Egoism

Recunosc. Mi-e frica.

Am ajuns sa ma feresc de durere aproape instinctiv. Nu vreau sa mai fiu niciodata vulnerabila. Nu vreau sa dau motive universului sa se intoarca impotriva mea. Pentru ca o va face. 100%
Stiu ca nu am sa rezist la infinit ascunsa in casa, asteptand sa treaca furtuna. Stiu ca nu-mi pot detasa sufletul de corp, nu-l pot ascunde in lada de zestre si ingropa intr-un loc necunoscut...

Insa mai stiu ca fiecare alegere ne poarta spre undeva. Prefer mediocritatea momentului decat gloria unei veri nebune.
Sunt singurul om capabil sa stea in buza prapastiei si sa decida daca mai face un pas sau nu.
Se spune ca ai orgasm atunci cand mori.
Dar...mori. Inevitabil.

Pana la urma...asta e singura cale pe care nu am urmat-o niciodata. Niciodata nu am fost corecta. Am trisat si mi-am luat de la viata tot ce am vrut.
"Imi doresc", "vreau" si "trebuie sa fie asa" au fost cam singurele mele prioritati.

Poate e cazul sa astept sa se intample pur si simplu...lucruri normale. Sa nu imi iau ci sa primesc, sa nu vreau ci sa astept.
Nu stiu inca ce inseamna asta. Curaj versus liniste? Nebunie versus pace?

Un vechi proverb indian spune: "Nu judeca pe nimeni pana nu ai mers o mila in mocasinii lui".

Deocamdata "mocasinii" mei sunt inchisi in dulap.

A fi sau a nu fi....

matur?

Sunt aproape 10 ani de cand am aterizat in acest oras. Proaspat majora, absolventa de liceu, cu o mie de intrebari, niciun plan, niciun ban dar un curaj tampit de a exista. 

Inca pot sa-mi amintesc fiecare an, fiecare casa pe care am transformat-o in acasa, fiecare bucata de suflet pe care am dat-o oamenilor din acesti ani. 

A naibii sa fiu daca pot sa privesc in urma cu vreun regret. Mi-am spus atunci, la 18 ani, cand aveam o pereche de jeansi si trei tricouri rockeresti in geanta de musama, ca mai bine SA FACI si sa regreti decat sa nu faci si sa regreti. Si n-am avut limite. Am avut piedici, cazaturi si genunchi zdreliti sau suflet in sevraj insa a da inapoi sau involua nu a fost o optiune.

Insa acum, azi, in momentul acesta plin de ranjete copilaresti si cafea cu aroma de alune...vreau sa nu mai stiu de ultimii 10 ani. Sa nu mai stiu cine sunt, ce-am invatat, ce-am facut sau cu cine. Vreau sa am curajul fetei de 18 ani, nebunia ei si pasiunea ei de a construi viitorul traind prezentul.

Reinvat sa imi traiesc momentele cu bucurie galagioasa. Momentele MELE. Cu mine in prim-plan. 

Din acest motiv lectiile nu dor si nici nu ma chinui sa le memorez "pentru ca asa e matur". 

Ma intreb acum daca nu cumva subconstientul meu usor masochist a cautat sa ma aduca aici in aceasta etapa... Pentru ca oricat de oribil de dureroase sunt caderile care ne schilodesc sentimentele...ridicarile sunt orgasmice. 

Atat de frumoase incat iti suni prietenele sa te lauzi :P

Din nou...

Exista putine momente in care timpul devine doar un detaliu...nesemnificativ... In toate celelalte vreau sa-l opresc in loc - sa ramana momentul - sau sa-l alung - pana in momentul...acela.

Dar acum, acum e momentul in care timpul ma iubeste. E pe locul doi si-mi cedeaza toate trairile ca si cum le-as fi incercat prima oara ieri.
Am regasit...oglinda. Ochii jucausi care ma privesc si vad chiar si ce incerc sa le ascund. Ma dezbraca de cuvinte pentru ca nici macar nu trebuie sa le rostesc...

Nebunia...se contopeste intr-o potrivire aproape bolnava. Dar stiam asta, ca doar asta e motivul pentru care am fugit de...oglinda...atata timp.

Sunt narcisista :) hai sa mai arunc o privire. Iar daca nu ma uit...sigur imi imaginez. Iar daca nu-mi imaginez...sigur se intampla.
N-are rost sa minti...oglinda. N-are nicio alta asteptare decat sa fii TU. Stie de unde incepi si te reflecta milimetru cu milimetru pana incetezi sa mai existi...

Pentru cateva secunde chiar nu mai existi :)

Regasesti...rasul acela imbecil si galagios si din orice motiv posibil. Regasesti fluturi...multi fluturi. Regasesti zambetul matinal...vinovatia de-a gusta inghetata la 3 dimineata...si versurile fiecarei melodii ti se potrivesc.

Din nou...

Epilog

EPILÓG, epiloguri, s.n. Partea finală a unor lucrări literare în care autorul rezumă concluziile, subliniază anumite idei din operă şi face cunoscută pe scurt evoluţia viitoare a personajelor sale; încheiere. ♦ Fig. Sfârşit al unei situaţii, al unei acţiuni, al unei întâmplări etc.

M-am gandit mult daca sa raspund provocarii rautacioase dintr-un comentariu primit pe blog. Daca raspund...inseamna ca interactionez cu bucata din trecut careia i-am pus cruce deja. Dar in acelasi timp imi face bine sa scriu pentru ca e singura modalitate prin care elimin pentru totdeauna gandurile din mintea mea.
N-as vrea nici sa dau explicatii anonimilor blogului care incearca poetic sa ma intrige acuzandu-ma ca "dramatizez o despartire care pana la urma a fost dorinta sau capriciul meu"

Dar, este blogul meu, asadar pot sa dramatizez cat ma tin puterile. Iar daca anonimul meu n-a stiut sa citeasca printre randuri...am sa-i fac un ultim favor si-am sa raspund provocarii:

Draga anonimule poet,

Uneori, cand iei decizia sa inchei o relatie (o casnicie) ...nu inseamna ca o faci pentru ca nu mai iubesti... Uneori, o faci tocmai in ciuda faptului ca iubesti. De ce-urile deciziei raman acolo, in interiorul celor doi oameni. Fiecare are dreptatea lui, fiecare are explicatia lui si scenariul propriu.
"Drama", asa cum ai numit-o, era de fapt o lupta cu sinele si sufletul, o contemplare post-relatie asupra deciziei. Se intampla, e firesc. Sufletul si mintea nu sunt mereu pe aceeasi lungime de unda si cadem prada sentimentelor himera, amintirilor frumoase, obiceiului de-a apartine si de-a imparti.
Am ales sa-mi traiesc "drama" scriind pe blogul meu despre starile prin care treceam pentru ca nu m-am sfiit sa arat "public" ca sufar. N-aveam niciun motiv sa ascund tristetea, sa o maschez bravand sau aruncandu-ma in bratele altui barbat "ca sa uit". Mi-am trait decizia cu durere, cu furie, cu melancolie, cu tot ce-a adus dupa ea...pana m-a epuizat.
M-am dezbracat chiar si de orgoliu si l-am lasat sa fie biciuit de cel ce-a fost candva "el". In felul acesta draga anonimule am reusit sa inchei cu adevarat socotelile. Si sa ma asigur ca nicio intrebare nu-mi va mai bantui niciodata mintea. Si ca decizia a fost corecta.

Iar acum, draga anonimule, pentru ca ma forteaza defintia Epilogului sa-ti "fac cunoscuta evolutia viitoare a personajelor" trebuie sa-ti spun ca sunt bine. In fiecare zi mai bine decat ieri :)

A nu-mi cunoaste viitorul este incomensurabil mai frumos decat a sti exact ce voi face in urmatorii 10 ani.

Sau cu cine :)

Adversar inuman

Violenta este (din pacate) o caracteristica a noastra, a oamenilor. Animalele ataca din doar doua motive: sa se apere si atunci cand le e cu adevarat teama.
Oamenii...ataca din toate motivele si inca pe atat.
Exista totusi niste reguli ca si in cazul oricarui sport violent. Chiar si in box adversarul nu te ataca dupa K.O.
Eu intotdeauna am fost de parere ca trebuie sa iti cunosti limitele sau sa fii constient de ... cat de adanc poti sa rasucesti cutitul in rana.
Nu mi-a fost niciodata teama de un "fair fight" si am fost aproape intotdeauna pregatita pentru "loviturile sub centura".
DAR atunci cand adversarul este la pamant, ceva ce ne diferentiaza de animale ar trebui sa ne ajute sa ne oprim.
Sau oare de aici vine expresia "calc pe cadavre" ?

E adevarat ca am facut mult rau oamenilor, constient, inconstient, m-am razbunat si am dus lupte aprigi de multe ori cu semenii mei. Insa am stiut mereu, am simtit cand e cazul sa ma opresc.

Daca ajungi sa dai intr-un om (deja) mort cu sete...cu ura si cat te tin puterile...cand nici nu mai ai CUM sa ii evaluezi durerea sau cum sa iti evaluezi victoria...inseamna ca esti...ce? Determinat? Puternic?

Daca ajungi sa ataci un om dupa ce acesta iti flutura steagul alb, sa-l calci in picioare doar pentru ca poti, stiind ca el nu mai e capabil sa lupte...inseamna ca esti ce? Persistent? Hotarat?

Cata ura poate sa motiveze sau sa orbeasca un om intr-un asemenea hal incat nu numai ca nu se opreste dupa "moartea" adversarului dar parca ar vrea sa-l invie ca sa-l mai ucida inca o data.

Unde e umanitatea in toata povestea asta? Inteleg razbunarea, inteleg indiferenta, inteleg chiar si ura pentru ca toate fac parte dintr-un proces de transformare a omului in...om.

Doar ca nu pot sa inteleg CUM poti sa lovesti un om aflat deja la pamant, fie el chiar si un criminal in serie.

Cantecul momentului meu

De cand ma stiu am avut un cantec al momentului. Pe care-l simt din tot sufletul si care imi defineste trairile mai bine ca orice altceva.
In 2008 " Fairytale Gone Bad" m-a ajutat sa "arunc bricheta in benzinarie"  si sa plec fara sa ma mai uit in spate.
Copilarisme, deh :)

Dar uite ca azi m-am trezit razand isteric si dansand ca tampita prin birou pentru ca mi-am regasit "cantecul momentului":

Sa nu umblam cu cioara vopsita :) Sa imbratisam adevarul!

Pusee de furie

Aveam un tic...obisnuiam sa-mi rotesc verigheta prin interiorul palmei cu degetul mare. Cea mai interesanta functie a degetului opozabil :)
Eh, ticul a ramas...indoi degetul mare si...ating locul...gol cautand...ceva. Prima reactie reflex este o panica..."hei, mi-am pierdut verigheta".
Apoi, intr-o fractiune de secunda realizez...si ma apuca o furie oarba...
Controlabila, uneori.
Da. Mi se intampla, aproape zilnic...de doua saptamani incoace.
Iar daca atunci cand omul de langa tine moare, nu e decizia ta, esti sfasiat de durere si treci printr-un proces inimaginabil de doliu...atunci cand "il omori" (metaforic vorbind) e un alt proces, complexo-dureroso-furios.
Stiind ca exista, undeva acolo, el-ul...ai o tendinta bolnavicioasa sa-l cauti, sa-l certi, sa-l ierti, sa-l bati, sa-l ...ceva...orice. Apoi iti amintesti toate motivele pentru ca NU trebuie sa faci asta.
Si daca per total...viata merge inainte, sunt inconjurata de oameni frumosi, chiar uneori n-am timp sa ma gandesc la etapa in care sunt...exista totusi si mici-mici detalii care inca reusesc sa-mi scurt-circuiteze anumite momente.
Surprinzator, n-am trairi de melancolie, dor, tristete, dezamagire, nesiguranta privind viitorul sau regrete privind decizia pe care am luat-o.
Am insa extrem-extrem de multe pusee de furie.
In primul rand sunt furioasa pe mine. Pentru ca aveam impresia ca imi pot gestiona robotic sentimentele. Ma cert pentru ca ma exteriorizez prea mult, dar ma iert pentru ca doar asa ma vindec. Al naibii cerc vicios.
Apoi sunt furioasa pe prezentul care nu devine odata trecut. N-am cum sa sar etape, nici nu vreau...insa partea mea dependenta sa controleze ...VREA sa faca timpul sa lucreze mai eficient la cicatrizarea anumitor rani.

Sunt furioasa pe ... borcanul de zacusca ce nu-l pot deschide. Sunt furioasa ca nu ajung la raftul de sus fara scaunel, sunt furioasa de cate ori un barbat ma admira vizibil prin metrou, sunt furioasa pe taximetristi, sunt furioasa ca ploua cand eu as vrea sa ma lafai in Vama, sunt furioasa ca Nemo e avid dupa atentia mea si ma enerveaza la culme legislatia din Romania.

Lista poate continua...furia exista. STIU ca trebuie sa o traiesc, sa o simt, sa ma eliberez de ea treptat...insa sunt furioasa chiar si din acest motiv.
:)

Ceea ce e impresionant (chiar si pentru furia mea) este faptul ca toate aceste "lupte" sunt invizibile celor din jur.
Aparent sunt de un calm....ingrijorator.

Cu palmele goale...

stateau candva pline de...pupici :) Palmele, sufletul, pielea, ochii, parul. Chiar si perna. Multi, zgomotosi, gelosi, posesivi, furati, fortati, muscati. Ei, pupicii.

Daca as fi fost construita din piese de domino pana acum m-as fi aruncat la gunoi. Atat de multe piese am pierdut pe drum. De cate ori sa te construiesti si sa te darami? De cate ori trebuie.

Daruim cuvintele, ne imbracam in hainele celorlalti si pentru o vreme...respiram la unison. O vreme. Iar apoi, dintr-un motiv sau altul uitam cine suntem, ce ne dorim, ce cautam, incotro ne indreptam.
Sau in fine, nu stiu despre altii. Stiu despre mine. Ca eu stiu si pot sa totul sau sa nimic.
Si cand e totul, e totul, neconditionat, nelimitat, absolut.

Incerc o spovedanie scrisa, pentru ca asta e singurul meu mod de-a ma exprima. Nu pot altfel. Si nici nu pot sa tin gandurile inchise-n minte. Se revarsa prin mine, imi invadeaza visele, ma tortureaza.

Dar uite-ma ca refuz sa-mi vorbesc, sa-mi spun ceva...Am impresia ca voi ruina ultimele amintiri frumoase. Ca voi pune punct. Ca voi arunca la gunoi piesele de domino si n-am sa ma mai joc niciodata acest joc dureros.

Imaginatia se joaca cu mine de-a soarecele si pisica iar sufletul pe care l-am tinut atata timp sub control strict...refuza sa se mai lase dresat. Ratiunea imi pare cel mai mare dusman. Cred ca doar varsta ma mai ajuta sa vad situatia per ansamblu si sa inteleg "ce e mai bine".

Intr-un final...ramane doar un joc de pocker intre constiinta si orgoliu. Ambele blufeaza. Nici constiinta, nici orgoliul nu au destui pupici sa creasca miza.
Doar ca... habar n-au sa piarda.

5 praguri psihologice ale durerii in 5 zile

Luni - 1: Negarea
Nu e adevarat. Nu mi se intampla mie. Nu se poate sa fie pe bune. N-are cum pentru ca am urlat "lupul" de prea multe ori si de fiecare data "oile" mele au scapat de sacrificiu. Asadar sa mai strang nitel din dinti pana cand cineva sau ceva se va intampla ca sa-mi demonstreze ca asta NU se intampla. NU dormim, NU mancam nimic pana atunci, da?

Marti - 2: Furia
Cuuuum? De ce merit eu asta?! De ce tocmai mie? Am dat si am dat si am dat, am zugravit cu bucati de suflet iar acum ce?! Ma urasc, urasc momentul, te urasc pe tine. Cum poti sa ma lasi sa simt toate astea?!?!?! Cummm nu ti-e mila de mine???? N-ai suflet! Te bucuri de durerea mea. Toti va bucurati...nimeni nu intelege...nici macar eu nu inteleg...Nu mai suport, vreau sa ma dizolv! VREAU!VREAU! VREAU!

Miercuri - 3: Negocierea
Hai sa ne pacalim nitel...Hai sa cautam sperante, hai sa negociem iluzii. Promit ca te iert, promit ca te cred, promit ca te vad, promit ca te respect, promit ca te accept. Promite-mi si tu ca ma intelegi, da-mi un SEMN...sa stiu ca si pe tine te doare cat ma doare pe mine... Uite, eu iti dau 3 borcane mari de lacrimi si 3 kilograme si niste cearcane....Da-mi si tu ceva....ai mila!

Joi - 4: Depresia
Nu mai poooooooooooooot! De ce sa ma trezesc? De ce sa mai zambesc? De ce m-ar mai interesa sa ceva, orice, oricand? Abia respir...oare am sa mor? Si ce daca...doare. A durut si ieri, o sa doara si maine, o sa mai fie vreo zi in care n-o sa mai doara? Fizic, doare, psihic doare, chiar si cand dormi doare...Cat Doamne Dumnezeule sa mai fie posibil sa mai doara???

Vineri - 5: Acceptarea
Gata... Aduna-te de pe jos, priveste in jur, multumeste si invata. Uita-te in oglinda si regaseste-te... S-a intamplat pentru ca trebuia sa se intample, pana la urma ai primit ce ti-ai dorit de ceva timp incoace. Poate e mai bine asa. Pentru toata lumea. Devenisei altcineva...si nici macar nu iti placea de tine... Ar mai fi atat de multe de spus dar parca nu-si au rostul atunci cand nu exista urechi sa le auda... Accepta ca ti s-a intamplat chiar tie si mergi inainte cu lectia invatata.

Sambata, duminica, viata, soare, tristete, liniste, intelegere, calm, relaxare, viata, viata, viata....