nu le scriu pe blog.