...mi-am facut timp sa mai scriu si eu.
E atat de comercial sfarsitul lumii si acest 21 decembrie incat ar fi fost pacat sa nu profit de subiect. Unii oameni au crezut atat de tare ca astazi e cea din urma zi a rasei noastre, a planetei noastre, incat probabil acum sunt beti de dezamagire.
Mie personal mi se pare ridicola ideea. Dar imboldul ca "ti se da a doua sansa" poate va avea un efect intens asupra celor ce au crezut in apocalipsa.
Nu mi-e frica de moartea mea, am spus-o de o mie de ori. O vad, o inteleg, o percep atat de natural incat nici macar nu mi se pare trist. Mi-e teribil de frica de moartea celor dragi din viata mea.
Oricum, nu despre moarte vreau sa scriu azi de "sfarsitul lumii", inainte de Craciun.
Nici despre ultimele doua saptamani infernale cu dimineti in care mi se perinda prin minte milioane de motive sa mai dorm putin (sau macar sa mai lenevesc nitel in pat).
Intentionat am tras de mine sa am cat mai multe activitati. Sa ma epuizez mental si fizic.
La fel ca anii trecuti mi-au trecut prin taste zeci de Mosi Craciuni, reni, oameni de zapada, spiridusi si atat de multe urari frumos concepute incat ale mele pentru ai mei s-au epuizat.
E atat de comerciala aceasta sarbatoare incat am ajuns sa vreau un zid intre mine si "luna cadourilor" .
Vreau sa-mi tin oamenii dragi aproape, sa stam de vorba pe indelete, sa dorm pana ma satur (desi nu cred ca e posibil) si sa ma relaxez gatind mancaruri "de Craciun". Vreau sa fie totul simplu si linistit. Sa fie liniste.
Ne dam peste cap, ne depasim limitele si alergam turbati dupa cadouri, dupa bucate "imbelsugate" doar pentru a intra intr-un cliseu fericit "de reclame".
Pentru mine lucrurile incep sa devina din ce in ce mai (hmmm...cum sa spun...) putin complicate. Totul se reduce incet-incet la "vreau" , "nu vreau" , "simt" , "nu simt".
Sunt totusi fericita ca balanta dorintelor implinite inclina greu in favoarea mea. Va exista o retrospectiva a lui 2012, in curand, aici. Imi plac retrospectivele.
Dupa ce-mi odihnesc putin gandurile promit sa regasiti si metafore in coltul Sabbrei :)
vineri, 21 decembrie 2012
marți, 4 decembrie 2012
Inevitabil
Am asteptat sa-mi treaca anii ca sa mi se stearga din gandire... Sa-mi treaca cheful de filosofat, sa-mi piara poezia din ganduri si pofta de tastat din degete. Degeaba. Creste.
Apoi, incarcata cu ale vietii lectii zilnice, ma contrazic adesea in oglinda spunandu-mi urmatoarele doua: ba ca totu-i predestinat si ca se va intampla la un moment dat indiferent ce facem noi ; ba ca nimic nu-i batut in cuie si ca avem liberul arbitru la indemana, sa dam vina pe el.
Ce sa faca omul bun? Sa astepte destinul sa-si faca norma sau sa incerce in zadar sa prinda sansa de coada? Sau, poate putin din amandoua?
Ne-am nascut fiinte incapatanate si ne hranim cu pofta ghicind viitorul in stele. Ne chinuim atat de tare sa-l ghicim incat uitam ca prezentul il construieste de fapt. Gandind asa, as indrazni sa cuget: pai, in acest caz viitorul nu-i deloc imprevizibil!
Dar, uite ca e imprevizibila ziua de maine pentru ca noi toti alegem sa dam cu fruntea in perete si sa invatam lectia proprie. N-as accepta nici eu, poate nici tu sa traiesti sau sa alegi in locul meu. Chiar daca ale noastre situatii seamana precum doua picaturi de apa. Nu vreau exemple vreau experienta. Sau, cel putin asta imi spune masochista din mine.
Si tot acest amalgam de vorbe are in spate o concluzie (pe care de altfel v-am mai spus-o si cu alte ocazii) : anume ca toate dorintele ni se implinesc cu conditia sa le dorim. Fie ca-ti doresti tigari de la chioscul din coltul strazii, sau, fie ca iti doresti ca intr-o zi sa incepi o noua viata, sa ai o noua sansa, sa traiesti inca o data :)
Apoi, incarcata cu ale vietii lectii zilnice, ma contrazic adesea in oglinda spunandu-mi urmatoarele doua: ba ca totu-i predestinat si ca se va intampla la un moment dat indiferent ce facem noi ; ba ca nimic nu-i batut in cuie si ca avem liberul arbitru la indemana, sa dam vina pe el.
Ce sa faca omul bun? Sa astepte destinul sa-si faca norma sau sa incerce in zadar sa prinda sansa de coada? Sau, poate putin din amandoua?
Ne-am nascut fiinte incapatanate si ne hranim cu pofta ghicind viitorul in stele. Ne chinuim atat de tare sa-l ghicim incat uitam ca prezentul il construieste de fapt. Gandind asa, as indrazni sa cuget: pai, in acest caz viitorul nu-i deloc imprevizibil!
Dar, uite ca e imprevizibila ziua de maine pentru ca noi toti alegem sa dam cu fruntea in perete si sa invatam lectia proprie. N-as accepta nici eu, poate nici tu sa traiesti sau sa alegi in locul meu. Chiar daca ale noastre situatii seamana precum doua picaturi de apa. Nu vreau exemple vreau experienta. Sau, cel putin asta imi spune masochista din mine.
Si tot acest amalgam de vorbe are in spate o concluzie (pe care de altfel v-am mai spus-o si cu alte ocazii) : anume ca toate dorintele ni se implinesc cu conditia sa le dorim. Fie ca-ti doresti tigari de la chioscul din coltul strazii, sau, fie ca iti doresti ca intr-o zi sa incepi o noua viata, sa ai o noua sansa, sa traiesti inca o data :)
miercuri, 21 noiembrie 2012
Scheleti, fantome si alte bagaje
Stii ca atunci cand mizezi pe cliseul "rezolvarii de la sine" si lasi porti deschise spre probleme nerezolvate...solutia nu apare niciodata. Pe bune. Nu poti astepta ca "timpul le rezolva pe toate"... nu chiar pe toate. Exista exceptii si de obicei exceptiile sunt cele mai importante.
De cate ori eviti sa vorbesti, sa gasesti o solutia, sa pui punctul pe i ... te rog din suflet NU ascunde "cadavrul" in dulap. Chiar daca ai sa reusesti sa eviti mirosul de "putred" o perioada, mai devreme sau mai tarziu vei deschide usa dulapului si ai sa descoperi un schelet ingrozitor.
Crezi ca vei uita? Crezi ca memoria te protejeaza si iti da solutii magice? Nu...
Ai sa traiesti iar si iar si iar aceleasi dezamagiri, frustrari si sentimente dureroase de cate ori "ies la suprafata" cadavre care au "murit" fara autopsie.
Si daca pana acum ti se pare ca sunt macabra si morbida...imagineaza-ti cum ar fi sa dormi in pat cu toate problemele tale nerezolvate iar si iar si iar doar pentru ca eviti sa accepti adevarul.
Da, fantomele, bagajele, scheletii sau cum altcumva mai denumesti aceste rani ale sufletului si ale mintii, exista pentru ca noi ori nu vrem sa acceptam rezolvarea ori preferam sa le amanam o vesnicie.
Uita-te in oglinda si incearca macar sa-ti raspunzi sincer la intrebarea : esti fericit/a?
Iar daca ai impresia ca asta e o intrebare grea...incearca sa-ti verifici "planul" pentru urmatorii...doi-trei ani. Stii concret ce vei face? Ai vreun plan? Este posibil?
Incearca sa intelegi ca orice frustrare, complex, contradictie nerezolvata este un impediment in viitorul tau. N-ai sa treci mai departe, nu poti sa ai un plan pana cand nu scapi de scheletii din dulap.
Poti sa-i ingropi in gradina, dar e doar o chestiune de timp pana sa te reintalnesti cu ei, sau poti sa gasesti...solutia... Eu nu o am, nu-ti stiu problemele, nu-ti cunosc fantomele.
Tine minte un singur lucru: rezolvarea/solutia potrivita e de cele mai multe ori si cea mai simpla.
Daca ai impresia ca tot ce-am scris mai sus se aseamana cu un motivational americanizat, inseamna ca nu stii sa citesti printre randuri. Mai tine cont si de faptul ca sunt suficient de egoista sa-mi scriu textele doar pentru a-mi analiza propriile trairi :)
S'auzim de bine!
De cate ori eviti sa vorbesti, sa gasesti o solutia, sa pui punctul pe i ... te rog din suflet NU ascunde "cadavrul" in dulap. Chiar daca ai sa reusesti sa eviti mirosul de "putred" o perioada, mai devreme sau mai tarziu vei deschide usa dulapului si ai sa descoperi un schelet ingrozitor.
Crezi ca vei uita? Crezi ca memoria te protejeaza si iti da solutii magice? Nu...
Ai sa traiesti iar si iar si iar aceleasi dezamagiri, frustrari si sentimente dureroase de cate ori "ies la suprafata" cadavre care au "murit" fara autopsie.
Si daca pana acum ti se pare ca sunt macabra si morbida...imagineaza-ti cum ar fi sa dormi in pat cu toate problemele tale nerezolvate iar si iar si iar doar pentru ca eviti sa accepti adevarul.
Da, fantomele, bagajele, scheletii sau cum altcumva mai denumesti aceste rani ale sufletului si ale mintii, exista pentru ca noi ori nu vrem sa acceptam rezolvarea ori preferam sa le amanam o vesnicie.
Uita-te in oglinda si incearca macar sa-ti raspunzi sincer la intrebarea : esti fericit/a?
Iar daca ai impresia ca asta e o intrebare grea...incearca sa-ti verifici "planul" pentru urmatorii...doi-trei ani. Stii concret ce vei face? Ai vreun plan? Este posibil?
Incearca sa intelegi ca orice frustrare, complex, contradictie nerezolvata este un impediment in viitorul tau. N-ai sa treci mai departe, nu poti sa ai un plan pana cand nu scapi de scheletii din dulap.
Poti sa-i ingropi in gradina, dar e doar o chestiune de timp pana sa te reintalnesti cu ei, sau poti sa gasesti...solutia... Eu nu o am, nu-ti stiu problemele, nu-ti cunosc fantomele.
Tine minte un singur lucru: rezolvarea/solutia potrivita e de cele mai multe ori si cea mai simpla.
Daca ai impresia ca tot ce-am scris mai sus se aseamana cu un motivational americanizat, inseamna ca nu stii sa citesti printre randuri. Mai tine cont si de faptul ca sunt suficient de egoista sa-mi scriu textele doar pentru a-mi analiza propriile trairi :)
S'auzim de bine!
luni, 19 noiembrie 2012
Ganduri multe, timp putin
Mi-am intrat intr-un ritm rapid. Imi place, il ador, alerg de dimineata pana seara, alerg chiar si-n somn, ma trezesc cu hainele ude, ca si cum tocmai as fi trecut de linia de sosire din vis.
Nu am intrat in hibernarea de toamna, din contra, simt ca traiesc cu toata fiinta mea, totul.
Nu inteleg de unde, sau de ce puseul asta de viata, imi trec zilele atat de repede, atat de usor si parca abia ajung sa implinesc jumatate din lucrurile pe care mi le propun.
Nu-mi ramane timp de gandire, totul mi se intampla acum, pe loc, trebuie sa stiu, sa fiu hotarata...sa nu ezit.
Ati citit deja cativa de "nu" toti inspre un pozitiv.
Gadurile sunt, din belsug, asezate gramada, unele mai linistite si rabdatoare, altele nebune si abia tinute in frau. Dar timpul, bata-l vina, timpul nu-i, sa le astern, sa le cuget, sa le scriu, sa le spun. Si uneori chiar raman cu gandul pe jumate...gandit :)
Imi promit ca las aici pe blog macar cate o propozitie scrisa, sa nu-mi pierd ideea...sa construiesc acest puzzle din ganduri si trairi, dar imi incalc promisiunea. Cu mine imi permit sa nu fiu respectabila, punctuala sau de cuvant :) Glumesc :)
Revin, curand, cu toate cuvintele la mine!
Nu am intrat in hibernarea de toamna, din contra, simt ca traiesc cu toata fiinta mea, totul.
Nu inteleg de unde, sau de ce puseul asta de viata, imi trec zilele atat de repede, atat de usor si parca abia ajung sa implinesc jumatate din lucrurile pe care mi le propun.
Nu-mi ramane timp de gandire, totul mi se intampla acum, pe loc, trebuie sa stiu, sa fiu hotarata...sa nu ezit.
Ati citit deja cativa de "nu" toti inspre un pozitiv.
Gadurile sunt, din belsug, asezate gramada, unele mai linistite si rabdatoare, altele nebune si abia tinute in frau. Dar timpul, bata-l vina, timpul nu-i, sa le astern, sa le cuget, sa le scriu, sa le spun. Si uneori chiar raman cu gandul pe jumate...gandit :)
Imi promit ca las aici pe blog macar cate o propozitie scrisa, sa nu-mi pierd ideea...sa construiesc acest puzzle din ganduri si trairi, dar imi incalc promisiunea. Cu mine imi permit sa nu fiu respectabila, punctuala sau de cuvant :) Glumesc :)
Revin, curand, cu toate cuvintele la mine!
miercuri, 7 noiembrie 2012
Special pentru tatal meu...
Despre tatal meu nu am vorbit prea des, nu-i asa? V-am vorbit despre familie, despre familia MEA de ardeleni-sicilieni care vorbesc mult, repede si toti deodata, despre cat de importanta este familia pentru mine, dar in afara de cateva povestioare amuzante despre copilarie nu m-am exteriorizat. Nu doar pe blog, ci si in general, in ceea ce il priveste pe tatal meu, relatia noastra a avut un fel de cod nescris prin care nu era nevoie sa fie spuse cuvinte. Exista profunzime, stim, simtim, vedem.
Rup tacerea...acum, la putin peste jumatate de...veac :) Stie el de ce.
Cand mama a ramas prima oara insarcinata tata si-a dorit baiat. M-au avut pe mine. A doua oara, era clar, o sa fie fecior. A venit sora-mea. Tata a vrut baiat de doua ori si s-a ales cu doua fete. Amandoua cu ochii lui verzi. Una mica, firava, blonda, iar cealalta "rupta de pe sapte draci" roscata si guraliva, adica eu. Asa ca a decis sa ma faca pe mine baiat.
Vara mergeam impreuna la pescuit, zile intregi, cu cortul si tot ce puteam cara in spate. Iarna mergeam la schi. Puneam rama pe carlig, framantam mamaliga pentru peste, culegeam lemne pentru foc, sau urcam cu telescaunul pana in varful muntelui si era strict problema mea cum ajung jos.
Am fost in permanenta competitie. Intotdeauna vroiam sa-i dovedesc ca nu mi-e frica, nu mi-e scarba de serpi, sobolani, nu ma tem de nici un animal, pot sa imi car singura rucsacul cu provizii, nu obosesc dupa ce cobor 2,5 km pe schiuri si o fac mai mult in cap...si asa mai departe. Asa mi-am dobandit curajul.
Tata a fost (si probabil este, dar acum, nu cu mine) un om dur. Nu inteleg cum de n-a facut cariera in armata, dar i s-ar fi potrivit ca o manusa. Trebuia sa fim ordonate, sa respectam reguli, sa evoluam in permanenta.
Prima mea amintire cu tata vine de pe la 2-3 ani cand ma invata sa numar in engleza. Iar si iar si iar pana imi iesea "two, three, four-ul" asa cum trebuie. Apoi (mai tarziu) mi-a cumparat un dictionar fonetic de "Invatati limba engleza fara profesor" si am stiu ca TREBUIE sa o invat :)
Adolescenta a fost un iad :) Astazi stiu ca iadul e al fiecarui tanar/tanara tot cam in aceeasi perioada :) Din nou, n-am fost menajata... Doar ca, fiind ca doua picaturi de apa (eu si tata), ne-am contrazis in tot si-n toate. Tin minte ca mi-a spus odata, cand incercam sa-l pacalesc cu niste note proaste de la scoala : "Cand incerci sa a minti...ar fi bine sa fii convinsa tu mai intai de ceea ce minti, sa-ti crezi propria minciuna!" Aveam doua optiuni, sa-l mint perfect sau sa nu-l mint deloc... Nu va spun ce-am ales :)
Astazi, oamenii care ne cunosc pe amandoi imi spun ca-i seaman perfect. Ma enerveaza asta, dar undeva in adancul sufletului sunt mandra. Nu cred in povestile americane cu tati perfecti care-si adora fiicele si le protejeaza peste masura. Eu n-am avut un tata perfect, dar am avut (si am) un tata care mi-a aratat viata, asa cum e ea. M-a invatat ce inseamna curajul, mi-am depasit frica in fiecare secunda, mi-am antrenat mintea, m-am auto-educat si intotdeauna, dar intotdeauna am stiut sa obtin ceea ce imi doresc.
Daca ar fi sa dau timpul inapoi as alege sa-mi retraiesc propria copilarie in locul oricarei alta optiune. Si daca ar fi vreodata sa am copii, sunt 100% convinsa ca el e omul care i-ar trata corect si care i-ar invata sa nu se teama de nimic. Iar activitatile de bunic-nepot (zic nepot!) n-ar fi nicidecum plimbari plictisitoare prin parc, ceea ce ma incanta la nebunie! Dar...nu vorbim de nepoti.
Pe 8 noiembrie, in cateva ore adica, e ziua tatalui meu. Am incalcat codul tacerii si ii dedic aceste cuvinte/amintiri/ganduri, mai mult ca sa-i testez memoria :) Glumesc! Sunt la peste 600 de km distanta dar asta nu ma face mai putin fiica ta :)
La multi ani!
Rup tacerea...acum, la putin peste jumatate de...veac :) Stie el de ce.
Cand mama a ramas prima oara insarcinata tata si-a dorit baiat. M-au avut pe mine. A doua oara, era clar, o sa fie fecior. A venit sora-mea. Tata a vrut baiat de doua ori si s-a ales cu doua fete. Amandoua cu ochii lui verzi. Una mica, firava, blonda, iar cealalta "rupta de pe sapte draci" roscata si guraliva, adica eu. Asa ca a decis sa ma faca pe mine baiat.
Vara mergeam impreuna la pescuit, zile intregi, cu cortul si tot ce puteam cara in spate. Iarna mergeam la schi. Puneam rama pe carlig, framantam mamaliga pentru peste, culegeam lemne pentru foc, sau urcam cu telescaunul pana in varful muntelui si era strict problema mea cum ajung jos.
Am fost in permanenta competitie. Intotdeauna vroiam sa-i dovedesc ca nu mi-e frica, nu mi-e scarba de serpi, sobolani, nu ma tem de nici un animal, pot sa imi car singura rucsacul cu provizii, nu obosesc dupa ce cobor 2,5 km pe schiuri si o fac mai mult in cap...si asa mai departe. Asa mi-am dobandit curajul.
Tata a fost (si probabil este, dar acum, nu cu mine) un om dur. Nu inteleg cum de n-a facut cariera in armata, dar i s-ar fi potrivit ca o manusa. Trebuia sa fim ordonate, sa respectam reguli, sa evoluam in permanenta.
Prima mea amintire cu tata vine de pe la 2-3 ani cand ma invata sa numar in engleza. Iar si iar si iar pana imi iesea "two, three, four-ul" asa cum trebuie. Apoi (mai tarziu) mi-a cumparat un dictionar fonetic de "Invatati limba engleza fara profesor" si am stiu ca TREBUIE sa o invat :)
Adolescenta a fost un iad :) Astazi stiu ca iadul e al fiecarui tanar/tanara tot cam in aceeasi perioada :) Din nou, n-am fost menajata... Doar ca, fiind ca doua picaturi de apa (eu si tata), ne-am contrazis in tot si-n toate. Tin minte ca mi-a spus odata, cand incercam sa-l pacalesc cu niste note proaste de la scoala : "Cand incerci sa a minti...ar fi bine sa fii convinsa tu mai intai de ceea ce minti, sa-ti crezi propria minciuna!" Aveam doua optiuni, sa-l mint perfect sau sa nu-l mint deloc... Nu va spun ce-am ales :)
Astazi, oamenii care ne cunosc pe amandoi imi spun ca-i seaman perfect. Ma enerveaza asta, dar undeva in adancul sufletului sunt mandra. Nu cred in povestile americane cu tati perfecti care-si adora fiicele si le protejeaza peste masura. Eu n-am avut un tata perfect, dar am avut (si am) un tata care mi-a aratat viata, asa cum e ea. M-a invatat ce inseamna curajul, mi-am depasit frica in fiecare secunda, mi-am antrenat mintea, m-am auto-educat si intotdeauna, dar intotdeauna am stiut sa obtin ceea ce imi doresc.
Daca ar fi sa dau timpul inapoi as alege sa-mi retraiesc propria copilarie in locul oricarei alta optiune. Si daca ar fi vreodata sa am copii, sunt 100% convinsa ca el e omul care i-ar trata corect si care i-ar invata sa nu se teama de nimic. Iar activitatile de bunic-nepot (zic nepot!) n-ar fi nicidecum plimbari plictisitoare prin parc, ceea ce ma incanta la nebunie! Dar...nu vorbim de nepoti.
Pe 8 noiembrie, in cateva ore adica, e ziua tatalui meu. Am incalcat codul tacerii si ii dedic aceste cuvinte/amintiri/ganduri, mai mult ca sa-i testez memoria :) Glumesc! Sunt la peste 600 de km distanta dar asta nu ma face mai putin fiica ta :)
La multi ani!
Un castel din carti de joc
Increderea este asemeni unui castel din carti de joc. Putin au rabdare si pricepere sa-l construiasca, si mai putini isi asuma riscul ca o simpla rafala sa-l darame. La final, castelul din carti de joc, construit cu migala, reprezinta un peisaj frumos, admirat, iti ia ochii. Dar poate sa dispara intr-o secunda.
Cand eram mica obisnuiam sa joc un anume joc de carti cu sora mea. Incepea cu doua carti spriijinite una de cealalta intr-o forma triunghiulara. Fiecare dintre noi punea cate o carte peste(sau in lateral), astfel incat constructia sa capete o forma si sa NU se darame. La final, cand cartile se epuizau, fiecare dintre noi trebuia sa ia cate o carte, usor, cu grija, astfel incat constructia sa NU se darame. Cine darama mormanul...pierdea. Trebuia sa-ti studiezi bine miscarea, sa analizezi CUM sa pui/sa iei cartea de joc din gramada fara sa daramai si sa pierzi. Un joc...de dexteritate :)
Cred ca e la fel si cu increderea pe care o castigam prin munca, migala, dexteritate, dar culmea o putem pierde usor, stupid, rapid.
Am intalnit FOARTE putini oameni care m-au uimit prin sinceritatea lor debordanta si am intalnit chiar mai putini oameni care au fost sinceri cu mine intotdeauna. Chiar si in momentele in care s-ar fi temut de reactia mea, ar fi vrut sa nu-mi provoace durere, nervi, panica, oamenii au fost sinceri cu mine. Si, evident, chiar daca sinceritatea acestora mi-a provocat durere, nervi, panica, ciuda (sau ce altceva mai vreti) m-am lovit de argumentul suprem "macar a fost sincer/a".
Eu, la randul meu, nu am fost intotdeauna un om extrem de sincer. Mi-am invatat lectia si am decis ca indiferent ce, adevarul ramane vesnic adevarat. O minciuna, cat de mica poate sa provoace catastrofe.
Mai exista si acele mici minciuni nevinovate, sau "white lies", cum le numesc americanii. Eu le consider cele mai periculoase. Daca ne educam sa le tratam cu atat de multa usurinta si sa le judecam atat de superficial, fapte minore catalogate drept "minciuni nevinovate" trec prin procesul bulgarelui de zapada. Stiti exemplul nu? Formezi un bulgare de zapada mic si ii dai drumul de sus din deal. Pe masura ce se rostogoleste acesta creste iar pericolul sa raneasca pe cineva creste direct proportional.
Din acest motiv spun un NU hotarat minciunilor albe si "nevinovate".
Tot ceea ce omite adevarul se cheama minciuna.
Dar...omul are implementata genetic aceasta eroare...dorinta de a nu spune/omite adevarul. De cand suntem mici si ascundem adevarul de teama unei pedepse, pana in stadiul adult in care o minciuna naste alta si traim intr-o lume falsa. Cred ca ne e teama de sinceritate pentru ca ne e teama de profunzime. Ne place atat de mult sa ne ascultam propriile minciuni si sa supravietuim intr-un univers de paie incat am acceptat minciuna ca forma de viata, ca parte din noi.
Totusi, ca o concluzie (mi-am permis ingamfarea de a incheia fiecare articol printr-o maxima personala) v-as spune asa:
Poti sa castigi increderea unui om chiar si a doua oara...insa nu va mai fi niciodata la fel.
Cand eram mica obisnuiam sa joc un anume joc de carti cu sora mea. Incepea cu doua carti spriijinite una de cealalta intr-o forma triunghiulara. Fiecare dintre noi punea cate o carte peste(sau in lateral), astfel incat constructia sa capete o forma si sa NU se darame. La final, cand cartile se epuizau, fiecare dintre noi trebuia sa ia cate o carte, usor, cu grija, astfel incat constructia sa NU se darame. Cine darama mormanul...pierdea. Trebuia sa-ti studiezi bine miscarea, sa analizezi CUM sa pui/sa iei cartea de joc din gramada fara sa daramai si sa pierzi. Un joc...de dexteritate :)
Cred ca e la fel si cu increderea pe care o castigam prin munca, migala, dexteritate, dar culmea o putem pierde usor, stupid, rapid.
Am intalnit FOARTE putini oameni care m-au uimit prin sinceritatea lor debordanta si am intalnit chiar mai putini oameni care au fost sinceri cu mine intotdeauna. Chiar si in momentele in care s-ar fi temut de reactia mea, ar fi vrut sa nu-mi provoace durere, nervi, panica, oamenii au fost sinceri cu mine. Si, evident, chiar daca sinceritatea acestora mi-a provocat durere, nervi, panica, ciuda (sau ce altceva mai vreti) m-am lovit de argumentul suprem "macar a fost sincer/a".
Eu, la randul meu, nu am fost intotdeauna un om extrem de sincer. Mi-am invatat lectia si am decis ca indiferent ce, adevarul ramane vesnic adevarat. O minciuna, cat de mica poate sa provoace catastrofe.
Mai exista si acele mici minciuni nevinovate, sau "white lies", cum le numesc americanii. Eu le consider cele mai periculoase. Daca ne educam sa le tratam cu atat de multa usurinta si sa le judecam atat de superficial, fapte minore catalogate drept "minciuni nevinovate" trec prin procesul bulgarelui de zapada. Stiti exemplul nu? Formezi un bulgare de zapada mic si ii dai drumul de sus din deal. Pe masura ce se rostogoleste acesta creste iar pericolul sa raneasca pe cineva creste direct proportional.
Din acest motiv spun un NU hotarat minciunilor albe si "nevinovate".
Tot ceea ce omite adevarul se cheama minciuna.
Dar...omul are implementata genetic aceasta eroare...dorinta de a nu spune/omite adevarul. De cand suntem mici si ascundem adevarul de teama unei pedepse, pana in stadiul adult in care o minciuna naste alta si traim intr-o lume falsa. Cred ca ne e teama de sinceritate pentru ca ne e teama de profunzime. Ne place atat de mult sa ne ascultam propriile minciuni si sa supravietuim intr-un univers de paie incat am acceptat minciuna ca forma de viata, ca parte din noi.
Totusi, ca o concluzie (mi-am permis ingamfarea de a incheia fiecare articol printr-o maxima personala) v-as spune asa:
Poti sa castigi increderea unui om chiar si a doua oara...insa nu va mai fi niciodata la fel.
marți, 6 noiembrie 2012
Posibil si imposibil
Credeti ca oamenii se pot schimba? Eu nu.
Simt ca am mai dezbatut acest subiect...dar imi este lene sa caut printre articolele mai vechi. Poate repet: oamenii evolueaza, oamenii involueaza, invata, se adapteaza dar esenta ta de fiinta umana va ramane mereu aceeasi. Ai potential sau nu ai potential.
Poate ca de-a lungul timpului am crezut ca pot sa schimb oamenii. De putine ori insa. De cele mai multe ori am asteptat ca acestia sa-si auto-constientizeze capacitatea de a evolua de a se imbunatati.
Astazi insa n-as vrea sa fiu eu cea care schimba un om. Nici in bine, nici in rau. Cred cu tarie ca atata timp cat nu ai ajuns la concluzia schimbarii din proprie initiativa este doar o alarma falsa.
N-as putea sa duc o lupta de convingere pentru o cauza care intr-un final s-ar dovedi a fi pierduta.
Am incercat candva sa conving un prieten ca "stiu eu mai bine" desi nu daduse inca de pragul de sus. (asa numesc eu revelatia = a da cu capul de pragul de sus)
M-am zbatut in zadar sa conving cu argumente care de care mai puternice (in mintea mea) ca am dreptate, ca stiu despre ce vorbesc, ca nu sunt rau intentionata. Intr-un final am reusit intradevar sa-mi zugravesc o imagine de femeie cicalitoare, maniaca sa controleze. Atotstiutoare?
A venit si revelatia (a mea de data asta) : cu oamenii dragi sunt intotdeauna cel mai dura. De la ei am pretentii, soarta lor ma intereseaza si de cele mai multe ori dorinta apriga de a-i ridica ma face chiar si sa le dau un sut in fund.
Eu n-am stiut sa motivez oamenii cu minciuni de genul "o sa fie bine" . Eu n-am stiut sa sterg lacrimi de depresie prin complimente false. Eu am ridicat cu palme sau chiar cu dusuri reci oamenii ce au avut nevoie de mine. Am spus verde-n fata ce cred, oricat de amar ar fi fost verdictul.
Cum spuneam, oamenii dragi ma fac sa ma dezlantui. In rest...recunosc, putin imi pasa, cine ce. Daca ai nevoie de un umar pe care sa plangi nu te aseza prea confortabil pe al meu, pentru ca voi incerca mereu sa te conving ca meriti, poti, stii mai mult decat sa plangi.
DAR (pentru ca intotdeauna exista un "dar")...metoda mea nu are intotdeauna rezultate si e foarte posibil sa nu fie cea mai buna. Eu sunt mult prea ambitioasa, orgolioasa si perfectionista. Pentru mine un tel nou (oricat de inalt ar fi) reprezinta mai mult decat o provocare. Orgoliul meu alearga intotdeauna dupa perfectiune si am impresia ca e loc de mai bine. Nu cred ca exista provocare careia sa nu-i fi dat curs...in felul meu. Chiar si atunci cand incerc sa ajut un om consider ca e o provocare...Ca POT , ca TREBUIE!
Lupt, lupt, lupt.
Ce-o fi mai bine? Sa traiesc intr-o continua lupta? Sa cedez? Sa abandonez? De ce trebuie eu sa vad mai mult atunci cand omul din fata mea nu vede, nu crede, nu stie?
M-am hotarat sa renunt in a transforma provocari pierdute in esecuri personale. Uneori, doar uneori, cand trebuie sa abandonez lupta nu inseamna ca am pierdut. Inseamna ca am pus eu mai mult suflet, am vazut eu mai mult potential decat exista.
Uneori luptele pierdute ma ranesc mai mult decat vreau sa recunosc. Obisnuiam sa consider ca nu sunt eu capabila sa motivez.
Si am ajuns la o concluzie (pe care v-o spuns si voua ):
Oricat de multa viata ai avea in tine sau ai insufla in jurul tau tot n-ai putea sa faci pe cineva sa fie viu.
E simplu. La fel ca toate celelalte concluzii :)
Simt ca am mai dezbatut acest subiect...dar imi este lene sa caut printre articolele mai vechi. Poate repet: oamenii evolueaza, oamenii involueaza, invata, se adapteaza dar esenta ta de fiinta umana va ramane mereu aceeasi. Ai potential sau nu ai potential.
Poate ca de-a lungul timpului am crezut ca pot sa schimb oamenii. De putine ori insa. De cele mai multe ori am asteptat ca acestia sa-si auto-constientizeze capacitatea de a evolua de a se imbunatati.
Astazi insa n-as vrea sa fiu eu cea care schimba un om. Nici in bine, nici in rau. Cred cu tarie ca atata timp cat nu ai ajuns la concluzia schimbarii din proprie initiativa este doar o alarma falsa.
N-as putea sa duc o lupta de convingere pentru o cauza care intr-un final s-ar dovedi a fi pierduta.
Am incercat candva sa conving un prieten ca "stiu eu mai bine" desi nu daduse inca de pragul de sus. (asa numesc eu revelatia = a da cu capul de pragul de sus)
M-am zbatut in zadar sa conving cu argumente care de care mai puternice (in mintea mea) ca am dreptate, ca stiu despre ce vorbesc, ca nu sunt rau intentionata. Intr-un final am reusit intradevar sa-mi zugravesc o imagine de femeie cicalitoare, maniaca sa controleze. Atotstiutoare?
A venit si revelatia (a mea de data asta) : cu oamenii dragi sunt intotdeauna cel mai dura. De la ei am pretentii, soarta lor ma intereseaza si de cele mai multe ori dorinta apriga de a-i ridica ma face chiar si sa le dau un sut in fund.
Eu n-am stiut sa motivez oamenii cu minciuni de genul "o sa fie bine" . Eu n-am stiut sa sterg lacrimi de depresie prin complimente false. Eu am ridicat cu palme sau chiar cu dusuri reci oamenii ce au avut nevoie de mine. Am spus verde-n fata ce cred, oricat de amar ar fi fost verdictul.
Cum spuneam, oamenii dragi ma fac sa ma dezlantui. In rest...recunosc, putin imi pasa, cine ce. Daca ai nevoie de un umar pe care sa plangi nu te aseza prea confortabil pe al meu, pentru ca voi incerca mereu sa te conving ca meriti, poti, stii mai mult decat sa plangi.
DAR (pentru ca intotdeauna exista un "dar")...metoda mea nu are intotdeauna rezultate si e foarte posibil sa nu fie cea mai buna. Eu sunt mult prea ambitioasa, orgolioasa si perfectionista. Pentru mine un tel nou (oricat de inalt ar fi) reprezinta mai mult decat o provocare. Orgoliul meu alearga intotdeauna dupa perfectiune si am impresia ca e loc de mai bine. Nu cred ca exista provocare careia sa nu-i fi dat curs...in felul meu. Chiar si atunci cand incerc sa ajut un om consider ca e o provocare...Ca POT , ca TREBUIE!
Lupt, lupt, lupt.
Ce-o fi mai bine? Sa traiesc intr-o continua lupta? Sa cedez? Sa abandonez? De ce trebuie eu sa vad mai mult atunci cand omul din fata mea nu vede, nu crede, nu stie?
M-am hotarat sa renunt in a transforma provocari pierdute in esecuri personale. Uneori, doar uneori, cand trebuie sa abandonez lupta nu inseamna ca am pierdut. Inseamna ca am pus eu mai mult suflet, am vazut eu mai mult potential decat exista.
Uneori luptele pierdute ma ranesc mai mult decat vreau sa recunosc. Obisnuiam sa consider ca nu sunt eu capabila sa motivez.
Si am ajuns la o concluzie (pe care v-o spuns si voua ):
Oricat de multa viata ai avea in tine sau ai insufla in jurul tau tot n-ai putea sa faci pe cineva sa fie viu.
E simplu. La fel ca toate celelalte concluzii :)
marți, 30 octombrie 2012
Cu si despre...
... mine.
Mai am o zi, mai putin de o zi chiar si implinesc...28 de ani. Stiu ca de la 25 mi-am propus sa-i numar invers si de un an incoace traiesc ca si si cum as avea 22-23... Nu e important sa ne rezumam la cifre. Nu ma simt de 28, poate pentru ca nu stiu daca 28 ar trebui sa aiba un...feeling anume... Asa ca hai mai bine sa spun ca nu stiu cati ani am.
Cred ca am luat-o putin invers de-a lungul vietii. Prea multe extreme, prea mult de alb sau negru, etape traite ca o supradoza sau ca o coma.
Nu regret nimic. Am trait o viata frumoasa. Scriu de parca as mai avea putini ani s-o traiesc si simt de parca abia acum mi-ar incepe. Imi planuiesc un inceput de viata spectaculos :) Dintr-un motiv cat de poate de simplu: nu vreau sa ma plictisesc niciodata traind.
Fara revelatii sau lectii invatate la 28 de ani. Sunt atat de putini si prefer sa fiu considerata in continuare naiva si tanara si fara de experienta :)
Recunosc, pentru prima oara de cand ma stiu am un oarecare sentiment de incertitudine. Asta imi spunea cineva anul trecut : in 2012 trebuie sa inveti ca nu poti sa controlezi totul si trebuie sa inveti sa traiesti FARA sa controlezi totul....
Da, nu controlez totul. Nimic nu mai e batut in cuie si nu mai incerc sa ghicesc in stele viitorul sau sa-l controlez cu puterea mintii. E mai simplu asa. Pentru mine.
As putea sa insir aici zeci de maxime, noi mantre de aplicat si lectii intelese. Dar, cum spuneam mai sus: fara revelatii. Cea mai adevarata explicatie e deseori si cea mai simpla. Pentru ca asa e viata ; simpla! Te nasti, traiesti, mori. Artificiile (metaforice) sunt doar la nunti si costa bani :) N-o sa auzi vreo serenada in timpul primului sarut si nici n-o sa traiesti noaptea nuntii in stil american. Si nici n-o sa iubesti ca-n povestile lui Sandra Brown :) Dar e bine! E bine pentru ca poti totusi sa iti pui dorinte si ele sa se implineasca...pentru ca ti se da sansa sa lupti, sa dai piept cu viata, sa iti traiesti propriul destin, sa te deosebesti din multime, sa te iubesti, sa te urasti, sa mori, sa renasti... Suntem construiti din emotii si ar fi pacat sa nu le descoperim pe toate.
Mai marturisesc si ca... as fi vrut cumva sa ...sar peste ziua de maine... Am sa fiu inconjurata de cei mai cool oameni din lume, dar, parca nu-mi place oficialitatea titlului 28... Lumea incepe sa aiba pretentii iar eu ar trebui sa am vreun plan...concret...
Ei bine...n-am :)
Mai am o zi, mai putin de o zi chiar si implinesc...28 de ani. Stiu ca de la 25 mi-am propus sa-i numar invers si de un an incoace traiesc ca si si cum as avea 22-23... Nu e important sa ne rezumam la cifre. Nu ma simt de 28, poate pentru ca nu stiu daca 28 ar trebui sa aiba un...feeling anume... Asa ca hai mai bine sa spun ca nu stiu cati ani am.
Cred ca am luat-o putin invers de-a lungul vietii. Prea multe extreme, prea mult de alb sau negru, etape traite ca o supradoza sau ca o coma.
Nu regret nimic. Am trait o viata frumoasa. Scriu de parca as mai avea putini ani s-o traiesc si simt de parca abia acum mi-ar incepe. Imi planuiesc un inceput de viata spectaculos :) Dintr-un motiv cat de poate de simplu: nu vreau sa ma plictisesc niciodata traind.
Fara revelatii sau lectii invatate la 28 de ani. Sunt atat de putini si prefer sa fiu considerata in continuare naiva si tanara si fara de experienta :)
Recunosc, pentru prima oara de cand ma stiu am un oarecare sentiment de incertitudine. Asta imi spunea cineva anul trecut : in 2012 trebuie sa inveti ca nu poti sa controlezi totul si trebuie sa inveti sa traiesti FARA sa controlezi totul....
Da, nu controlez totul. Nimic nu mai e batut in cuie si nu mai incerc sa ghicesc in stele viitorul sau sa-l controlez cu puterea mintii. E mai simplu asa. Pentru mine.
As putea sa insir aici zeci de maxime, noi mantre de aplicat si lectii intelese. Dar, cum spuneam mai sus: fara revelatii. Cea mai adevarata explicatie e deseori si cea mai simpla. Pentru ca asa e viata ; simpla! Te nasti, traiesti, mori. Artificiile (metaforice) sunt doar la nunti si costa bani :) N-o sa auzi vreo serenada in timpul primului sarut si nici n-o sa traiesti noaptea nuntii in stil american. Si nici n-o sa iubesti ca-n povestile lui Sandra Brown :) Dar e bine! E bine pentru ca poti totusi sa iti pui dorinte si ele sa se implineasca...pentru ca ti se da sansa sa lupti, sa dai piept cu viata, sa iti traiesti propriul destin, sa te deosebesti din multime, sa te iubesti, sa te urasti, sa mori, sa renasti... Suntem construiti din emotii si ar fi pacat sa nu le descoperim pe toate.
Mai marturisesc si ca... as fi vrut cumva sa ...sar peste ziua de maine... Am sa fiu inconjurata de cei mai cool oameni din lume, dar, parca nu-mi place oficialitatea titlului 28... Lumea incepe sa aiba pretentii iar eu ar trebui sa am vreun plan...concret...
Ei bine...n-am :)
marți, 23 octombrie 2012
Devotata, din nou!
In 2008, tot cam pe vremea asta, urlam pe blog ca vreau sa primesc de ziua mea bilete la concertul Depeche Mode din 16.05.2009.
Am plans de fericire, i-am asteptam cu emotie si am suferit o dezamagire profunda cand au anulat concertele din Bucuresti si Sofia pentru ca aveam bilete la ambele show-uri.
Azi, marti, singura zi din saptamana in care eu sunt superstitioasa datorita celor "3 ceasuri rele" am aflat ca ei, David Gahan, Martin Gore si Andy Fletcher, adica Depeche Mode concerteaza pe 15 mai 2013 in Bucuresti. Sa descriu momentul si euforia cu care am primit vestea...ar fi de prisos. Dar mi-ar placea la nebunie sa-mi incep fiecare zi cu asemenea vesti bune!
Apoi, pe la pranz, cand am iesit sa-mi iau ceva de mancare, am vazut ceva incredibil :un fluture! La o trecere de pietoni pe Calea Victoriei, in orasul asta aglomerat si poluat fara pic de verdeata in jur, la final de octombrie, un fluture maaaare si colorat, ca si cei de la tara de la bunica mea, de cand eram mica, zbura vesel si aproape ca s-a asezat pe umarul unei femei ce astepta culoarea verde....
A fost atat de frumos momentul incat am inceput sa tip catre colegii mei "un fluture, un fluturas!" mai mult sa ma conving ca nu am vedenii, sa sa-i am "de martori" in cazul in care nu ma crede cineva...
ca...de laudat, m-am laudat apoi peste tot :)
E un semn bun, cred eu!
Am plans de fericire, i-am asteptam cu emotie si am suferit o dezamagire profunda cand au anulat concertele din Bucuresti si Sofia pentru ca aveam bilete la ambele show-uri.
Azi, marti, singura zi din saptamana in care eu sunt superstitioasa datorita celor "3 ceasuri rele" am aflat ca ei, David Gahan, Martin Gore si Andy Fletcher, adica Depeche Mode concerteaza pe 15 mai 2013 in Bucuresti. Sa descriu momentul si euforia cu care am primit vestea...ar fi de prisos. Dar mi-ar placea la nebunie sa-mi incep fiecare zi cu asemenea vesti bune!
Apoi, pe la pranz, cand am iesit sa-mi iau ceva de mancare, am vazut ceva incredibil :un fluture! La o trecere de pietoni pe Calea Victoriei, in orasul asta aglomerat si poluat fara pic de verdeata in jur, la final de octombrie, un fluture maaaare si colorat, ca si cei de la tara de la bunica mea, de cand eram mica, zbura vesel si aproape ca s-a asezat pe umarul unei femei ce astepta culoarea verde....
A fost atat de frumos momentul incat am inceput sa tip catre colegii mei "un fluture, un fluturas!" mai mult sa ma conving ca nu am vedenii, sa sa-i am "de martori" in cazul in care nu ma crede cineva...
ca...de laudat, m-am laudat apoi peste tot :)
E un semn bun, cred eu!
joi, 18 octombrie 2012
Despre reguli
Stiti despre mine ca sunt maniaca, da? Alba, neagra, niciodata gri. Tabieturi, reguli si iar reguli.
Usor obsesiva - compulsiva, perfectionista pana la capatul pamantului, prea punctuala si incredibil de competitiva. Nu ma laud, din contra.
Zilele trecute ii spuneam omului meu ca am gasit un nou regim alimentar (nu dieta) pe care as vrea sa il respect, ca m-ar obliga sa incep sa mananc micul-dejun (ca toti oamenii normali) in loc sa-l sar cu regularitate. Iar el, amuzat de mine si de modul meu de-a cauta o noua regula in tot si-n toate, mi-a spus (mi in gluma, mai in serios) ca nu-s in toate mintile.
I-am raspuns aproape instantaneu, instinctiv, fara sa-mi dau seama, ca mi se pare firesc sa fiu mereu ordonata, sa am reguli care sa-mi ghideze viata, sa ma supun unor obiceiuri care ma ajuta sa duc o viata mai organizata. Iar in final am adaugat ... "si, bineinteles, cu cat am mai multe reguli, cu atat am mai multe reguli de incalcat".
A fost un "Act ratat" ? Imi reprim oare trairile si imi doresc in subconstient sa incalc mai multe reguli?
Sau, poate tot subconstient imi place sa-mi pavez viata cu zeci si zeci de noi reguli pe care sa le incalc in mod constant pentru a hrani rebelul din mine?
Oricum ar fi mi se pare extrem de interesant.
Am citit candva ca omul, in caz de pericol, reuseste uneori sa isi declanseze un instinct de supravietuire aproape paranormal. Ca animalul invinge ratiunea cu conditia sa ne continuam existenta. Ca in filmul acela in care omul blocat intre stanci a supravietuit hranindu-se cu propria lui carne.
Terifiant? Real?
In cazul meu nu este chiar atat de grav :) Am incalcat atat de multe reguli de-a lungul timpului incat le-am pierdut sirul.
Dar...pe toate in mod constient :)
Usor obsesiva - compulsiva, perfectionista pana la capatul pamantului, prea punctuala si incredibil de competitiva. Nu ma laud, din contra.
Zilele trecute ii spuneam omului meu ca am gasit un nou regim alimentar (nu dieta) pe care as vrea sa il respect, ca m-ar obliga sa incep sa mananc micul-dejun (ca toti oamenii normali) in loc sa-l sar cu regularitate. Iar el, amuzat de mine si de modul meu de-a cauta o noua regula in tot si-n toate, mi-a spus (mi in gluma, mai in serios) ca nu-s in toate mintile.
I-am raspuns aproape instantaneu, instinctiv, fara sa-mi dau seama, ca mi se pare firesc sa fiu mereu ordonata, sa am reguli care sa-mi ghideze viata, sa ma supun unor obiceiuri care ma ajuta sa duc o viata mai organizata. Iar in final am adaugat ... "si, bineinteles, cu cat am mai multe reguli, cu atat am mai multe reguli de incalcat".
A fost un "Act ratat" ? Imi reprim oare trairile si imi doresc in subconstient sa incalc mai multe reguli?
Sau, poate tot subconstient imi place sa-mi pavez viata cu zeci si zeci de noi reguli pe care sa le incalc in mod constant pentru a hrani rebelul din mine?
Oricum ar fi mi se pare extrem de interesant.
Am citit candva ca omul, in caz de pericol, reuseste uneori sa isi declanseze un instinct de supravietuire aproape paranormal. Ca animalul invinge ratiunea cu conditia sa ne continuam existenta. Ca in filmul acela in care omul blocat intre stanci a supravietuit hranindu-se cu propria lui carne.
Terifiant? Real?
In cazul meu nu este chiar atat de grav :) Am incalcat atat de multe reguli de-a lungul timpului incat le-am pierdut sirul.
Dar...pe toate in mod constient :)
joi, 11 octombrie 2012
pur si simplu...viata
Dimineata, ador sa caut bucatile insorite de trotuar in drumul meu spre birou. Chiar daca-mi transform intreg traseul intr-un zig-zag continuu, prefer sa profit de soarele diminetii cat pot de mult.
Imi da o stare de bine, mai ales cand stau la semafor si dupa doar cateva secunde imi simt umerii mai calzi, nasul mi se dezmorteste intr-un mod placut si, desi am ochelari de soare aproape mereu, parca fiecare gri al capitalei pare mai viu.
Sunt o norocoasa pentru ca traseul meu casa-job are aproape 3 kilometri (dus) iar eu sunt absolut indragostita il parcurg per pedes zilnic. Trec printr-o zona de case vechi, majoritatea abandonate, dar atat de frumoase incat nu ma plictisesc sa casc ochii la ele, de oricate ori le-as vedea. Imi imaginez povestile pe care le-ar spune zidurile vechi de zeci de ani, vreau sa cred ca au adapostit candva zambete sau escapade romantice ale domnitelor timide si-ale tinerilor cavaleri. Bucurestiul lui Eliade si-ai lui Huligani este mereu in sufletul meu.
Ieri dimineata, in timp ce incercam sa deslusesc cateva din afisele gigant ce acopera Sala Palatului am vazut venind spre mine un cuplu ce parea agitat, mai mult, fata mi-a parut cumva cunoscuta. Pe masura ce se apropiau ii vedeam mai bine, erau cu gurile pana la urechi, se tineau strans de mana si emanau de-a dreptul fericire. Pareau grabiti, dar in acelasi timp atat de mandrii de "intarzierea lor" incat oricum nu mai conta unde ajung mai tarziu decat trebuie. Am ghicit, fata era o cunostinta de-a unei cunostinte, nu ne stiam, ii retinusem doar chipul din cateva poze pe Facebook. Au trecut de mine chicotind, in lumea lor, nu avea legatura cu nimeni altcineva. Nu m-am putut abtine, m-am uitat lung dupa ei.
Baiatul s-a oprit brusc in mijlocul trotuarului, a tras-o cumva inspre el, sa nu incurce lumea si a inceput sa o sarute. Era ca si cum ar fi vrut clar sa sfideze timpul, sa-i spuna "daca eu vreau sa-mi sarut iubita din senin, in mijlocul drumului, asa voi face!"
S-au sarutat, au ras si au plecat mai departe. Iar eu, ca un paparazzi buimac, stateam si ma uitam mirata de parca n-as mai fi vazut niciodata "public display of affection" :)
Spre seara, in drum spre Tae-Bo, am fost martora unui maraton de joaca in autobus dintre 2 copii si un batranel simpatic. Care nu, nu era bunicul lor si nici nu era deranjat de rasetele galagioase ale celor mici. Pur si simplu le facea pe plac si intrase in jocul lor "De-a ghicitul".
Eram obosita, usor irascibila si cu o febra musculara de zile mari cand am avut "Revelatia" : VIATA SE INTAMPLA PUR SI SIMPLU. Traim, fie ca suntem depresivi, fie ca sunem nervosi, fie ca vrem, nu vrem, poate nu suntem multumiti, viata merge inainte. E pacat sa nu tinem pasul.
Asa cum spunea Octavian Paler : "Ceea ce nu traiesti la timp...nu mai traiesti niciodata"
Imi da o stare de bine, mai ales cand stau la semafor si dupa doar cateva secunde imi simt umerii mai calzi, nasul mi se dezmorteste intr-un mod placut si, desi am ochelari de soare aproape mereu, parca fiecare gri al capitalei pare mai viu.
Sunt o norocoasa pentru ca traseul meu casa-job are aproape 3 kilometri (dus) iar eu sunt absolut indragostita il parcurg per pedes zilnic. Trec printr-o zona de case vechi, majoritatea abandonate, dar atat de frumoase incat nu ma plictisesc sa casc ochii la ele, de oricate ori le-as vedea. Imi imaginez povestile pe care le-ar spune zidurile vechi de zeci de ani, vreau sa cred ca au adapostit candva zambete sau escapade romantice ale domnitelor timide si-ale tinerilor cavaleri. Bucurestiul lui Eliade si-ai lui Huligani este mereu in sufletul meu.
Ieri dimineata, in timp ce incercam sa deslusesc cateva din afisele gigant ce acopera Sala Palatului am vazut venind spre mine un cuplu ce parea agitat, mai mult, fata mi-a parut cumva cunoscuta. Pe masura ce se apropiau ii vedeam mai bine, erau cu gurile pana la urechi, se tineau strans de mana si emanau de-a dreptul fericire. Pareau grabiti, dar in acelasi timp atat de mandrii de "intarzierea lor" incat oricum nu mai conta unde ajung mai tarziu decat trebuie. Am ghicit, fata era o cunostinta de-a unei cunostinte, nu ne stiam, ii retinusem doar chipul din cateva poze pe Facebook. Au trecut de mine chicotind, in lumea lor, nu avea legatura cu nimeni altcineva. Nu m-am putut abtine, m-am uitat lung dupa ei.
Baiatul s-a oprit brusc in mijlocul trotuarului, a tras-o cumva inspre el, sa nu incurce lumea si a inceput sa o sarute. Era ca si cum ar fi vrut clar sa sfideze timpul, sa-i spuna "daca eu vreau sa-mi sarut iubita din senin, in mijlocul drumului, asa voi face!"
S-au sarutat, au ras si au plecat mai departe. Iar eu, ca un paparazzi buimac, stateam si ma uitam mirata de parca n-as mai fi vazut niciodata "public display of affection" :)
Spre seara, in drum spre Tae-Bo, am fost martora unui maraton de joaca in autobus dintre 2 copii si un batranel simpatic. Care nu, nu era bunicul lor si nici nu era deranjat de rasetele galagioase ale celor mici. Pur si simplu le facea pe plac si intrase in jocul lor "De-a ghicitul".
Eram obosita, usor irascibila si cu o febra musculara de zile mari cand am avut "Revelatia" : VIATA SE INTAMPLA PUR SI SIMPLU. Traim, fie ca suntem depresivi, fie ca sunem nervosi, fie ca vrem, nu vrem, poate nu suntem multumiti, viata merge inainte. E pacat sa nu tinem pasul.
Asa cum spunea Octavian Paler : "Ceea ce nu traiesti la timp...nu mai traiesti niciodata"
vineri, 5 octombrie 2012
Corect sau nu?
De-a lungul anilor mei am invatat sa fiu foarte deschisa...maleabila, uneori toleranta, alteori intelegatoare...nu toate deodata, desigur, sa nu exageram :) Ideea e ca am invatat sa cred ca totul e posibil si nimic nu-i imposibil.
Asa ca...de FOARTE putine ori am strigat la viata ca "nu-i corect!" Indiferent ce mi-a fost dat sa traiesc am privit spre cer si mi-am spus ca exista un motiv : din gama "for a reason, for a season, for a lifetime".
Din acest motiv, atunci cand i-am reprosat sortii ca nu-i drept, nu-i corect, am facut-o numai in momentul in care nu am gasit nici o alta explicatie sau m-am stiut complet nevinovata.
Si, daca primul lucru care va vine acum in minte este ca "in viata multe nu-s corecte" v-as ruga sa va ganditi bine inainte sa faceti aceasta afirmatie. Aproape tot ceea ce ni se intampla ni se datoreaza, sau are menirea sa ne faca mai puternici, mai intelepti, mai buni. Aproape.
Pentru ca exact atunci cand crezi ca ai inteles lectia vietii, atunci cand iti deschizi sufletul si vrei sa propovaduiesti bunatatea absoluta, atunci, o palma gigantica de nicaieri se lipeste aspru de obrazul tau si te propulseaza printre celebrele stele verzi.
Iti ia ceva timp sa te dezmeticesti si instinctiv privesti in sus intreband "Asta pentru ce a fost?" Intreaba-te tu asta mult si bine, fa-ti inventarul faptelor bune, aminteste-ti greselile de acum ani si ani in ideea ca poate iti iei o intarziata pedeapsa?
De doua ori am urlat ca nu-i corect si tot de doua ori n-a fost corect!
Prima oara atunci cand toti cei sfinti mi-au luat-o pe ea, pe draga mea bunica, fara sa tina cont de mine, de sufletul meu gol si trist. N-a fost corect.
Apoi a doua oara cand am urlat ca nu e corect am facut-o pentru ca nu mai eram proprietarul vietii mele. Mi s-a luat dreptul la o decizie, la o viata normala, dreptul de a vrea, de a nu vrea, de a putea de a nu putea, de a face pasii firesti intr-o viata...sau de a nu-i face. Dreptul de a alege, de a nu alege. Si, oricine ma cunoaste cat de cat, stie ca nu sunt genul de om care sa fie pus in fata faptului implinit si sa se multumeasca cu putin.
Si in primul caz si in al doilea caz am fost ca un peste pe uscat ; m-am zbatut pana am ramas fara aer, pana la durere fizica, pana la amortirea sufletului, pana la epuizarea mentala. Am despicat firul in 4000, am urlat "de-ce-uri" noaptea in somn.
Cred ca durerea unei nedreptati nu trece niciodata, mai degraba invatam noi sa traim cu ea. E o rana, nu o cicatrice, o rana mereu vie, devine punctul nostru sensibil. Si, ati observat cum atunci cand avem o rana deschisa o bandajam si o protejam? Ei bine, la fel si in partea emotionala, daca ne sunt lezate sufletul, sau mintea, le protejam, le bandajam. Bine de tot.
Da, asa vroiam sa concluzionez, in viata exista si nedreptati. Nu atat de multe cum am vrea noi sa credem, omul are tendinta sa se victimizeze. Atunci cand explicatiile sincere, cu sinele in oglinda esueaza, atunci cand durerea nu dispare ci sta ascunsa dupa ureche soptindu-ti tandru "aici sunt", atunci ....inveti sa te adaptezi situatiei. Mergi inainte?
Da, poti spune si asa...inainte...
Asa ca...de FOARTE putine ori am strigat la viata ca "nu-i corect!" Indiferent ce mi-a fost dat sa traiesc am privit spre cer si mi-am spus ca exista un motiv : din gama "for a reason, for a season, for a lifetime".
Din acest motiv, atunci cand i-am reprosat sortii ca nu-i drept, nu-i corect, am facut-o numai in momentul in care nu am gasit nici o alta explicatie sau m-am stiut complet nevinovata.
Si, daca primul lucru care va vine acum in minte este ca "in viata multe nu-s corecte" v-as ruga sa va ganditi bine inainte sa faceti aceasta afirmatie. Aproape tot ceea ce ni se intampla ni se datoreaza, sau are menirea sa ne faca mai puternici, mai intelepti, mai buni. Aproape.
Pentru ca exact atunci cand crezi ca ai inteles lectia vietii, atunci cand iti deschizi sufletul si vrei sa propovaduiesti bunatatea absoluta, atunci, o palma gigantica de nicaieri se lipeste aspru de obrazul tau si te propulseaza printre celebrele stele verzi.
Iti ia ceva timp sa te dezmeticesti si instinctiv privesti in sus intreband "Asta pentru ce a fost?" Intreaba-te tu asta mult si bine, fa-ti inventarul faptelor bune, aminteste-ti greselile de acum ani si ani in ideea ca poate iti iei o intarziata pedeapsa?
De doua ori am urlat ca nu-i corect si tot de doua ori n-a fost corect!
Prima oara atunci cand toti cei sfinti mi-au luat-o pe ea, pe draga mea bunica, fara sa tina cont de mine, de sufletul meu gol si trist. N-a fost corect.
Apoi a doua oara cand am urlat ca nu e corect am facut-o pentru ca nu mai eram proprietarul vietii mele. Mi s-a luat dreptul la o decizie, la o viata normala, dreptul de a vrea, de a nu vrea, de a putea de a nu putea, de a face pasii firesti intr-o viata...sau de a nu-i face. Dreptul de a alege, de a nu alege. Si, oricine ma cunoaste cat de cat, stie ca nu sunt genul de om care sa fie pus in fata faptului implinit si sa se multumeasca cu putin.
Si in primul caz si in al doilea caz am fost ca un peste pe uscat ; m-am zbatut pana am ramas fara aer, pana la durere fizica, pana la amortirea sufletului, pana la epuizarea mentala. Am despicat firul in 4000, am urlat "de-ce-uri" noaptea in somn.
Cred ca durerea unei nedreptati nu trece niciodata, mai degraba invatam noi sa traim cu ea. E o rana, nu o cicatrice, o rana mereu vie, devine punctul nostru sensibil. Si, ati observat cum atunci cand avem o rana deschisa o bandajam si o protejam? Ei bine, la fel si in partea emotionala, daca ne sunt lezate sufletul, sau mintea, le protejam, le bandajam. Bine de tot.
Da, asa vroiam sa concluzionez, in viata exista si nedreptati. Nu atat de multe cum am vrea noi sa credem, omul are tendinta sa se victimizeze. Atunci cand explicatiile sincere, cu sinele in oglinda esueaza, atunci cand durerea nu dispare ci sta ascunsa dupa ureche soptindu-ti tandru "aici sunt", atunci ....inveti sa te adaptezi situatiei. Mergi inainte?
Da, poti spune si asa...inainte...
miercuri, 3 octombrie 2012
Fara titlu
Cred ca aproape zilnic imi deschid blogul si incep cate o postare apoi o sterg, sau scriu doua trei randuri si nu mai sunt de acord cu mine.
Nu pentru ca n-as avea idei, ganduri, intamplari, intrebari, dar pentru ca procesul de selectie devine tot mai greoi. Si pentru ca una din cele mai importante reguli ale mele (atunci cand scriu) este sa nu mint. Fac acest exercitiu al scrisului ca si cum mi-as face incalzirea inainte de ora de sport. Aici, am voie sa scriu despre ce vreau eu, despre ce simt eu, despre ce traiesc eu, fara sa tin cont de brief, de idei creative, de headline sau vreo metodologie de advertising. E alta lume, e coltul meu de net, nici macar nu-mi pasa daca sunt citita atata timp cat nu-mi explodeaza gandurile sub frunte ci le las aici tasta cu tasta.
Dar, uite ca in ultima perioada tot mai greu reusesc sa adun doua trei fraze care sa-mi placa. Scriu, rescriu, sterg, nu postez. Ma enervez. Devin frustrata. Eh, pana acum nu mai e nici o mirare ca ma hranesc cu vorbe. Si daca imi ia cineva cuvintele, ma poate considera stoarsa de suflet. Ma ofilesc.
Asa sunt eu. Asa am fost de cand eram mica. Nu stiu daca am mai povestit despre cuvantul obsesiv al fiecarui moment din copilaria mea : LIBERTATE.
Cand eram mica-mica aveam paharul meu din care doar eu aveam voie sa beau, rosu, din plastic.
Imi prindea bunica in par doar pompoanele pe care le vroiam eu. Nu purtam sosete pentru ca faceau cute...de fapt nu purtam nimic ce-ar fi putut face cute. Nu imi puneam niciodata nimic in buzunare, uneori chiar nici nu vroiam sa am buzunare la haine. Si nu erau chestii de copil rasfatat ci pur si simplu chestii pe care trebuia sa le fac. Ori era ca mine ori deloc.
V-am spus ca mai tarziu am invatat sa iubesc fiecare pedeapsa pe care incerca sa mi-o dea tatal meu; daca nu aveam voie la TV decideam brusc ca NU imi mai place la TV si ma apucam de citit obsesiv pana ma trimiteau cu forta la joaca afara.
Mai tarziu, cand mintea mea era partial conturata prima decizie pe care am luat-o a fost ca vreau libertate! LIBERTATE sa orice! Sa dorm cand vreau, sa mananc cand vreau, sa fiu cum vreau, sa spun ce vreau...M-am incapatanat atat de tare sa fie ca mine incat de fiecare data cand nu imi iesea ceva deveneam extremista.
La 14 ani, pentru ca nu mi-a dat voie tata sa ma machiez inainte sa merg la fotograf, pentru poza de buletin, mi-am jurat in gand ca primul lucru pe care-l fac atunci cand sunt majora e sa plec de acasa si sa fiu independenta... Asa a fost. Cu 2-3 zile inainte sa implinesc 18 ani am plecat
Nu au prea existat jumatati de masura. Din acest motiv DA-ul meu sau NU-ul meu sunt de neschimbat aproape intotdeauna. Spun aproape pentru ca am invatat sa fiu flexibila, sa am rabdare, sa accept cand gresesc, sa dau valoare altor trairi si sa las incapatanarea copilareasca celor din urma mea.
Totusi, LIBERTATEA a ramas ca o mantra, in mintea si in sufletul meu. Cred ca eu pot exista atata timp cat tot ceea ce tine de mine, de fiinta mea, de sufletul, mintea si mai ales de cuvintele mele, nu este marginit.
Si totusi, paradoxul, ironia sortii, stiti care este? Ca sunt intradevar prizoniera mintii mele. Eu sunt cel mai aprig critic al meu, cel mai nemultumt cititor, cel mai putin convins prieten, cel mai rece bisturiu. Iar atunci cand ma cert cu mine...se dezlantuie iadul.
Nu pentru ca n-as avea idei, ganduri, intamplari, intrebari, dar pentru ca procesul de selectie devine tot mai greoi. Si pentru ca una din cele mai importante reguli ale mele (atunci cand scriu) este sa nu mint. Fac acest exercitiu al scrisului ca si cum mi-as face incalzirea inainte de ora de sport. Aici, am voie sa scriu despre ce vreau eu, despre ce simt eu, despre ce traiesc eu, fara sa tin cont de brief, de idei creative, de headline sau vreo metodologie de advertising. E alta lume, e coltul meu de net, nici macar nu-mi pasa daca sunt citita atata timp cat nu-mi explodeaza gandurile sub frunte ci le las aici tasta cu tasta.
Dar, uite ca in ultima perioada tot mai greu reusesc sa adun doua trei fraze care sa-mi placa. Scriu, rescriu, sterg, nu postez. Ma enervez. Devin frustrata. Eh, pana acum nu mai e nici o mirare ca ma hranesc cu vorbe. Si daca imi ia cineva cuvintele, ma poate considera stoarsa de suflet. Ma ofilesc.
Asa sunt eu. Asa am fost de cand eram mica. Nu stiu daca am mai povestit despre cuvantul obsesiv al fiecarui moment din copilaria mea : LIBERTATE.
Cand eram mica-mica aveam paharul meu din care doar eu aveam voie sa beau, rosu, din plastic.
Imi prindea bunica in par doar pompoanele pe care le vroiam eu. Nu purtam sosete pentru ca faceau cute...de fapt nu purtam nimic ce-ar fi putut face cute. Nu imi puneam niciodata nimic in buzunare, uneori chiar nici nu vroiam sa am buzunare la haine. Si nu erau chestii de copil rasfatat ci pur si simplu chestii pe care trebuia sa le fac. Ori era ca mine ori deloc.
V-am spus ca mai tarziu am invatat sa iubesc fiecare pedeapsa pe care incerca sa mi-o dea tatal meu; daca nu aveam voie la TV decideam brusc ca NU imi mai place la TV si ma apucam de citit obsesiv pana ma trimiteau cu forta la joaca afara.
Mai tarziu, cand mintea mea era partial conturata prima decizie pe care am luat-o a fost ca vreau libertate! LIBERTATE sa orice! Sa dorm cand vreau, sa mananc cand vreau, sa fiu cum vreau, sa spun ce vreau...M-am incapatanat atat de tare sa fie ca mine incat de fiecare data cand nu imi iesea ceva deveneam extremista.
La 14 ani, pentru ca nu mi-a dat voie tata sa ma machiez inainte sa merg la fotograf, pentru poza de buletin, mi-am jurat in gand ca primul lucru pe care-l fac atunci cand sunt majora e sa plec de acasa si sa fiu independenta... Asa a fost. Cu 2-3 zile inainte sa implinesc 18 ani am plecat
Nu au prea existat jumatati de masura. Din acest motiv DA-ul meu sau NU-ul meu sunt de neschimbat aproape intotdeauna. Spun aproape pentru ca am invatat sa fiu flexibila, sa am rabdare, sa accept cand gresesc, sa dau valoare altor trairi si sa las incapatanarea copilareasca celor din urma mea.
Totusi, LIBERTATEA a ramas ca o mantra, in mintea si in sufletul meu. Cred ca eu pot exista atata timp cat tot ceea ce tine de mine, de fiinta mea, de sufletul, mintea si mai ales de cuvintele mele, nu este marginit.
Si totusi, paradoxul, ironia sortii, stiti care este? Ca sunt intradevar prizoniera mintii mele. Eu sunt cel mai aprig critic al meu, cel mai nemultumt cititor, cel mai putin convins prieten, cel mai rece bisturiu. Iar atunci cand ma cert cu mine...se dezlantuie iadul.
vineri, 21 septembrie 2012
Despre suflet
Atunci cand te uiti in oglinda si nu stii daca sa fii puternic sau trist cred ca e cazul sa-ti amintesti ca oamenii se dreseaza prin cuvinte.Dar, tot cuvintele pot lasa rani ce nu pot fi spalate nici de soare, nici de vant, nici de valuri, nici zapada nu le sterge dintr-un suflet pustiit de speranta.
Poate, noi oamenii am fost construiti ca un fel de experiment divin si ne zbatem de-a lungul unei vieti sa ne gasim rostul, sa ne gasim un suflet pereche, sa traim iubirea absoluta, sa simtim mai mult...sa nu fim niciodata linistiti.
Sau oare, odata cu trecerea anilor nostri...inocenta care ne face sa credem in povesti perfecte se pierde... Visele raman doar pe perna si sufletul o chestie abstracta?
Nu mai gasesc raspunsurile potrivite si parca nici nu-mi doresc sa lupt pentru a schimba lumea.
Ce stiu si simt 100% e ca nu asa mi-am imaginat eu ca o sa fie...
Era o vreme cand CREDEAM atat de mult in totul incat aproape ca aveam puterea sa transform imposibilul in posibil si palpabil. Atunci mi s-a cerut sa fiu mai...logica si mai rationala. Asa ca am invatat sa fiu logica. Sa imi argumentez si sa incep sa vad viata in cifre, fara sa mai cred ca "orice este posibil". Daca ar fi sa dau timpul inapoi, mi-as pastra copilarismul si toate visele acelea ilogice sau puerile. Pentru ca ele imi dadeau puterea sa cred in basme si-n roz, si-n printese atotiubite.
Visam ca zbor, ca dau din maini si ma inalt deasupra cerului, ca strabat pamantul calare pe un cal inaripat, ca am puteri supraomenesti, ca e indeajuns sa ma dezbrac de haine si prin pielea mea straluceste din interior sufletul meu. Visam...
Aveam propriul meu univers aglomerat de ganduri, cuvinte, poezii, povesti, intamplari, amintiri...o lume atat de maaaaare si de plina de libertatea scrisului incat parea ca pot pune pe o coala de hartie un infinit de trairi...
In fine. Nu este important sa privesc in trecut. Intotdeauna mi-a placut sa vad trecutul ca o lectie, un motiv sa privesti inainte. Sa vrei mai mult, sa poti mai mult, sa crezi ca nu ai aripile legate.
Las in urma copilul tembel cu multe vise in ochi. Ii spun ca realitatea e alta...sa nu-si piarda timpul desenand ...cai verzi...pe pereti!
Sa accepte tot ceea ce i se intampla ca fiind o lectie. Sa nu se mai uite nicicand in oglinda. Sa nu se mandreasca cu faptul ca este puternic... Sa isi urasca unicitatea si sa dezbrace hainele de "om special". Sa intre in normalitate. Sa se integreze in societate...
Poate, noi oamenii am fost construiti ca un fel de experiment divin si ne zbatem de-a lungul unei vieti sa ne gasim rostul, sa ne gasim un suflet pereche, sa traim iubirea absoluta, sa simtim mai mult...sa nu fim niciodata linistiti.
Sau oare, odata cu trecerea anilor nostri...inocenta care ne face sa credem in povesti perfecte se pierde... Visele raman doar pe perna si sufletul o chestie abstracta?
Nu mai gasesc raspunsurile potrivite si parca nici nu-mi doresc sa lupt pentru a schimba lumea.
Ce stiu si simt 100% e ca nu asa mi-am imaginat eu ca o sa fie...
Era o vreme cand CREDEAM atat de mult in totul incat aproape ca aveam puterea sa transform imposibilul in posibil si palpabil. Atunci mi s-a cerut sa fiu mai...logica si mai rationala. Asa ca am invatat sa fiu logica. Sa imi argumentez si sa incep sa vad viata in cifre, fara sa mai cred ca "orice este posibil". Daca ar fi sa dau timpul inapoi, mi-as pastra copilarismul si toate visele acelea ilogice sau puerile. Pentru ca ele imi dadeau puterea sa cred in basme si-n roz, si-n printese atotiubite.
Visam ca zbor, ca dau din maini si ma inalt deasupra cerului, ca strabat pamantul calare pe un cal inaripat, ca am puteri supraomenesti, ca e indeajuns sa ma dezbrac de haine si prin pielea mea straluceste din interior sufletul meu. Visam...
Aveam propriul meu univers aglomerat de ganduri, cuvinte, poezii, povesti, intamplari, amintiri...o lume atat de maaaaare si de plina de libertatea scrisului incat parea ca pot pune pe o coala de hartie un infinit de trairi...
In fine. Nu este important sa privesc in trecut. Intotdeauna mi-a placut sa vad trecutul ca o lectie, un motiv sa privesti inainte. Sa vrei mai mult, sa poti mai mult, sa crezi ca nu ai aripile legate.
Las in urma copilul tembel cu multe vise in ochi. Ii spun ca realitatea e alta...sa nu-si piarda timpul desenand ...cai verzi...pe pereti!
Sa accepte tot ceea ce i se intampla ca fiind o lectie. Sa nu se mai uite nicicand in oglinda. Sa nu se mandreasca cu faptul ca este puternic... Sa isi urasca unicitatea si sa dezbrace hainele de "om special". Sa intre in normalitate. Sa se integreze in societate...
marți, 18 septembrie 2012
Despre moarte...
Pentru ca stiu ca postarile mele umanitare nu prea au ecou si oricum, in general vorbind, oamenii s-au saturat sa intinda o mana, astazi as vrea sa va scriu despre un subiect tabu : moartea.
Asa, reusesc poate sa triez de la inceput cititorii ce asteapta mesaje pline de sirop pozitiv de cititorii care au sange rece sa parcurga un articol plin de realitate.
De ce ne ferim sa vorbim despre moarte pana in momentul in care suntem cumva implicati direct intr-o situatie de acest gen? Atunci cand o persoana cunoscuta, sau Doamne fereste, o persoana iubita pleaca din viata noastra suntem fortati sa dam piept cu moartea, acest fenomen infricosator...
Apoi...parca mult timp persista in sentimentul de doliu o nevoie de a discuta despre pierderea celui cunoscut/drag.
Atata timp cat nu sunt direct implicata, e firesc si normal sa nu ma las coplesita de durere si sa nu lupt cu toata puterea impotriva fenomenului acesta?
Faceti, va rog, un exercitiu sinistru de imaginatie si ganditi-va CE ati face daca unul dintre oamenii apropiati voua ar fi in razboi direct cu moartea? Daca ar fi amenintat, daca ar lupta pentru o sansa la viata, pentru o gura de aer, pentru inca o ora in bratele celor dragi.
Nu poti sa-ti imaginezi nu-i asa?
Eu nu o cunosc personal pe Mirela, e o prietena din copilarie de-a sotului meu. Stiu despre ea ca are 34 de ani si ca are leucemie si ca lupta acum pentru o sansa la viata. Stiu ca as vrea din suflet sa o ajut, ii voi dona atat cat voi putea, sperand ca mica mea contributie va face o diferenta.
Nu e nimic induiosator pana in acest moment, nici nu vreau sa se creada sau sa se spuna despre mine ca am suflet bun ca donez...sau ca vorbesc despre cazul Mirelei.
O fac dintr-un singur motiv: mi-am imaginat ca eu, Cristina, sunt acum Mirela. Ca viata mea e la inceput, ca vreau vara viitoare sa vad Londra, sa manac fish&chips, sa rad in fata gardei regale, sa imi fac tone de poze cu sotul meu... Dar ca, astazi, doctorul mi-a spus ca am leucemie...si ca tratamentul meu costa mai mult decat toate creditele noastre la banca.
Ce fac? incep sa scriu pe blog articole de "ramas bun" tuturor cunoscutilor? Cer bani intr-o lume in care banii sunt mai valorosi decat viata?
Sa-mi raspundeti voi!
Daca vreti sa va imaginati si voi cum ar fi sa aveti o sansa in plus la viata, intrati pe blogul dedicat Mirelei, aveti acolo toate informatiile necersare.
Iar daca vreti sa va raman datoare cu o favoare, va rog promovati-mi macar acest articol de blog.
conturile pentru Mirela
BCR:
cont USD: RO22RNCB0483128934700003
cont RON: RO76RNCB0483128934700001
cont EUR: RO49RNCB0483128934700002
Asa, reusesc poate sa triez de la inceput cititorii ce asteapta mesaje pline de sirop pozitiv de cititorii care au sange rece sa parcurga un articol plin de realitate.
De ce ne ferim sa vorbim despre moarte pana in momentul in care suntem cumva implicati direct intr-o situatie de acest gen? Atunci cand o persoana cunoscuta, sau Doamne fereste, o persoana iubita pleaca din viata noastra suntem fortati sa dam piept cu moartea, acest fenomen infricosator...
Apoi...parca mult timp persista in sentimentul de doliu o nevoie de a discuta despre pierderea celui cunoscut/drag.
Atata timp cat nu sunt direct implicata, e firesc si normal sa nu ma las coplesita de durere si sa nu lupt cu toata puterea impotriva fenomenului acesta?
Faceti, va rog, un exercitiu sinistru de imaginatie si ganditi-va CE ati face daca unul dintre oamenii apropiati voua ar fi in razboi direct cu moartea? Daca ar fi amenintat, daca ar lupta pentru o sansa la viata, pentru o gura de aer, pentru inca o ora in bratele celor dragi.
Nu poti sa-ti imaginezi nu-i asa?
Eu nu o cunosc personal pe Mirela, e o prietena din copilarie de-a sotului meu. Stiu despre ea ca are 34 de ani si ca are leucemie si ca lupta acum pentru o sansa la viata. Stiu ca as vrea din suflet sa o ajut, ii voi dona atat cat voi putea, sperand ca mica mea contributie va face o diferenta.
Nu e nimic induiosator pana in acest moment, nici nu vreau sa se creada sau sa se spuna despre mine ca am suflet bun ca donez...sau ca vorbesc despre cazul Mirelei.
O fac dintr-un singur motiv: mi-am imaginat ca eu, Cristina, sunt acum Mirela. Ca viata mea e la inceput, ca vreau vara viitoare sa vad Londra, sa manac fish&chips, sa rad in fata gardei regale, sa imi fac tone de poze cu sotul meu... Dar ca, astazi, doctorul mi-a spus ca am leucemie...si ca tratamentul meu costa mai mult decat toate creditele noastre la banca.
Ce fac? incep sa scriu pe blog articole de "ramas bun" tuturor cunoscutilor? Cer bani intr-o lume in care banii sunt mai valorosi decat viata?
Sa-mi raspundeti voi!
Daca vreti sa va imaginati si voi cum ar fi sa aveti o sansa in plus la viata, intrati pe blogul dedicat Mirelei, aveti acolo toate informatiile necersare.
Iar daca vreti sa va raman datoare cu o favoare, va rog promovati-mi macar acest articol de blog.
conturile pentru Mirela
BCR:
cont USD: RO22RNCB0483128934700003
cont RON: RO76RNCB0483128934700001
cont EUR: RO49RNCB0483128934700002
luni, 10 septembrie 2012
Gandurile unui robotel...
...care in fiecare seara isi taraste picioarele spre culcus calculand in minte cel mai scurt traseu spre casa.
Ajunge acasa si isi eficientizeaza timpul la maximum pentru ca orice alta activitate ce nu-l conecteaza la somn sa fie realizata intr-un timp cat mai scurt.
Pe parcursul unei nopti intregi viseaza slogane si call to action-uri se trezeste transpirat si emotionat ca n-a ingurgitat suficienta relevanta in cele scrise.
Devreme ii suna alarma si incearca s-o pacaleasca nitel, cateva minute in care creierul imbibat de somn ii sopteste ca orice-i posibil.
Dar robotelul este ultra-mega-competitiv si-si spune in minte ca ii arata el lui, brief-ului, ala de ieri, nerezolvatul.
Pe fast-forward deruleaza activitati matinale absolut necesare, de genul: hranit motan: checked! dus gunoi: checked, calculare cel mai scurt traseu spre birou: checked!
Iar daca mintea lui robotizata nu incearca sa desluseasca mesajul secret din visul de azi-noapte - cel care era o presupusa revelatie creativa vis a vis de X proiect - daca nu face asta...robotelul scaneaza fugtiv peisajul monoton al traseului zilnic, poate-poate isi clateste ochii cu cate ceva.
Fast forward peste cele 8 ore in care robotelul traieste in diverse lumi, il pasioneaza domenii cat mai diferite, experimenteaza senzatii cat mai tari si pe rand incearca sa fie personajul care ar vrea el sa-l citeasca.
Iar este seara si robotelul are o nevoie vitala de "re-charge memory" pentru un nou calup de inspiratie. Are de ales intre a se supra-solicita cu noi activitati sau a-si odihni memoria in lumea viselor.
Cam atat despre robotelul scriitor :)
Ajunge acasa si isi eficientizeaza timpul la maximum pentru ca orice alta activitate ce nu-l conecteaza la somn sa fie realizata intr-un timp cat mai scurt.
Pe parcursul unei nopti intregi viseaza slogane si call to action-uri se trezeste transpirat si emotionat ca n-a ingurgitat suficienta relevanta in cele scrise.
Devreme ii suna alarma si incearca s-o pacaleasca nitel, cateva minute in care creierul imbibat de somn ii sopteste ca orice-i posibil.
Dar robotelul este ultra-mega-competitiv si-si spune in minte ca ii arata el lui, brief-ului, ala de ieri, nerezolvatul.
Pe fast-forward deruleaza activitati matinale absolut necesare, de genul: hranit motan: checked! dus gunoi: checked, calculare cel mai scurt traseu spre birou: checked!
Iar daca mintea lui robotizata nu incearca sa desluseasca mesajul secret din visul de azi-noapte - cel care era o presupusa revelatie creativa vis a vis de X proiect - daca nu face asta...robotelul scaneaza fugtiv peisajul monoton al traseului zilnic, poate-poate isi clateste ochii cu cate ceva.
Fast forward peste cele 8 ore in care robotelul traieste in diverse lumi, il pasioneaza domenii cat mai diferite, experimenteaza senzatii cat mai tari si pe rand incearca sa fie personajul care ar vrea el sa-l citeasca.
Iar este seara si robotelul are o nevoie vitala de "re-charge memory" pentru un nou calup de inspiratie. Are de ales intre a se supra-solicita cu noi activitati sau a-si odihni memoria in lumea viselor.
Cam atat despre robotelul scriitor :)
marți, 4 septembrie 2012
Timpurie...astenie...
...de toamna :)
Cand am constientizat prima oara toamna ca anotimp diferit eram in vizita la bunica mea, (din partea tatalui de data asta) ma uitam pe geam si admiram padurea in toata splendoarea ei. Era un amestec de rosu cu portocaliu, galben si din cand in cand pete verzi. Ruginiul predomina atat de strident parca era o boala a padurii...
Apoi mi-a spus tata ca a venit toamna si ca urmeaza ziua mea. Asa am inceput sa asociez copacii sangerii sau hepatici cu luna in care mi se pregatesc cadouri :)
M-am intors dupa 8 zile de lenevit in arsita soarelui cu nisip in par si valuri in urechi intr-un Bucuresti agitat si tomnatic. Desi n-am cautat inca nici un copac muribund am o senzatie profunda de toamna.
Imi venea sa ma apuc de pus muraturi. M-am resemnat in schimb cu o simpla...curatenie "de toamna" in sifonier.
Clepsidra plina de zile caniculare aproape ca s-a epuizat. Visez timid la o toamna luuuunga si calduta... si la zile ploioase si gri cat mai putine.
Am buzunarele pline de cuvinte noi, bagajele pline de ganduri ce se vor spuse.
...in curand!
Cand am constientizat prima oara toamna ca anotimp diferit eram in vizita la bunica mea, (din partea tatalui de data asta) ma uitam pe geam si admiram padurea in toata splendoarea ei. Era un amestec de rosu cu portocaliu, galben si din cand in cand pete verzi. Ruginiul predomina atat de strident parca era o boala a padurii...
Apoi mi-a spus tata ca a venit toamna si ca urmeaza ziua mea. Asa am inceput sa asociez copacii sangerii sau hepatici cu luna in care mi se pregatesc cadouri :)
M-am intors dupa 8 zile de lenevit in arsita soarelui cu nisip in par si valuri in urechi intr-un Bucuresti agitat si tomnatic. Desi n-am cautat inca nici un copac muribund am o senzatie profunda de toamna.
Imi venea sa ma apuc de pus muraturi. M-am resemnat in schimb cu o simpla...curatenie "de toamna" in sifonier.
Clepsidra plina de zile caniculare aproape ca s-a epuizat. Visez timid la o toamna luuuunga si calduta... si la zile ploioase si gri cat mai putine.
Am buzunarele pline de cuvinte noi, bagajele pline de ganduri ce se vor spuse.
...in curand!
vineri, 24 august 2012
Chef filosofic
Am citit azi dimineata un articol, habar n-am pe care site de stiri, insa era prezentat un studiu al cerceratorilor (nu americani) neuro-nu-mai-stiu-ce care sustin ca la 30 de ani creierul uman ajunge la deplina maturitate.
Desi suntem capabili sa luam decizii corecte chiar si inainte de minunata varsta (pe care n-o astept deloc, apropos) abia dupa 30 de ani suntem capabili sa ni le asumam 100%, sa le intelegem, etc. Asa sustin oamenii de stiinta :) Ah si tot ei spun ca dupa 40 de ani lucrurile devin si mai clare si mai simple :) Cred si eu :)
Mi-am amintit de un articol de-al meu din trecut in care sustineam ca n-as da voie nimanui sa ia decizii importante inainte de a implini 25 de ani :)Carevasazica sunt prevazatoare.
Bine, nu despre asta vreau sa vorbesc/filosofez eu azi... desi are o oarecare legatura.
Anume, ca in asteptarea asta inifinita a noastra, zilnic ma bazez pe domnul Timp sa-mi desluseasca noi mistere si sa ma invete noi lectii. Dar, pare-se ca uneori soarta devine a naibii de ironica si malitioasa. Se lasa ceata si peste dramul de constiinta sau luciditate aferenta anilor de tinut umbra (nu degeaba).
Daca astept cu ardoare revelatii raman cu asteptarea. Daca nu le astept simt stagnarea ca-mi sufla in ceafa. Daca ma bazez pe domnul Timp...sa-mi rezolve problemele sau sa raspunda intrebarilor...e ca si cum m-as intoarce in caverna asteptand evolutia sa-si faca datoria.
Nu, nu, nu, nu...
Nu trebuie sa fie atat de greu dar nici ireal de usor. Echilibrul,bata-l vina pe el, ca mult se vrea invatat, acceptat, descoperit... Caut a avea un echilibru in tot ceea ce fac, spun, cer, ofer. Si prefer sa controlez eu echilibrarea situatiei.
Unde vreau sa ajung? Desi cred ca "everything happens for a reason" nu mi se pare ca trisez atunci cand analizez, intre timp, de-ce-ul. In spatele unor evenimente personale se da o batalie apriga de intelegere a motivului si a temporizarii. Undeva si mai in spate sta o gelozie bine mascata si greu de recunoscut. Iar marturia de aici este fie o auto-pedeapsa ori o eliberare.
Da, am momente in care sunt geloasa pe fericirea ce sta in ochii altora. Ma pun in postura unei vesnice victime care asteapta Momentul.
Nu-mi plac victimele inchipuite, deci nu-mi place nici de mine in astfel de drame. Pentru ca am atat de multe motive sa rad sau sa fac orice altceva decat sa fiu geloasa.
Voi?
Desi suntem capabili sa luam decizii corecte chiar si inainte de minunata varsta (pe care n-o astept deloc, apropos) abia dupa 30 de ani suntem capabili sa ni le asumam 100%, sa le intelegem, etc. Asa sustin oamenii de stiinta :) Ah si tot ei spun ca dupa 40 de ani lucrurile devin si mai clare si mai simple :) Cred si eu :)
Mi-am amintit de un articol de-al meu din trecut in care sustineam ca n-as da voie nimanui sa ia decizii importante inainte de a implini 25 de ani :)Carevasazica sunt prevazatoare.
Bine, nu despre asta vreau sa vorbesc/filosofez eu azi... desi are o oarecare legatura.
Anume, ca in asteptarea asta inifinita a noastra, zilnic ma bazez pe domnul Timp sa-mi desluseasca noi mistere si sa ma invete noi lectii. Dar, pare-se ca uneori soarta devine a naibii de ironica si malitioasa. Se lasa ceata si peste dramul de constiinta sau luciditate aferenta anilor de tinut umbra (nu degeaba).
Daca astept cu ardoare revelatii raman cu asteptarea. Daca nu le astept simt stagnarea ca-mi sufla in ceafa. Daca ma bazez pe domnul Timp...sa-mi rezolve problemele sau sa raspunda intrebarilor...e ca si cum m-as intoarce in caverna asteptand evolutia sa-si faca datoria.
Nu, nu, nu, nu...
Nu trebuie sa fie atat de greu dar nici ireal de usor. Echilibrul,bata-l vina pe el, ca mult se vrea invatat, acceptat, descoperit... Caut a avea un echilibru in tot ceea ce fac, spun, cer, ofer. Si prefer sa controlez eu echilibrarea situatiei.
Unde vreau sa ajung? Desi cred ca "everything happens for a reason" nu mi se pare ca trisez atunci cand analizez, intre timp, de-ce-ul. In spatele unor evenimente personale se da o batalie apriga de intelegere a motivului si a temporizarii. Undeva si mai in spate sta o gelozie bine mascata si greu de recunoscut. Iar marturia de aici este fie o auto-pedeapsa ori o eliberare.
Da, am momente in care sunt geloasa pe fericirea ce sta in ochii altora. Ma pun in postura unei vesnice victime care asteapta Momentul.
Nu-mi plac victimele inchipuite, deci nu-mi place nici de mine in astfel de drame. Pentru ca am atat de multe motive sa rad sau sa fac orice altceva decat sa fiu geloasa.
Voi?
luni, 20 august 2012
Viata la tara...
(ne-am plimbat atat de mult in ultimele doua luni incat propria casa incepe sa-mi placa, e asa...un loc... unde odihna e la superlativ)
Pentru ca am spus de o mie si una de ori cat de ahtiata sunt dupa traiul in mediul rural, unde pamantul intalneste talpa goala, unde bucata de paine e bine-meritata si unde miroase a lemn ars din soba, nu mai insist pe subiect :) Ba insist, pentru ca amintirea e cruda si seva ei merita pusa in calimara de scris...pe blog.
La tara nene, la tara. Nu la cabana, nu la hotel, nu in vizita la casa de vacanta ultra-dotata cu de toate. Departe de cei ce se tavalesc in doua fire de nisip, poarta bluze de in pe care scrie versace si nu se epileaza la subrat doua zile, asa ca isi zic hipioti.
Catunul in care am aterizat, eu si consortul, e la o aruncatura de bat de Campina, intr-o zona nu atat de turistica si populata insa mai mult decat frumoasa.
Un sat in care linistea isi merita laudele, iar galagia apartine doar cocosilor ce se infrunta in grai si-n cucurigu din cand in cand.
Acoperit de verde (inca) crud, satul e brazdat de-un rausor aproape sec, in aste vremuri calde; insa care se umfla turbat si toamna si primavara lasand pietroaie mari (aduse din munte) din loc in loc.
Populatia "rurala" e impartita in doua jumatati, aproape egale :) Pe de-o parte avem fugitivii din capitala, care-au pus de-o casa de vacanta, luxos dar discret construita, iar pe de alta parte cateva gospodarii de oameni cinstiti, harnici dar mai in etate. Tineretul a fugit la oras, visand la ferme de animale construite pe bani din fonduri europene si la tonele de bani ce ii vor castiga. E bine, dorintele sincere se mai si implinesc, cred eu.
Partea mea de suflet, crescuta la tara pana la 6 anisori, copilul care era hranit cu lapte proaspat de capra si-si culegea in fiecare dimineata cate un bol de zmeura din gradina, ca mai apoi sa se infrupte lacom in cele dintai raze de soare din "odor"....- partea asta de suflet - zace timida in amintiri dureroase. Odata, ca n-are cum sa fie inlocuita si de-ar fi sa construim miliarde de noi amintiri peste ea. A doua oara, ca nicaieri si nicicand n-o sa fie ca acolo...
Dar, parte din ceea ce se cheama umanitare, contine parte din ceea ce se cheama DOR. Si dorul asta e greu de convins ca nu se poate.
Asa ca, de data asta musafiri, am poposit pe plaiurile prahovene timp de doua zile.
Doua zile pline si frumoase. Cu lapte, muls de mine, baut cald pe nesaturate. Cu porumb copt in jar, la ceas de seara, dulceeee si rumen, sa-ti musti degetele nu alta. Cu mamaliga cu branza si smantana, la micul dejun - matinali, la 9 trecute, fix :)
M-am urcat si pe cal, ca nu se putea altfel. De fapt, doi cai, pe unu-l chema Mircea, iar pe celalalt Lica (de la Vasilica). Blanzi si educati, mai ca nu-ti venea a crede ca-s de la tara. Si-am incalecat asa, fara de sa, cu o sforicica blanda in loc de darlogi. Da' ne-am inteles, la pas vioi pe dealurile ce-mprejmuiau satul. Frumosi cai, urata treaba cu calaria fara de sa. Promit sa n-o mai fac si sa-i compatimesc pe cei haiduci.
Am dansat in jurul focului "de tabara". Cu obrajii incinsi si mica tiganiada a lui Phoenix in urechi si cu ultime puteri adunate dupa o zi de haladuit prin sat, de imprietenit cu sateni, de oprit fiecare caruta de pe ulita sa-ntreb de sanatatea cailor...
M-am indopat cu tot ce-au dat pomii de pe deal, si-am pus obrazu pe fiecare trunchi de tei batran de sute de ani. Cu drag si dor si speranta ca potolesc nitel sufletul flamand.
Apoi ne-am urcat pe bestia cu coarne de fier, de-i zice Virago, si am pornit spre casa. Spre wireless, spre semnal la smartphoanele cu 3 G, spre traficul incins de Bucuresti.
Pentru ca am spus de o mie si una de ori cat de ahtiata sunt dupa traiul in mediul rural, unde pamantul intalneste talpa goala, unde bucata de paine e bine-meritata si unde miroase a lemn ars din soba, nu mai insist pe subiect :) Ba insist, pentru ca amintirea e cruda si seva ei merita pusa in calimara de scris...pe blog.
La tara nene, la tara. Nu la cabana, nu la hotel, nu in vizita la casa de vacanta ultra-dotata cu de toate. Departe de cei ce se tavalesc in doua fire de nisip, poarta bluze de in pe care scrie versace si nu se epileaza la subrat doua zile, asa ca isi zic hipioti.
Catunul in care am aterizat, eu si consortul, e la o aruncatura de bat de Campina, intr-o zona nu atat de turistica si populata insa mai mult decat frumoasa.
Un sat in care linistea isi merita laudele, iar galagia apartine doar cocosilor ce se infrunta in grai si-n cucurigu din cand in cand.
Acoperit de verde (inca) crud, satul e brazdat de-un rausor aproape sec, in aste vremuri calde; insa care se umfla turbat si toamna si primavara lasand pietroaie mari (aduse din munte) din loc in loc.
Populatia "rurala" e impartita in doua jumatati, aproape egale :) Pe de-o parte avem fugitivii din capitala, care-au pus de-o casa de vacanta, luxos dar discret construita, iar pe de alta parte cateva gospodarii de oameni cinstiti, harnici dar mai in etate. Tineretul a fugit la oras, visand la ferme de animale construite pe bani din fonduri europene si la tonele de bani ce ii vor castiga. E bine, dorintele sincere se mai si implinesc, cred eu.
Partea mea de suflet, crescuta la tara pana la 6 anisori, copilul care era hranit cu lapte proaspat de capra si-si culegea in fiecare dimineata cate un bol de zmeura din gradina, ca mai apoi sa se infrupte lacom in cele dintai raze de soare din "odor"....- partea asta de suflet - zace timida in amintiri dureroase. Odata, ca n-are cum sa fie inlocuita si de-ar fi sa construim miliarde de noi amintiri peste ea. A doua oara, ca nicaieri si nicicand n-o sa fie ca acolo...
Dar, parte din ceea ce se cheama umanitare, contine parte din ceea ce se cheama DOR. Si dorul asta e greu de convins ca nu se poate.
Asa ca, de data asta musafiri, am poposit pe plaiurile prahovene timp de doua zile.
Doua zile pline si frumoase. Cu lapte, muls de mine, baut cald pe nesaturate. Cu porumb copt in jar, la ceas de seara, dulceeee si rumen, sa-ti musti degetele nu alta. Cu mamaliga cu branza si smantana, la micul dejun - matinali, la 9 trecute, fix :)
M-am urcat si pe cal, ca nu se putea altfel. De fapt, doi cai, pe unu-l chema Mircea, iar pe celalalt Lica (de la Vasilica). Blanzi si educati, mai ca nu-ti venea a crede ca-s de la tara. Si-am incalecat asa, fara de sa, cu o sforicica blanda in loc de darlogi. Da' ne-am inteles, la pas vioi pe dealurile ce-mprejmuiau satul. Frumosi cai, urata treaba cu calaria fara de sa. Promit sa n-o mai fac si sa-i compatimesc pe cei haiduci.
Am dansat in jurul focului "de tabara". Cu obrajii incinsi si mica tiganiada a lui Phoenix in urechi si cu ultime puteri adunate dupa o zi de haladuit prin sat, de imprietenit cu sateni, de oprit fiecare caruta de pe ulita sa-ntreb de sanatatea cailor...
M-am indopat cu tot ce-au dat pomii de pe deal, si-am pus obrazu pe fiecare trunchi de tei batran de sute de ani. Cu drag si dor si speranta ca potolesc nitel sufletul flamand.
Apoi ne-am urcat pe bestia cu coarne de fier, de-i zice Virago, si am pornit spre casa. Spre wireless, spre semnal la smartphoanele cu 3 G, spre traficul incins de Bucuresti.
luni, 13 august 2012
Trei
Din categoria gandurilor contradictorii ma bantuie trei, ale naibii ele, gandurile, ce-mi violeaza mintea.
Cea mai puternica senzatie pe care o am e aceea ca pot cunoaste un om. Ati simtit vreodata ca cititi omul pana in cea mai adanca molecula a lui? Ca-i simtiti pezenta, ca-i simtiti gandurile, ca-i simtiti nelinistea, neimpacarea, nebunia, tristetea? Ati stiut vreodata ca omul pe care il cunoasteti, asa cum nu l-a cunoscut nimeni, niciodata, e pur si simplu acolo, stie la randu-i ca e cunoscut? Si, contrastul acestei simtiri vine urat, ca o palma peste obraz: dar daca tu, Cristina, "le dai din condei" frumos? Daca iti place sa te scalzi in profunzime si cand colo, nimic nu-i asa cum "simti" tu? Cunoasterea ta e doar in mintea ta. Realitatea banala e complet lipsita de poezie... Adevarat sau fals?
A doua senzatie e ca sunt intr-o continua asteptare. Apogeul pozitiv al asteptarii... Ca Momentul e pe vine. Care moment? Ce defineste Momentul? Ca si cum mi-ar fi crescut aripi si ele stau blande, ascunse sub tricou, dar la un Moment dat, ele se vor intinde...vor incepe sa tresalte puternice, iar cand am sa ma ridic in zbor, nimic si nimeni nu ma mai opreste. Nicidecum asteptarea mea nu se sfarseste tragic. E ca si cum rabdarea e leacul care-mi trateaza nelinistea. Reversul medaliei vine si aici cand partea intunecata a mintii imi spune: DAR daca nimic-ul predomina in infinitatea timpului? Daca astepti ceva-ul si Momentul degeaba? Ca toate la timpul lor, asta o stiu, ca pentru toate exista un moment bine definit, sunt sigura, dar daca tu, eu, Cristina, n-ai absolut nimic de asteptat? Dar daca?
Cea de-a treia senzatie ma indeamna sa apartin. Total si neconditionat. Sa-mi pun sufletul in palmele iubirii si sa ma predau. Sa sper, sa nu cer, sa dau sa nu astept. E senzatia aceea care cauta iubirea din pagini de carti. E sentimentul ca TU, eu, Cristina, ai inventat insasi profunzimea dragostei. Si cum ai putea tu, eu, Cristina, sa nu iubesti cu tot ceea ce ti-a fost dat? E o adevarata blasfemie sa tii incatusat in piept adevaratul patos. Sa nu-i dai drumul e ca si cum te-am amuza ca frangi aripile unui porumbel... Dar, si aici, vine din urma umbra rece a unei gandiri pur egoiste care-mi spune sa raman intotdeauna ferma. Ranile si cicatricile unui suflet terfelit prin sange si noroi persista. In plus, noi, mici oameni-roboti n-am fost deloc claditi acum milioane de ani pentru a cadea prada neconditionatului. Suntem construiti pentru o evolutie sigura si precisa. Oare? Iar tu, eu, Cristina, stii mai bine ca oricine ca nu poti ceda controlul asupra mintii tale.
Sau poti?
Vesnicul contrast al da-ului si nu-ului...
Cea mai puternica senzatie pe care o am e aceea ca pot cunoaste un om. Ati simtit vreodata ca cititi omul pana in cea mai adanca molecula a lui? Ca-i simtiti pezenta, ca-i simtiti gandurile, ca-i simtiti nelinistea, neimpacarea, nebunia, tristetea? Ati stiut vreodata ca omul pe care il cunoasteti, asa cum nu l-a cunoscut nimeni, niciodata, e pur si simplu acolo, stie la randu-i ca e cunoscut? Si, contrastul acestei simtiri vine urat, ca o palma peste obraz: dar daca tu, Cristina, "le dai din condei" frumos? Daca iti place sa te scalzi in profunzime si cand colo, nimic nu-i asa cum "simti" tu? Cunoasterea ta e doar in mintea ta. Realitatea banala e complet lipsita de poezie... Adevarat sau fals?
A doua senzatie e ca sunt intr-o continua asteptare. Apogeul pozitiv al asteptarii... Ca Momentul e pe vine. Care moment? Ce defineste Momentul? Ca si cum mi-ar fi crescut aripi si ele stau blande, ascunse sub tricou, dar la un Moment dat, ele se vor intinde...vor incepe sa tresalte puternice, iar cand am sa ma ridic in zbor, nimic si nimeni nu ma mai opreste. Nicidecum asteptarea mea nu se sfarseste tragic. E ca si cum rabdarea e leacul care-mi trateaza nelinistea. Reversul medaliei vine si aici cand partea intunecata a mintii imi spune: DAR daca nimic-ul predomina in infinitatea timpului? Daca astepti ceva-ul si Momentul degeaba? Ca toate la timpul lor, asta o stiu, ca pentru toate exista un moment bine definit, sunt sigura, dar daca tu, eu, Cristina, n-ai absolut nimic de asteptat? Dar daca?
Cea de-a treia senzatie ma indeamna sa apartin. Total si neconditionat. Sa-mi pun sufletul in palmele iubirii si sa ma predau. Sa sper, sa nu cer, sa dau sa nu astept. E senzatia aceea care cauta iubirea din pagini de carti. E sentimentul ca TU, eu, Cristina, ai inventat insasi profunzimea dragostei. Si cum ai putea tu, eu, Cristina, sa nu iubesti cu tot ceea ce ti-a fost dat? E o adevarata blasfemie sa tii incatusat in piept adevaratul patos. Sa nu-i dai drumul e ca si cum te-am amuza ca frangi aripile unui porumbel... Dar, si aici, vine din urma umbra rece a unei gandiri pur egoiste care-mi spune sa raman intotdeauna ferma. Ranile si cicatricile unui suflet terfelit prin sange si noroi persista. In plus, noi, mici oameni-roboti n-am fost deloc claditi acum milioane de ani pentru a cadea prada neconditionatului. Suntem construiti pentru o evolutie sigura si precisa. Oare? Iar tu, eu, Cristina, stii mai bine ca oricine ca nu poti ceda controlul asupra mintii tale.
Sau poti?
Vesnicul contrast al da-ului si nu-ului...
vineri, 10 august 2012
Vant cu miros de mare
Vreau sa ma tavalesc printr-un nisip care-mi zgarie genunchii si imi ramane in par, apoi ma face sa stranut.
Vreau sa inspir cu toti plamanii mei de proaspat nefumator toata briza cu gust de sare, miros de namol si alge putrede.
Vreau sa inchid ochii si sa aud doar tipat de pescarus si valuri sparte in milioane de picaturi sarate. Sa ma gadile vantul si sa-mi trezeasca fiorii amortiti...
Sa ma arda soarele dar cu blandetea diminetilor umflate de somn. Sa-mi lumineze pleoapele si sa-mi incalzeaza umerii, sa-mi mangaie abdomenul si sa-mi usuce obrajii.
Iar linistea...doamne, linistea care e tesuta in toate firele de iarba sa-mi fie hrana a sufletului. Linistea de bine, cand stii ca nimeni nu te deosebeste in multime si nimanui nu-i pasa de fericirea ta.
Linistea care te intorce inapoi la auto-proclamatia ca "esti doar un mic element nesemnificativ intr-un univers mult prea mare".
Vreau somnul sub zeci de mii de stele care-si asteapta blande admiratia, la zeci de mii de ani distanta. Vreau umarul meu pe care-mi pot pune oricand obrazul, mirosul meu pe care-l pot adulmeca la infinit, ramane acolo, se amesteca cu suvitele mele de par...mirosul , mirosul, mirosul.
Vreau cel putin o dimineata confuza infofolita-ntr-un sac de dormit, cautand rasaritul ca pe o noua nastere a mea, a mintii mele, a oboselii mele, a fericirii mele.
Vreau muzica in surdina si mancarea de rapane la care tanjesc 8 luni din 12.
Sa-mi creasca in crestet ganduri de poezii si sa-mi inmugureasca ideile de scris.
Ca sunt o egoista si vreau sa am marea mea si nisipul meu si cerul meu si pestii mei si pe EL, al meu, numai al meu, cu soarele tot, la infinitul zilelor mele sarate.
Da, merg la mare :)
Vreau sa inspir cu toti plamanii mei de proaspat nefumator toata briza cu gust de sare, miros de namol si alge putrede.
Vreau sa inchid ochii si sa aud doar tipat de pescarus si valuri sparte in milioane de picaturi sarate. Sa ma gadile vantul si sa-mi trezeasca fiorii amortiti...
Sa ma arda soarele dar cu blandetea diminetilor umflate de somn. Sa-mi lumineze pleoapele si sa-mi incalzeaza umerii, sa-mi mangaie abdomenul si sa-mi usuce obrajii.
Iar linistea...doamne, linistea care e tesuta in toate firele de iarba sa-mi fie hrana a sufletului. Linistea de bine, cand stii ca nimeni nu te deosebeste in multime si nimanui nu-i pasa de fericirea ta.
Linistea care te intorce inapoi la auto-proclamatia ca "esti doar un mic element nesemnificativ intr-un univers mult prea mare".
Vreau somnul sub zeci de mii de stele care-si asteapta blande admiratia, la zeci de mii de ani distanta. Vreau umarul meu pe care-mi pot pune oricand obrazul, mirosul meu pe care-l pot adulmeca la infinit, ramane acolo, se amesteca cu suvitele mele de par...mirosul , mirosul, mirosul.
Vreau cel putin o dimineata confuza infofolita-ntr-un sac de dormit, cautand rasaritul ca pe o noua nastere a mea, a mintii mele, a oboselii mele, a fericirii mele.
Vreau muzica in surdina si mancarea de rapane la care tanjesc 8 luni din 12.
Sa-mi creasca in crestet ganduri de poezii si sa-mi inmugureasca ideile de scris.
Ca sunt o egoista si vreau sa am marea mea si nisipul meu si cerul meu si pestii mei si pe EL, al meu, numai al meu, cu soarele tot, la infinitul zilelor mele sarate.
Da, merg la mare :)
miercuri, 8 august 2012
Incapatanare
V-am mai spus ca sunt un om incapatanat? Da, stiu, e o calitate :)
Dar v-am spus cum se face ca eu n-am dorinte neimplinite?
Cand eram mica si faceam vreo traznaie, tata ma punea la colt. Sora-mea isi cerea iertare imediat, eu preferam sa stau oricat ar fi fost necesar doar pentru ca nu vroiam sa spun acel "imi pare rau". Si atunci...mintea mea de copil a inventat o metoda...de...acceptare a pedepsei.
De exemplu, daca eram pusa la colt, m-am auto-educat sa imi spun ca imi place si ca acolo e locul meu de visat cu ochii deschisi. Si as fi stat acolo si as fi visat oricat.
Apoi daca eram pedepsita si nu eram lasata la TV imi spuneam ca n-am nevoie de TV si ma apucam sa citesc sau sa scriu. Daca nu aveam voie sa ies la joaca pentru ca facusem vreo poza nu mai ieseam nici macar cand eram trimisa "sa mai ies si eu din casa".
Uite asa le-am aruncat cu ura parintilor mei intr-o zi ca "nu aveti cum sa ma pedepsiti pentru ca imi place orice!". Apoi am decis ca n-o sa mai plang. Sa nu mai vada niciodata ca m-au suparat, daca m-au suparat.
Chestia asta cu auto-educarea a functionat mereu ca o competitie cu sinele. Citisem eu pe undeva ca autosugestia e ca o putere paranormala. Bine, in combinatie cu o personalitate extremista...
In fine...posibil ca lucrurile au degenerat din copilarie in adolescenta si tot asa.
Cred c-am mai dezbatut subiectul si am mai afirmat ca nu e o calitate, dar nici un defect, ci e pur si simplu o realitate in faptul ca atunci cand ceva NU mi se intampla asa cum mi-l doresc, nu mi-l mai doresc.
Poate din acest motiv n-am avut drame sentimentale cu primele iubiri, sau alte copilarisme, pentru ca daca NU se facea primul pas in directia mea eu nu dezvoltam nici o atractie.
Reversul medaliei in cazul imunitatii mele absolute e ca odata ce ma educ sa nu-mi mai doresc, sa nu ma mai atraga, sa nu mai vreau, nu-mi pot schimba decizia. E ireversibil :)
Totul sau nimic :)
Dar v-am spus cum se face ca eu n-am dorinte neimplinite?
Cand eram mica si faceam vreo traznaie, tata ma punea la colt. Sora-mea isi cerea iertare imediat, eu preferam sa stau oricat ar fi fost necesar doar pentru ca nu vroiam sa spun acel "imi pare rau". Si atunci...mintea mea de copil a inventat o metoda...de...acceptare a pedepsei.
De exemplu, daca eram pusa la colt, m-am auto-educat sa imi spun ca imi place si ca acolo e locul meu de visat cu ochii deschisi. Si as fi stat acolo si as fi visat oricat.
Apoi daca eram pedepsita si nu eram lasata la TV imi spuneam ca n-am nevoie de TV si ma apucam sa citesc sau sa scriu. Daca nu aveam voie sa ies la joaca pentru ca facusem vreo poza nu mai ieseam nici macar cand eram trimisa "sa mai ies si eu din casa".
Uite asa le-am aruncat cu ura parintilor mei intr-o zi ca "nu aveti cum sa ma pedepsiti pentru ca imi place orice!". Apoi am decis ca n-o sa mai plang. Sa nu mai vada niciodata ca m-au suparat, daca m-au suparat.
Chestia asta cu auto-educarea a functionat mereu ca o competitie cu sinele. Citisem eu pe undeva ca autosugestia e ca o putere paranormala. Bine, in combinatie cu o personalitate extremista...
In fine...posibil ca lucrurile au degenerat din copilarie in adolescenta si tot asa.
Cred c-am mai dezbatut subiectul si am mai afirmat ca nu e o calitate, dar nici un defect, ci e pur si simplu o realitate in faptul ca atunci cand ceva NU mi se intampla asa cum mi-l doresc, nu mi-l mai doresc.
Poate din acest motiv n-am avut drame sentimentale cu primele iubiri, sau alte copilarisme, pentru ca daca NU se facea primul pas in directia mea eu nu dezvoltam nici o atractie.
Reversul medaliei in cazul imunitatii mele absolute e ca odata ce ma educ sa nu-mi mai doresc, sa nu ma mai atraga, sa nu mai vreau, nu-mi pot schimba decizia. E ireversibil :)
Totul sau nimic :)
luni, 6 august 2012
Cu si despre Vama Veche...(din nou)
Ca tot ma vaicaream saptamana trecuta de putine idei de scris (altele decat dezbateri si analize psihologice), vineri seara am dat (din nou) iama in Vama Veche, iar acum am atat de multe de povestit, atatea concluzii trase, atat de mult material incat vreau cumva sa-l condensez pentru ca n-am chef de articole kilometrice si sub nici o forma nu pot fi consecventa in directia "va urma"....
Joi seara ne-a sunat "mamaia Niculina", unde aveam rezervata o camera, sa ne spuna ca a picat faza cu rezervarea dar ca ne tine loc de cort "in spatele casei, sub mar".
Planul de Vama era bine batut in cuie asa ca l-am completat cu un nou-nout cort de la Decathlon, din ala care explodeaza singurel si nu trebuie sa bajbai dupa carlige in intuneric si cu mintea plina de beri.
Am ajuns vineri seara intr-o Vama arhi-plina, in toi de festival Folk You, cu grad de ocupatie 150% si exagerat de multe masini.
Sa ne intelegem: eu nu ma consider a fi vamaioata, desi de prin 2002 incoace am calcat Vama anual. Am dormit in cort, langa cort, in masina, langa masina, pe plaja, in sacul de dormit pe plaja, la pensiune, la hotel, pe la prieteni...deci am cam epuizat variantele. De prin 2007 incoace, in fiecare an imi spun ca e ultimul in care bat Vama, ca s-a schimbat, ca nu mai e ce-a fost...etc. Anul viitor ma fac ca uit ce-am zis si visez la un weekend de nebunie absoluta. Asa si acum.
Iar din acest motiv n-am deloc dreptul sa ma uit urat in directia celor ce vin in Vama cu masina sau sa-i critic pe cei cazati la hotel.
Insa, desi gemea plaja de turisti, pot sa va spun cu toata sinceritatea...ca in Vama Veche erau tot atatia vamaioti cati manelisti intr-un bar de motociclisti :) Si, spre marea mea mirare, mai nou e o statiune in care bunicii si parintii considera ca e educativ sa isi aduca progeniturile.
Asadar multi, multi copii, mari, mici...dar multi!
In alta ordine de idei, am REdescoperit caracteristica unica si comuna a oamenilor din turismul autohton. O specie aparte, o trasatura genetica poate, habar n-am insa de cand bat litoralul asta n-am vazut oameni mai infecti decat cei ce ofera cazare la mare. Fie ca au pensiuni, case particulare, loc de cort, sau chiar lucreaza in hotel... le colcaie creierul de fiere si venin si cred ca nici macar in dictionar n-au citit vreodata CUVANTUL ospitalitate.
Asa ca...despre gazda din Vama...doar de bine :)
Inca un aspect, negativ din pacate, este cel al mizeriei. Parca in acest sezon mizeria (cu care din pacate este asociata Vama) a devenit insuportabila... O plaja mai plina de gunoaie ( desi existau cosuri de gunoi) n-am vazut niciodata in ultimii 10 ani. Apoi, doua dintre canalizarile vamaioate s-au suparat si s-au revarsat inundand strada cu...diverse. Iar vidanja, siroind agale pe poteca, a fost atractia absoluta a tuturor celor ce-si luau micul dejun pe terase :)
In ciuda zecilor de curiosi care venisera sa vada ce e cu dezmatul in Vama, in ciuda sutelor de betivi care refuzau sa aiba limita la galgaitul de lichide, in ciuda mamicilor cu copii care se certau cu nudistii de pe plaja ca sunt indecenti, eu mi-am atins scopul :) Am vrut sa nu dorm 2 nopti in Vama, am vrut sa dansez cu picioarele in nisipul rece de august, am vrut sa mananc numai peste si nimic altceva, am vrut soare si poate niste valuri fara de alge.
Am dansat, am mancat, m-am scaldat, n-am dormit :)
P.S. sa imi spuna si mie un vamaiot autentic, pe unde mai e Vama acum?
Joi seara ne-a sunat "mamaia Niculina", unde aveam rezervata o camera, sa ne spuna ca a picat faza cu rezervarea dar ca ne tine loc de cort "in spatele casei, sub mar".
Planul de Vama era bine batut in cuie asa ca l-am completat cu un nou-nout cort de la Decathlon, din ala care explodeaza singurel si nu trebuie sa bajbai dupa carlige in intuneric si cu mintea plina de beri.
Am ajuns vineri seara intr-o Vama arhi-plina, in toi de festival Folk You, cu grad de ocupatie 150% si exagerat de multe masini.
Sa ne intelegem: eu nu ma consider a fi vamaioata, desi de prin 2002 incoace am calcat Vama anual. Am dormit in cort, langa cort, in masina, langa masina, pe plaja, in sacul de dormit pe plaja, la pensiune, la hotel, pe la prieteni...deci am cam epuizat variantele. De prin 2007 incoace, in fiecare an imi spun ca e ultimul in care bat Vama, ca s-a schimbat, ca nu mai e ce-a fost...etc. Anul viitor ma fac ca uit ce-am zis si visez la un weekend de nebunie absoluta. Asa si acum.
Iar din acest motiv n-am deloc dreptul sa ma uit urat in directia celor ce vin in Vama cu masina sau sa-i critic pe cei cazati la hotel.
Insa, desi gemea plaja de turisti, pot sa va spun cu toata sinceritatea...ca in Vama Veche erau tot atatia vamaioti cati manelisti intr-un bar de motociclisti :) Si, spre marea mea mirare, mai nou e o statiune in care bunicii si parintii considera ca e educativ sa isi aduca progeniturile.
Asadar multi, multi copii, mari, mici...dar multi!
In alta ordine de idei, am REdescoperit caracteristica unica si comuna a oamenilor din turismul autohton. O specie aparte, o trasatura genetica poate, habar n-am insa de cand bat litoralul asta n-am vazut oameni mai infecti decat cei ce ofera cazare la mare. Fie ca au pensiuni, case particulare, loc de cort, sau chiar lucreaza in hotel... le colcaie creierul de fiere si venin si cred ca nici macar in dictionar n-au citit vreodata CUVANTUL ospitalitate.
Asa ca...despre gazda din Vama...doar de bine :)
Inca un aspect, negativ din pacate, este cel al mizeriei. Parca in acest sezon mizeria (cu care din pacate este asociata Vama) a devenit insuportabila... O plaja mai plina de gunoaie ( desi existau cosuri de gunoi) n-am vazut niciodata in ultimii 10 ani. Apoi, doua dintre canalizarile vamaioate s-au suparat si s-au revarsat inundand strada cu...diverse. Iar vidanja, siroind agale pe poteca, a fost atractia absoluta a tuturor celor ce-si luau micul dejun pe terase :)
In ciuda zecilor de curiosi care venisera sa vada ce e cu dezmatul in Vama, in ciuda sutelor de betivi care refuzau sa aiba limita la galgaitul de lichide, in ciuda mamicilor cu copii care se certau cu nudistii de pe plaja ca sunt indecenti, eu mi-am atins scopul :) Am vrut sa nu dorm 2 nopti in Vama, am vrut sa dansez cu picioarele in nisipul rece de august, am vrut sa mananc numai peste si nimic altceva, am vrut soare si poate niste valuri fara de alge.
Am dansat, am mancat, m-am scaldat, n-am dormit :)
P.S. sa imi spuna si mie un vamaiot autentic, pe unde mai e Vama acum?
miercuri, 1 august 2012
Suflet pereche II
Eu nu cred in suflete pereche. Nu cred ca exista un cineva care s-a nascut pentru a ma intalni pe mine, pentru a ma completa perfect.
Cred ca exista oameni care se potrivesc si cred ca exista oameni care nu se potrivesc. Chiar si ca uneori contrariile se atrag, insa (parerea mea) nu pentru mult timp.
E drept ca nu cauti o reflexie a ta in oglinda, din acest motiv e recomandabil (de catre cine, habar n-am) sa existe o oarecare completare intre cei doi.
Am ajuns insa la concluzia ca oamenii se invata reciproc. Din acest motiv exista si etapele relatiei : primele luni cu fluturasi in stomac, dupa un an se iau decizii, dupa 2-3 ani in general poti spune daca omul acela iti e menit pe viata, sau nu. Evident, poti stii si mai devreme daca e EL/EA. Insa aici nu mai vorbim despre aventurele.
Oamenii ajung sa se cunosca mai mult, pe masura ce petrec mai mult timp impreuna. Nu e nimic iesit din comun in ceea ce spun eu aici. Cu cat ai ocazia sa-ti observi partenerul in mai multe situatii cu atat acumulezi experienta. Vital e sa n-ai pierderi de memorie, sau sa-ti placa sa experimentezi diferite reactii in diferite circumstante.
Si pentru ca viata asta e un lung sir de necunoscute, ca sa nu ne plictisim, exista si oameni care nu se potrivesc. Oameni a caror personalitati se anuleaza reciproc. Oameni pentru care timpul nu rezolva nimic, de fapt, timpul reliefeaza aceasta...nepotrivire de caracter.
De multe ori, acesti oameni nepotriviti continua sa lupte (in zadar) pentru revelatii de cuplu. Pentru ca speranta moare ultima sau pentru ca incapatanarea e si ea o caracteristica a omului, exista relatii ce rezista ani intregi fara sa fie de fapt relatii.
Asta te face sa te intrebi...ce conteaza oare? Calitatea sau cantitatea?
Cred ca exista oameni care se potrivesc si cred ca exista oameni care nu se potrivesc. Chiar si ca uneori contrariile se atrag, insa (parerea mea) nu pentru mult timp.
E drept ca nu cauti o reflexie a ta in oglinda, din acest motiv e recomandabil (de catre cine, habar n-am) sa existe o oarecare completare intre cei doi.
Am ajuns insa la concluzia ca oamenii se invata reciproc. Din acest motiv exista si etapele relatiei : primele luni cu fluturasi in stomac, dupa un an se iau decizii, dupa 2-3 ani in general poti spune daca omul acela iti e menit pe viata, sau nu. Evident, poti stii si mai devreme daca e EL/EA. Insa aici nu mai vorbim despre aventurele.
Oamenii ajung sa se cunosca mai mult, pe masura ce petrec mai mult timp impreuna. Nu e nimic iesit din comun in ceea ce spun eu aici. Cu cat ai ocazia sa-ti observi partenerul in mai multe situatii cu atat acumulezi experienta. Vital e sa n-ai pierderi de memorie, sau sa-ti placa sa experimentezi diferite reactii in diferite circumstante.
Si pentru ca viata asta e un lung sir de necunoscute, ca sa nu ne plictisim, exista si oameni care nu se potrivesc. Oameni a caror personalitati se anuleaza reciproc. Oameni pentru care timpul nu rezolva nimic, de fapt, timpul reliefeaza aceasta...nepotrivire de caracter.
De multe ori, acesti oameni nepotriviti continua sa lupte (in zadar) pentru revelatii de cuplu. Pentru ca speranta moare ultima sau pentru ca incapatanarea e si ea o caracteristica a omului, exista relatii ce rezista ani intregi fara sa fie de fapt relatii.
Asta te face sa te intrebi...ce conteaza oare? Calitatea sau cantitatea?
Legea atractiei universale
Stiu ca titlul suna pompos iar eu, ca o nepriceputa intr-ale fizicii, va pot oferi o interpetare proprie a acestei legi: tot ceea ce iti doresti cu adevarat ajunge la tine, la momentul potrivit. Sau: primesti ceea ce dai.
Si STIU ca atata timp cat eu voi continua sa privesc incruntata, suspicioasa, tematoare sau chiar grabita spre viitorul acela pe care mi-l doresc in culori pastel, am sa primesc exact reflexia unei frunti incretite si-a unui nas stramb.
Am avut o perioada in care fara sa depun cel mai mic efort am beneficiat de o deschidere spre pozitiv incredibila.
Desi nu neg ca este posibil sa-mi ascult propriul sfat si indiferent de ceea ce primesc din exterior, ceea ce transmit eu sa fie in acelasi ton: bun, pozitiv, in armonie.
Apoi tot eu ma contrazic si-mi spun ca nu pot avea pretentii ca eu sa fiu in alt fel decat sunt. Sunt o persoana extrem de energica, patimasa in ceea ce cred, acida, uneori acra si de ce sa mint, am rautacismele mele clasice care ma contruiesc.
A incerca sa ma proclam ZEN-ul absolut...ar putea insemna ca lupt impotriva personalitatii mele reale.
Totusi pentru ca nu-mi place nici sa accept tacit lucrurile ca fiind finite pornesc de la premisa ca asta sunt eu, dar ca intotdeauna e loc de mai bine, iar apoi adaug (ati ghicit) legea atractiei universale.
Nu cred ca poate cineva sa ma descrie ca fiind calma/calda in detrimentul unei descrieri rece/precauta. Fara sa insemne ceva nociv pentru cei din jur totusi.
Dar...ramane o lupta acerba intre ceea ce-mi propun eu in fiecare dimineata si ceea ce se intampla. E drept, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, insa tot eu sunt trecuta prin dovada vie si clara a faptului ca bine faci, bine gasesti.
Apoi, dupa ce intern se da o lupta continua intre bine si rau, sau mai concret intre ce cred eu c-ar fi bine si ce cred eu c-ar fi rau, ajung la extenuarea emotionala cu aceeasi intrebare fara raspuns: sa ofer mai mult de fiecare data, neconditionat, toleranta, intelegere, obraz intors de fiecare data SAU sa mizez pe faptul ca sunt corecta, asa cum stiu eu sa fiu corecta?
Nu cred c-ar trebui sa luptam impotriva a ceea ce suntem noi de fapt. Oamenii evolueaza, dar in adancul sufletului lor sunt acelasi boboc care ... infloreste...sau nu. Esenta fiecaruia dintre noi nu are cum sa se transforme in cu totul altceva oricat de puternica ar fi autosugestia.
Si STIU ca atata timp cat eu voi continua sa privesc incruntata, suspicioasa, tematoare sau chiar grabita spre viitorul acela pe care mi-l doresc in culori pastel, am sa primesc exact reflexia unei frunti incretite si-a unui nas stramb.
Am avut o perioada in care fara sa depun cel mai mic efort am beneficiat de o deschidere spre pozitiv incredibila.
Desi nu neg ca este posibil sa-mi ascult propriul sfat si indiferent de ceea ce primesc din exterior, ceea ce transmit eu sa fie in acelasi ton: bun, pozitiv, in armonie.
Apoi tot eu ma contrazic si-mi spun ca nu pot avea pretentii ca eu sa fiu in alt fel decat sunt. Sunt o persoana extrem de energica, patimasa in ceea ce cred, acida, uneori acra si de ce sa mint, am rautacismele mele clasice care ma contruiesc.
A incerca sa ma proclam ZEN-ul absolut...ar putea insemna ca lupt impotriva personalitatii mele reale.
Totusi pentru ca nu-mi place nici sa accept tacit lucrurile ca fiind finite pornesc de la premisa ca asta sunt eu, dar ca intotdeauna e loc de mai bine, iar apoi adaug (ati ghicit) legea atractiei universale.
Nu cred ca poate cineva sa ma descrie ca fiind calma/calda in detrimentul unei descrieri rece/precauta. Fara sa insemne ceva nociv pentru cei din jur totusi.
Dar...ramane o lupta acerba intre ceea ce-mi propun eu in fiecare dimineata si ceea ce se intampla. E drept, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, insa tot eu sunt trecuta prin dovada vie si clara a faptului ca bine faci, bine gasesti.
Apoi, dupa ce intern se da o lupta continua intre bine si rau, sau mai concret intre ce cred eu c-ar fi bine si ce cred eu c-ar fi rau, ajung la extenuarea emotionala cu aceeasi intrebare fara raspuns: sa ofer mai mult de fiecare data, neconditionat, toleranta, intelegere, obraz intors de fiecare data SAU sa mizez pe faptul ca sunt corecta, asa cum stiu eu sa fiu corecta?
Nu cred c-ar trebui sa luptam impotriva a ceea ce suntem noi de fapt. Oamenii evolueaza, dar in adancul sufletului lor sunt acelasi boboc care ... infloreste...sau nu. Esenta fiecaruia dintre noi nu are cum sa se transforme in cu totul altceva oricat de puternica ar fi autosugestia.
marți, 31 iulie 2012
Zeci de ganduri
Iata ca-i sfarsit de iulie. Aproape ca nu-mi vine a crede.
Zilnic imi spun sa fiu geniala, sa dau iama pe blog si sa-mi scriu pentru mai tarziu doua-trei fraze de luat aminte.
Ba mai nou ma bate gandul sa ma apuc de scris in engleza... Habar n-am. Sunt indecisa.
Mai stiti voi ca la inceputul lui 2012 mi-am pus niste dorinte, mi-am facut niste planuri (eu care nu-mi fac planuri) si-am zis ca asta-i anul meu, anul in care ma invat, ma rasfat, imi fac pe plac si nu-mi ies din cuvant? A tot a trecut mai bine de jumatate de an si pot afirma ca mi-a cam iesit.
Timpul mi-a trecut insa repede, asa se intampla cand simti fiecare secunda ca fiind intensa.
Nu ma grabesc sa fac o retrospectiva, pentru ca, diferit de alte dati, acum nu mai simt nevoia sa ma justific in oglinda.
Sunt oarecum mandra ca am ajuns sa pun cele doua persoane fata in fata (eu cu mine din oglinda) si sa se placa reciproc. Au facut pace, si-au descoperit multe puncte comune.
Si-au promis (cele doua Cristina) o sinceritate absoluta, dar si o exigenta constanta.
Borcanul cu nemultumiri exista inca insa borcanul cu tristete s-a cam golit.
Am ajuns sa ma constientizez. Nu e nici o revelatie.
Da, ca tot mi-am amintit, vroiam de ceva vreme sa va spun, iar acum dupa acest intro (de mai sus) am REajuns la subiect:
Oameni buni, relevelatiile adevarate se manifesta incredibil de simplu. Cand ajungem la cate un final de batalie (si avem castig de cauza) victoria nu e cu surle si trambite!
Ma asteptam sa se despice cerul in doua, sa se faca lumina si sa aud o voce care sa-mi spuna :Bravo Cristina! Ai reusit! Ai invatat atat de multe!"
Dar nu! Pur si simplu ma trezesc dimineata, ma spal pe dinti, imi hranesc motanul si imi dau seama ca diferenta dintre ieri si azi e ca nu mai am nici o nemultumire vis a vis de... X chestie.
Sau, realizez zambind spre copacul din colt, ca sunt mai fericita datorita a....Y chestie :)
Este atat de simplu, de firesc, de natural sa inteleg, sa accept, sa vad, sa cred, sa-mi placa.
M-am indragostit de treaba asta cu definitivarea personalitatii. Mi-a spus mie cineva, demult, ca odata cu trecerea fiecarui an voi adauga ceva bun, sau voi taia ceva prost din puzzle-ul personalitatii mele. Si ma minunez zilnic de transformari. Pornind de la simplul fapt ca sunt in permanenta conectata la mine, constientizez totul, traiesc totul, ma face sa simt ca nu trec secundele degeaba. Nu sunt robotel.
Nu ma validez prin constatarile altor oameni, desi, Slava Domnului, am ajuns sa am alaturi numai oameni de calitate. Prieteni putini, cunostine multe, fara dorinte avide de-a socializa raman totusi placuta si apreciata.
Ce-am spus cu atat de multe cuvinte in tot amalgamul de mai sus?
Ca e bine, e frumos, e ok.
Pe scurt :)
Zilnic imi spun sa fiu geniala, sa dau iama pe blog si sa-mi scriu pentru mai tarziu doua-trei fraze de luat aminte.
Ba mai nou ma bate gandul sa ma apuc de scris in engleza... Habar n-am. Sunt indecisa.
Mai stiti voi ca la inceputul lui 2012 mi-am pus niste dorinte, mi-am facut niste planuri (eu care nu-mi fac planuri) si-am zis ca asta-i anul meu, anul in care ma invat, ma rasfat, imi fac pe plac si nu-mi ies din cuvant? A tot a trecut mai bine de jumatate de an si pot afirma ca mi-a cam iesit.
Timpul mi-a trecut insa repede, asa se intampla cand simti fiecare secunda ca fiind intensa.
Nu ma grabesc sa fac o retrospectiva, pentru ca, diferit de alte dati, acum nu mai simt nevoia sa ma justific in oglinda.
Sunt oarecum mandra ca am ajuns sa pun cele doua persoane fata in fata (eu cu mine din oglinda) si sa se placa reciproc. Au facut pace, si-au descoperit multe puncte comune.
Si-au promis (cele doua Cristina) o sinceritate absoluta, dar si o exigenta constanta.
Borcanul cu nemultumiri exista inca insa borcanul cu tristete s-a cam golit.
Am ajuns sa ma constientizez. Nu e nici o revelatie.
Da, ca tot mi-am amintit, vroiam de ceva vreme sa va spun, iar acum dupa acest intro (de mai sus) am REajuns la subiect:
Oameni buni, relevelatiile adevarate se manifesta incredibil de simplu. Cand ajungem la cate un final de batalie (si avem castig de cauza) victoria nu e cu surle si trambite!
Ma asteptam sa se despice cerul in doua, sa se faca lumina si sa aud o voce care sa-mi spuna :Bravo Cristina! Ai reusit! Ai invatat atat de multe!"
Dar nu! Pur si simplu ma trezesc dimineata, ma spal pe dinti, imi hranesc motanul si imi dau seama ca diferenta dintre ieri si azi e ca nu mai am nici o nemultumire vis a vis de... X chestie.
Sau, realizez zambind spre copacul din colt, ca sunt mai fericita datorita a....Y chestie :)
Este atat de simplu, de firesc, de natural sa inteleg, sa accept, sa vad, sa cred, sa-mi placa.
M-am indragostit de treaba asta cu definitivarea personalitatii. Mi-a spus mie cineva, demult, ca odata cu trecerea fiecarui an voi adauga ceva bun, sau voi taia ceva prost din puzzle-ul personalitatii mele. Si ma minunez zilnic de transformari. Pornind de la simplul fapt ca sunt in permanenta conectata la mine, constientizez totul, traiesc totul, ma face sa simt ca nu trec secundele degeaba. Nu sunt robotel.
Nu ma validez prin constatarile altor oameni, desi, Slava Domnului, am ajuns sa am alaturi numai oameni de calitate. Prieteni putini, cunostine multe, fara dorinte avide de-a socializa raman totusi placuta si apreciata.
Ce-am spus cu atat de multe cuvinte in tot amalgamul de mai sus?
Ca e bine, e frumos, e ok.
Pe scurt :)
vineri, 27 iulie 2012
Omul - specia superioara...
Stiu ca imaginile care urmeaza sunt socante, credeti-ma...prima oara cand le-am vazut mi s-a facut rau. Dar e o imagine adevarata, mai rau, lucrurile acestea se intampla. Si, oameni, ca mine, ca tine, ca noi sunt responsabili.
Dar, tot oameni ca noi pot ajuta (semnand petitia) la incetarea masacrului.
Animalele...fiintele inferioare noua, ataca NUMAI pentru a se AUTO-apara, pentru a-si procura hrana sau proteja teritoriul.
Unii incearca sa salveze animalele...
Omul...fiinta superioara...ataca pentru amuzament!
Aceasta maimutica a fost jupuita de vie, impreuna cu o maimuta-femela gestanta. In poza, animalul era inca viu...
Semnati petitia...
http://www.change.org/
Dar, tot oameni ca noi pot ajuta (semnand petitia) la incetarea masacrului.
Animalele...fiintele inferioare noua, ataca NUMAI pentru a se AUTO-apara, pentru a-si procura hrana sau proteja teritoriul.
Unii incearca sa salveze animalele...
Omul...fiinta superioara...ataca pentru amuzament!
Aceasta maimutica a fost jupuita de vie, impreuna cu o maimuta-femela gestanta. In poza, animalul era inca viu...
Semnati petitia...
http://www.change.org/
luni, 23 iulie 2012
Scrisoare catre mine la 16 ani
Am gasit pe blogul meu preferat (nu vi-l zic, nu vi-l zic!) un articol tare-tare dragut despre ce ne-am spune, noi cei de azi, mai intelepti si mai trecuti prin viata (sa speram), daca am avea posibilitatea sa vorbim cu noi, adolescentii de la 16 ani. Si, pentru ca m-a tentat extraordinar sa-i scriu Cristinei de la 16 ani, iata:
Cristinuca draga,
Stiu ca esti mai mult decat curioasa despre cine sunt si de ce iti scriu, poate chiar n-ai rabdare sa citesti randurile de mai jos, dar te rog, ai incredere, te vei convinge ca te cunosc mai bine decat ai putea sa-ti imaginezi.
Nimic din ce-ti spun eu acum nu e o regula, nu e obligatoriu, nu te grabi sa despici firul in patruzeci, sau sa vezi drama.
Linisteste-te, da? O mai spun odata: linisteste-te! Relaxeaza-te! O sa fie bine! Stii cum de fiecare data cand esti speriata iti place sa te prefaci ca momentul a trecut si ca esti in viitor si totul e perfect? Ai dreptate! In viitor totul o sa fie perfect :) Daaaaaar, poti sa ajungi acolo pe doua drumuri: unul destul de dificil in care vei da cu capul de multi-multi-multi-multi pereti, sau unul poate-plictisitor insa mai plin de tine.
Ce zici? Il alegi pe cel cu rani si drama? Stiam eu :) Ok, hai sa-ti spun ce trebuie sa faci ca sa treaca vanataile mai repede:
Incearca sa renunti la frica. Sa ai curajul sa spui lucrurilor pe nume. Orice-ti trece prin cap, oricand, fara nici un fel de retinere! Dar fii sincera, da? Cat mai sincera! In loc sa vorbesti in capul tau, sau cand te uiti in oglinda, incearca (cat mai des) sa le vorbesti oamenilor cu care ai de-a face. Tuturor! Fara exceptii! Spune exact ce simti! Ai sa vezi cat de mult simplifici totul. Vei stii daca e da sau nu, daca e bine sau rau. Pune toate intrebarile care te macina! N-ai ce pierde! Ti-am spus doar, o sa fie bine :)
Apoi, sa stii ca oamenii mint. Aproape tot timpul :) Nu e de rau, nu te speria, nu trebuie sa iti pierzi increderea in ei, dar nici sa ai asteptari prea mari. Intelege ca uneori asta e tot ce pot sa faca, sa minta, si incearca sa nu fi prea dezamagita de minciuni. Cand vei fi mintita stii ce sa-ti spui? "Am avut dreptate, m-a mintit" . Nu te intreba "de ce". N-ai sa gasesti raspunsul. Aaaa, inca ceva, daca ai prins pe cineva cu minciuna...iarta-l/iart-o, dar treci mai departe. Serios. Fara el/ea in viata ta.
Cat despre dragoste...ce sa-ti spun...oricum nu ma crezi :) Ai timp sa...orice :) Aplica ce ai citit mai sus. Nu renunta la tine, nu te pune pe locul doi.
Respectul nu inseamna sa fii "cool" sau ce mai vezi tu pe la liceu. N-ai de ce sa fi invidioasa pe nici un coleg. Categoric nu trebuie sa nu-ti doresti sa fi ca nimeni altcineva. Asta pentru ca n-ai motive :)
Apoi, inca doua-trei chestii si e musai sa ma asculti. Hai ca nu sunt reguli, lasa tentatia sa faci exact invers! (Vezi, te cunosc, stiu ca vrei sa faci exact opusul).
Stai mai mult cu bunica ta. Cat mai mult! Si incearca sa fi mai cuminte cand esti pe-acolo.
Nu-ti mai roade unghiile! Serios!
Pune mana si citeste mai mult! Carti! Carti! Carti!
Scrie mai mult!
OK, cam asta am vrut sa-ti spun. Ah, da, stiu ca vrei sa scurtezi drumul si sa ajungi in viitorul ala perfect de care vorbeam la inceputul scrisorii...dar, pe bune, n-ai cum. Nu incerca sa arzi etape pentru ca vei fi obligata sa le recuperezi. Traieste totul! Apropos, asta urmeaza sa fie citatul tau preferat in viitor :)
Traieste totul!
Cristinuca draga,
Stiu ca esti mai mult decat curioasa despre cine sunt si de ce iti scriu, poate chiar n-ai rabdare sa citesti randurile de mai jos, dar te rog, ai incredere, te vei convinge ca te cunosc mai bine decat ai putea sa-ti imaginezi.
Nimic din ce-ti spun eu acum nu e o regula, nu e obligatoriu, nu te grabi sa despici firul in patruzeci, sau sa vezi drama.
Linisteste-te, da? O mai spun odata: linisteste-te! Relaxeaza-te! O sa fie bine! Stii cum de fiecare data cand esti speriata iti place sa te prefaci ca momentul a trecut si ca esti in viitor si totul e perfect? Ai dreptate! In viitor totul o sa fie perfect :) Daaaaaar, poti sa ajungi acolo pe doua drumuri: unul destul de dificil in care vei da cu capul de multi-multi-multi-multi pereti, sau unul poate-plictisitor insa mai plin de tine.
Ce zici? Il alegi pe cel cu rani si drama? Stiam eu :) Ok, hai sa-ti spun ce trebuie sa faci ca sa treaca vanataile mai repede:
Incearca sa renunti la frica. Sa ai curajul sa spui lucrurilor pe nume. Orice-ti trece prin cap, oricand, fara nici un fel de retinere! Dar fii sincera, da? Cat mai sincera! In loc sa vorbesti in capul tau, sau cand te uiti in oglinda, incearca (cat mai des) sa le vorbesti oamenilor cu care ai de-a face. Tuturor! Fara exceptii! Spune exact ce simti! Ai sa vezi cat de mult simplifici totul. Vei stii daca e da sau nu, daca e bine sau rau. Pune toate intrebarile care te macina! N-ai ce pierde! Ti-am spus doar, o sa fie bine :)
Apoi, sa stii ca oamenii mint. Aproape tot timpul :) Nu e de rau, nu te speria, nu trebuie sa iti pierzi increderea in ei, dar nici sa ai asteptari prea mari. Intelege ca uneori asta e tot ce pot sa faca, sa minta, si incearca sa nu fi prea dezamagita de minciuni. Cand vei fi mintita stii ce sa-ti spui? "Am avut dreptate, m-a mintit" . Nu te intreba "de ce". N-ai sa gasesti raspunsul. Aaaa, inca ceva, daca ai prins pe cineva cu minciuna...iarta-l/iart-o, dar treci mai departe. Serios. Fara el/ea in viata ta.
Cat despre dragoste...ce sa-ti spun...oricum nu ma crezi :) Ai timp sa...orice :) Aplica ce ai citit mai sus. Nu renunta la tine, nu te pune pe locul doi.
Respectul nu inseamna sa fii "cool" sau ce mai vezi tu pe la liceu. N-ai de ce sa fi invidioasa pe nici un coleg. Categoric nu trebuie sa nu-ti doresti sa fi ca nimeni altcineva. Asta pentru ca n-ai motive :)
Apoi, inca doua-trei chestii si e musai sa ma asculti. Hai ca nu sunt reguli, lasa tentatia sa faci exact invers! (Vezi, te cunosc, stiu ca vrei sa faci exact opusul).
Stai mai mult cu bunica ta. Cat mai mult! Si incearca sa fi mai cuminte cand esti pe-acolo.
Nu-ti mai roade unghiile! Serios!
Pune mana si citeste mai mult! Carti! Carti! Carti!
Scrie mai mult!
OK, cam asta am vrut sa-ti spun. Ah, da, stiu ca vrei sa scurtezi drumul si sa ajungi in viitorul ala perfect de care vorbeam la inceputul scrisorii...dar, pe bune, n-ai cum. Nu incerca sa arzi etape pentru ca vei fi obligata sa le recuperezi. Traieste totul! Apropos, asta urmeaza sa fie citatul tau preferat in viitor :)
Traieste totul!
Unicitate
Stiti de ce (inca) imi plac mie oamenii? Pentru ca fiecare dintre noi este unic si de neinlocuit! Oricat de multe asemanari ar exista intre noi la oricat de multe nivele, tot ramanem indivizi unici pana la nivel molecular.
Cu bune, cu rele, frumosi, urati, simpatici, vorbareti, tacuti, tineri, batrani, oamenii sunt (inca) o specie fascinanta. Iar acel element care face diferenta dintre noi ar putea fi constiinta, sufletul, functia cerebrala ce ne diferentiaza de patrupede...habar n-am insa, Doamne, miraculosi mai suntem.
Putem sa ajungem la cel mai inalt nivel de conexiune (noi, intre noi) si la un moment dat tot ajungem sa ne diferentiem printr-un "ceva" inconfundabil.
Chiar si in cazul oamenilor banali, anosti, oamenii transparenti care nu se fac remarcati aproape niciodata, au momentul lor de glorie, au sclipiri de unicitate care-i diferentiaza de turma si le dau certitudinea ca nu tin umbra degeaba :)
Cum era sloganul acela la Mobexpert? "suntem cu totii diferiti...din fericire" Adevarat!
Din fericire!
Cu bune, cu rele, frumosi, urati, simpatici, vorbareti, tacuti, tineri, batrani, oamenii sunt (inca) o specie fascinanta. Iar acel element care face diferenta dintre noi ar putea fi constiinta, sufletul, functia cerebrala ce ne diferentiaza de patrupede...habar n-am insa, Doamne, miraculosi mai suntem.
Putem sa ajungem la cel mai inalt nivel de conexiune (noi, intre noi) si la un moment dat tot ajungem sa ne diferentiem printr-un "ceva" inconfundabil.
Chiar si in cazul oamenilor banali, anosti, oamenii transparenti care nu se fac remarcati aproape niciodata, au momentul lor de glorie, au sclipiri de unicitate care-i diferentiaza de turma si le dau certitudinea ca nu tin umbra degeaba :)
Cum era sloganul acela la Mobexpert? "suntem cu totii diferiti...din fericire" Adevarat!
Din fericire!
marți, 17 iulie 2012
Nimic special
Cateodata e ok sa fi normal. Mediocru chiar.
Cateodata nu trebuie sa insisti sa iesi in evidenta, nu cu orice pret. E ok sa nu fi stralucitor, sa n-ai cel mai bun job, cele mai multe diplome, cel mai cool barbat/cea mai cool femeie, cel mai misto job, cea mai intensa viata, cea mai tare vacanta, cea mai stralucita minte.
E ok sa nu stii sa faci din cacat bici. E ok sa nu te descurci, sa ai nevoie de ajutor, sa vrei sa plangi, sa ai nevoie de un umar pe care sa-ti pui capul.
E ok sa nu ai solutie pentru orice problema, sa nu-ti aduci aminte ceva, e firesc sa uiti din cand in cand.
Cateodata nu e musai sa fi cel mai puternic, cel mai descurcaret, cel mai ordonat, cel mai frumos, cel mai suplu, cel mai istet.
E ok sa nu vrei sa fi in lumina reflectoarelor sau sa nu-ti doresti o stea pe "hall of fame".
E normal cateodata sa vrei normalitate. Sa nu stii sa faci bine si sa nu vrei sa faci rau. Sa ramai in anonimat.
Sa n-ai super-puteri. Sa nu detii controlul. Sa nu le stii tu pe toate. Sa-ti uiti cuvintele destepte.
Si cel mai normal e sa accepti toate cele de mai sus.
Pentru ca NU e normal sa te minti ca le ai, le poti, le stii, le vrei.
Cateodata nu trebuie sa insisti sa iesi in evidenta, nu cu orice pret. E ok sa nu fi stralucitor, sa n-ai cel mai bun job, cele mai multe diplome, cel mai cool barbat/cea mai cool femeie, cel mai misto job, cea mai intensa viata, cea mai tare vacanta, cea mai stralucita minte.
E ok sa nu stii sa faci din cacat bici. E ok sa nu te descurci, sa ai nevoie de ajutor, sa vrei sa plangi, sa ai nevoie de un umar pe care sa-ti pui capul.
E ok sa nu ai solutie pentru orice problema, sa nu-ti aduci aminte ceva, e firesc sa uiti din cand in cand.
Cateodata nu e musai sa fi cel mai puternic, cel mai descurcaret, cel mai ordonat, cel mai frumos, cel mai suplu, cel mai istet.
E ok sa nu vrei sa fi in lumina reflectoarelor sau sa nu-ti doresti o stea pe "hall of fame".
E normal cateodata sa vrei normalitate. Sa nu stii sa faci bine si sa nu vrei sa faci rau. Sa ramai in anonimat.
Sa n-ai super-puteri. Sa nu detii controlul. Sa nu le stii tu pe toate. Sa-ti uiti cuvintele destepte.
Si cel mai normal e sa accepti toate cele de mai sus.
Pentru ca NU e normal sa te minti ca le ai, le poti, le stii, le vrei.
luni, 16 iulie 2012
Din borcanul cu nemultumiri...
Cam cat de idiot trebuie sa fie cineva care-si aduce copchila de 4-5 ani, intr-o vineri noapte la un film, la cinema, si decide ca ii poate citi subtitrarea deranjand astfel o intreaga sala?
Cam tot atat de idiot ca si ceilalti care-l tolereaza fara sa-i atraga macar atentia.
Ca doar...duminica e zi dedicata celor mici, cu TOATE filmele de animatie dublate in limba romana...
Da, asta mi s-a intamplat vineri seara, la Ice Age 4. Desi filmul a inceput la 22:00, taticul exemplar (pe care mi-as fi dorit sa-l calc cu masina) a considerat ca e mai mult decat responsabil daca ii citeste subtitrarea pe VOCI, mai tare, mai incet, fara sa aiba nici cea mai mica jena.
Ne-am mutat in primul rand ca sa aud si filmul nu doar idiotul si...pentru ca am stat 2 ore cu capul dat pe spate, privind in sus spre ecranul mult-prea-aproape ...am ramas cu gatul sucit.
Oare, unii oameni, odata cu dovada vie (si bipeda)a faptului ca sunt capabili sa se inmulteasca considera ca le sunt scuzate/permise/acceptate actiunile nepoliticoase care jeneaza publicul larg?
Da, sunt nemultumita si neintelegatoare si nu consider ca trebuie sa-ti permit sa fii nesimtit doar pentru ca ai copchil. Nu sunt obligata sa zambesc si sa mi se para dragut cand ala micu rage, scuipa, face pipi/caca in locuri publice, sau n-are somn si tre' sa-l duci la cinema.
Cam tot atat de idiot ca si ceilalti care-l tolereaza fara sa-i atraga macar atentia.
Ca doar...duminica e zi dedicata celor mici, cu TOATE filmele de animatie dublate in limba romana...
Da, asta mi s-a intamplat vineri seara, la Ice Age 4. Desi filmul a inceput la 22:00, taticul exemplar (pe care mi-as fi dorit sa-l calc cu masina) a considerat ca e mai mult decat responsabil daca ii citeste subtitrarea pe VOCI, mai tare, mai incet, fara sa aiba nici cea mai mica jena.
Ne-am mutat in primul rand ca sa aud si filmul nu doar idiotul si...pentru ca am stat 2 ore cu capul dat pe spate, privind in sus spre ecranul mult-prea-aproape ...am ramas cu gatul sucit.
Oare, unii oameni, odata cu dovada vie (si bipeda)a faptului ca sunt capabili sa se inmulteasca considera ca le sunt scuzate/permise/acceptate actiunile nepoliticoase care jeneaza publicul larg?
Da, sunt nemultumita si neintelegatoare si nu consider ca trebuie sa-ti permit sa fii nesimtit doar pentru ca ai copchil. Nu sunt obligata sa zambesc si sa mi se para dragut cand ala micu rage, scuipa, face pipi/caca in locuri publice, sau n-are somn si tre' sa-l duci la cinema.
marți, 10 iulie 2012
Vacanta in luna lui cuptor :)
Cred ca unul dintre multiplele avantaje de-a fi copil e ca ai vacanta de vara. Doamne, cum sa nu te bucuri de 3 luni intregi pline de soare si libertate?
Ca adult (cu fasoane de copil rasfatat) o vacanta de o saptamana poate insemna raiul pe pamant!
As fi vrut sa impart cu voi momente distractive din mica mea escapada pe plaiuri maramuresene, insa, ca de obicei, m-am zgarcit cu timpul si-am vrut sa-mi savurez egoist momentele de relaxare in mijlocul familiei!
Pot sa va spun doar ca eram (inainte de vacanta) ca o clepsidra din interiorul careia aluneca ultimele firicele de energie, rabdare, creativitate si asa mai departe. Acum s-a intors plinul unei odihne psihice absolut necesare pentru o noua functionare prielnica :) Pfffff.... (iar citesc Teodoreanu, de aici si pofta de metafore).
Doza de energie si rasfat mi-o iau pe deplin doar de la ai mei. Dintr-un motiv mai mult decat simplu: cand sunt la Baia Mare in vacanta, n-am nici macar grija ...vacantei :) De obicei in alte calatorii fac planuri, cuget de la "ce mananc azi?" la "unde ies diseara?". Ei bine, la ai mei acasa, cititorii de ganduri imi sprijina lenea cerebrala cu brio :) Rasfatul este deplin.
Desi timpul dintre cele doua nopti petrecute pe tren (intr-un vagon de dormit mult-prea-scump pentru cat de incins era) a trecut extrem de repede, am scapat de cearcane, am dobandit doua bucati obraji rumeni si un kilogram in plus (de care scap eu cat de curand).
M-am convins inca o data ca totul tine de atitudine, zambetul, calmul si relaxarea sunt o stare de spirit daca ai la "botul calului" cele mai misto paduri, o multime de lacuri reci de munte, un foisor superb unde "pui de-un gratar" si un vin de casa dulce-acrisor de-ti vine sa-l tot bei :) o
Da....
Back to business. Ca asa-i sta bine scriitorului, cu scrisul, m-am intors in Bucurestiul incins, canicular, prafuit, galagios. Apropos, domle' desi sunt peste 150.000 de baimareni orasul tace intr-un mare fel. Am ramas mereu fascinata de linistea unui oras totusi...aglomerat.
Dar, asa ca idee...mi-am dat seama ca Baia Mare nu mai e acasa :) Nu mai stapanesc orasul, ma simt ca un musafir extrem de bine primit, infulec cu pofta din relaxarea vacantei dar apoi parca tot mai stapana ma simt in capitala asta a caror stradute si alei le bat zilnic sigura pe mine.
Da, mai si injur Bucurestiul, dar cred ca am ajuns sa ne cunoastem bine si sa ne suportam reciproc toate naravurile.
Revin dupa ce-mi trece zen-ul :)
Ca adult (cu fasoane de copil rasfatat) o vacanta de o saptamana poate insemna raiul pe pamant!
As fi vrut sa impart cu voi momente distractive din mica mea escapada pe plaiuri maramuresene, insa, ca de obicei, m-am zgarcit cu timpul si-am vrut sa-mi savurez egoist momentele de relaxare in mijlocul familiei!
Pot sa va spun doar ca eram (inainte de vacanta) ca o clepsidra din interiorul careia aluneca ultimele firicele de energie, rabdare, creativitate si asa mai departe. Acum s-a intors plinul unei odihne psihice absolut necesare pentru o noua functionare prielnica :) Pfffff.... (iar citesc Teodoreanu, de aici si pofta de metafore).
Doza de energie si rasfat mi-o iau pe deplin doar de la ai mei. Dintr-un motiv mai mult decat simplu: cand sunt la Baia Mare in vacanta, n-am nici macar grija ...vacantei :) De obicei in alte calatorii fac planuri, cuget de la "ce mananc azi?" la "unde ies diseara?". Ei bine, la ai mei acasa, cititorii de ganduri imi sprijina lenea cerebrala cu brio :) Rasfatul este deplin.
Desi timpul dintre cele doua nopti petrecute pe tren (intr-un vagon de dormit mult-prea-scump pentru cat de incins era) a trecut extrem de repede, am scapat de cearcane, am dobandit doua bucati obraji rumeni si un kilogram in plus (de care scap eu cat de curand).
M-am convins inca o data ca totul tine de atitudine, zambetul, calmul si relaxarea sunt o stare de spirit daca ai la "botul calului" cele mai misto paduri, o multime de lacuri reci de munte, un foisor superb unde "pui de-un gratar" si un vin de casa dulce-acrisor de-ti vine sa-l tot bei :) o
Da....
Back to business. Ca asa-i sta bine scriitorului, cu scrisul, m-am intors in Bucurestiul incins, canicular, prafuit, galagios. Apropos, domle' desi sunt peste 150.000 de baimareni orasul tace intr-un mare fel. Am ramas mereu fascinata de linistea unui oras totusi...aglomerat.
Dar, asa ca idee...mi-am dat seama ca Baia Mare nu mai e acasa :) Nu mai stapanesc orasul, ma simt ca un musafir extrem de bine primit, infulec cu pofta din relaxarea vacantei dar apoi parca tot mai stapana ma simt in capitala asta a caror stradute si alei le bat zilnic sigura pe mine.
Da, mai si injur Bucurestiul, dar cred ca am ajuns sa ne cunoastem bine si sa ne suportam reciproc toate naravurile.
Revin dupa ce-mi trece zen-ul :)
vineri, 29 iunie 2012
Sanpetru, oameni buni!
Pana pe la .... 10-11 ani Sanpetru (sarbatoarea ortodoxa Sfantul Petru si Pavel) era asa...un fel de poarta spre lumea magica a vacantei.
Sa va spun si de ce :)
Dupa incheierea anului scolar, pe 15 iunie, nu reuseam sa evadam instantaneu de la oras la tara, la bunica, erau teme de vacanta (bleah!) pe care tata insista sa le "faci acum, sa nu le lasi pe ultima 100 de metri...bla-bla-bla-bla" asa ca primul pretext de incepere oficiala a distractiei de vara era...Sanpetru!
La tara, in satul bunicii mele dragi, pe 29 iunie era mare balci mare, cu zeci de mese intinse cu toate nebuniile posibile gen: cocosei de zahar, fluiere colorate, margele de turta dulce, baloane in forma de animale, mere trase-n zahar rosu, pistoale cu apa, coliere cu iconite si evident ...zeci, sute, mii de podoabe; inele cu pietre stralucitoare, lantisoare impletite in forma de...orice, cercei, cordelute cu morisca, bratari pictate, coliere de catifea cu perla :) Ce mai, era dementa totala!
Unde mai pui ca era TOATA LUMEA!!! Adica, toti prietenii, sau toti cei pe care vroiai sa-i faci invidiosi cu noii tai pantofi, noua ta rochita, pentru ca...dragii mei...la Sanpetru nu mergeai oricum, era o intreaga etapa de pregatire!
Mai intai etapa de pregatire financiara: puneai banii la ciorap cu o luna, doua inainte, iti calculai atent bugetul, stiai preturile de anul trecut, estimai o crestere mica, planificai achizitia de bijuterii, de dulciuri, stiai ca o sa plusese mama cu ceva, exact inainte de, apoi intotdeauna plusa bunica si daca erai super norocoasa, baga si tata mana in buzunar :)
Apoi era planificare strategica a costumatiei. Adica...odata in functie de vreme, daca era cald, clar, rochita, sau fustita, daca ploua, pantaloni...n-ai ce face. Cel putin un obiect de imbracaminte trebuia sa fie nou, asta pentru a initia conversatia cu ...oricine. "Wow, da' ce pantofi ti-ai luat" . Apoi, in functie de cine mai stiai ca o sa apara pe la Sanpetru, de fapt, in functie de CU cine te interesa te intalnesti...nah...intelegeti voi :)
Si mai era planificarea sociala: cu cine mergi la Sanpetru? Gasca trebia stabilita din timp, acordul dat printr-o scrisoare (da, n-aveam emailuri) si astfel existau grupulete mixte de fete care mergeau inspre balci cu banii bine numarati, planurile de achizitie bine stabilite si un entuziasm de neinlocuit!
Dupa ce dadeai vreo trei ture de centrul satului, pana la biserica si inapoi, pe ultita unde cel putin 50 de tigani la tarabe urmau sa-si dubleze veniturile... cea mai tare chestie era sa-ti ramana bani de-o inghetata la cofetarie unde sa-ti poti etala...prada.
Grupulete de cate 3-4-5 fete cu mainile pline de bratari chicioase, cate 3-4 lantisoare la gat, eventual un colier de turta dulce pe jumatate mancat si un cocosel de zahar ars pe jumatate topit se asezau epuizate la...panda :)) Ca, deh, trebuia sa vezi care, ce si-a mai luat, adica...sa nu fie careva cu mai multe gablonturi decat tine.
Inele pe toate degetele, uneori chiar si la picioare, da?
Bine, averea rezista cam...2 saptamani, pana cadea si ultima sticla colorata din inel, pana ruginea lantisorul bine impletit, iar despre bratarile pictate nici nu mai discut :)
Rezistau eroic pistoalele cu apa si fluierele...dar nici macar ele pana la urmatorul Sanpetru :)
Apoi, seara, era..BAL! Dar, eram mai marisoara cand am ajuns prima oara si va povestesc cu alta ocazie :)
Sa va spun si de ce :)
Dupa incheierea anului scolar, pe 15 iunie, nu reuseam sa evadam instantaneu de la oras la tara, la bunica, erau teme de vacanta (bleah!) pe care tata insista sa le "faci acum, sa nu le lasi pe ultima 100 de metri...bla-bla-bla-bla" asa ca primul pretext de incepere oficiala a distractiei de vara era...Sanpetru!
La tara, in satul bunicii mele dragi, pe 29 iunie era mare balci mare, cu zeci de mese intinse cu toate nebuniile posibile gen: cocosei de zahar, fluiere colorate, margele de turta dulce, baloane in forma de animale, mere trase-n zahar rosu, pistoale cu apa, coliere cu iconite si evident ...zeci, sute, mii de podoabe; inele cu pietre stralucitoare, lantisoare impletite in forma de...orice, cercei, cordelute cu morisca, bratari pictate, coliere de catifea cu perla :) Ce mai, era dementa totala!
Unde mai pui ca era TOATA LUMEA!!! Adica, toti prietenii, sau toti cei pe care vroiai sa-i faci invidiosi cu noii tai pantofi, noua ta rochita, pentru ca...dragii mei...la Sanpetru nu mergeai oricum, era o intreaga etapa de pregatire!
Mai intai etapa de pregatire financiara: puneai banii la ciorap cu o luna, doua inainte, iti calculai atent bugetul, stiai preturile de anul trecut, estimai o crestere mica, planificai achizitia de bijuterii, de dulciuri, stiai ca o sa plusese mama cu ceva, exact inainte de, apoi intotdeauna plusa bunica si daca erai super norocoasa, baga si tata mana in buzunar :)
Apoi era planificare strategica a costumatiei. Adica...odata in functie de vreme, daca era cald, clar, rochita, sau fustita, daca ploua, pantaloni...n-ai ce face. Cel putin un obiect de imbracaminte trebuia sa fie nou, asta pentru a initia conversatia cu ...oricine. "Wow, da' ce pantofi ti-ai luat" . Apoi, in functie de cine mai stiai ca o sa apara pe la Sanpetru, de fapt, in functie de CU cine te interesa te intalnesti...nah...intelegeti voi :)
Si mai era planificarea sociala: cu cine mergi la Sanpetru? Gasca trebia stabilita din timp, acordul dat printr-o scrisoare (da, n-aveam emailuri) si astfel existau grupulete mixte de fete care mergeau inspre balci cu banii bine numarati, planurile de achizitie bine stabilite si un entuziasm de neinlocuit!
Dupa ce dadeai vreo trei ture de centrul satului, pana la biserica si inapoi, pe ultita unde cel putin 50 de tigani la tarabe urmau sa-si dubleze veniturile... cea mai tare chestie era sa-ti ramana bani de-o inghetata la cofetarie unde sa-ti poti etala...prada.
Grupulete de cate 3-4-5 fete cu mainile pline de bratari chicioase, cate 3-4 lantisoare la gat, eventual un colier de turta dulce pe jumatate mancat si un cocosel de zahar ars pe jumatate topit se asezau epuizate la...panda :)) Ca, deh, trebuia sa vezi care, ce si-a mai luat, adica...sa nu fie careva cu mai multe gablonturi decat tine.
Inele pe toate degetele, uneori chiar si la picioare, da?
Bine, averea rezista cam...2 saptamani, pana cadea si ultima sticla colorata din inel, pana ruginea lantisorul bine impletit, iar despre bratarile pictate nici nu mai discut :)
Rezistau eroic pistoalele cu apa si fluierele...dar nici macar ele pana la urmatorul Sanpetru :)
Apoi, seara, era..BAL! Dar, eram mai marisoara cand am ajuns prima oara si va povestesc cu alta ocazie :)
joi, 28 iunie 2012
Ma iertati, dar nu ma pot abtine!
Si oricat mi-am propus sa nu mai fac politica, sa nu ma implic, sa ma rezum la dreptul meu constitutional, acela cu stampila, credeti-ma ca-mi vine sa urlu pe toate site-urile de stiri cuvinte departe de a fi ...potrivite unei...doamne!
Interpretarea mea vine separat de oricare doctrina politica (nu ca s-ar respecta vreo una la noi in tara) si fara sa fiu "doctor docent" (ca tot se poarta plagiatul) in politologie! Va spun asa, ca din popor, ca pana la urma totul este extrem de simplu, personalitatea omului isi spune cuvantul indiferent de straiele ce incearca sa le imbrace.
Ori, papitoiul asta, Ponta, nu e decat un copil oligofren caruia caruia mamica lui i-a spus mereu ca e frumos si destept si capabil. Aiurea!
Nu-mi iese din minte scena aceea de film, din ROME, in care Octavian vorbeste in memoria tatalui lui adoptiv Iulius Cezar. Si se dovedeste a fi mai mult decat un tiran, un tiran bolnav psihic! Asa si cu baietelul hranit la tzatza neagra a lui Iliescu!
Macar presedintelui (FARA A-L SIMPATIZA) inca mai simt nevoia sa-i spun Stimate Domnule Presedinte Basescu....m-ati dezamagit pana in maduva oaselor! E drept, n-a pozat presedintele in altceva decat intr-un capitan de nava, glumet,cu spritu-n nas, noi am vrut sa-l vedem "din popor" si golanelul care spune lucrurilor pe nume. N-a fost asa.
Am avut premieri...unul si unul:
taranul posac: Radu Vasile
tembelul inconstient: Ciorbea
arogantul vesnic: Nastase
fitzosul: Tariceanu
a misunat putin si neutrul Mugur Isaresc....
apocalipticul: Boc
si bineinteles cel ce aproape n-a fost: Ungureanu.
Ma iertati daca n-am relatat ordinea exacta. Ar trebui acum sa-i fac loc si papitzoiului asta grotesc, insa nu pot sub nici o forma sa accept ca e premier.
Jumatate din mine e ingrozita iar cealalta jumatate scarbita. Nu stiu ce sa fac mai intai? Sa imi fac pasaport sau sa intru in depresie pentru cele ce vor urma?
Va spun, din sufletul meu apolitic, cu dramul de democratie ce-a mai ramas si fara a simpatiza vreun partid: Sa ne fereasca Cel Sfant de hoarda otravitoare ce isi face loc spre conducerea tarii. O sa-i plangem pe toti de mai sus cu lacrimi de crocodil!
Gata, m-am descarcat!
Interpretarea mea vine separat de oricare doctrina politica (nu ca s-ar respecta vreo una la noi in tara) si fara sa fiu "doctor docent" (ca tot se poarta plagiatul) in politologie! Va spun asa, ca din popor, ca pana la urma totul este extrem de simplu, personalitatea omului isi spune cuvantul indiferent de straiele ce incearca sa le imbrace.
Ori, papitoiul asta, Ponta, nu e decat un copil oligofren caruia caruia mamica lui i-a spus mereu ca e frumos si destept si capabil. Aiurea!
Nu-mi iese din minte scena aceea de film, din ROME, in care Octavian vorbeste in memoria tatalui lui adoptiv Iulius Cezar. Si se dovedeste a fi mai mult decat un tiran, un tiran bolnav psihic! Asa si cu baietelul hranit la tzatza neagra a lui Iliescu!
Macar presedintelui (FARA A-L SIMPATIZA) inca mai simt nevoia sa-i spun Stimate Domnule Presedinte Basescu....m-ati dezamagit pana in maduva oaselor! E drept, n-a pozat presedintele in altceva decat intr-un capitan de nava, glumet,cu spritu-n nas, noi am vrut sa-l vedem "din popor" si golanelul care spune lucrurilor pe nume. N-a fost asa.
Am avut premieri...unul si unul:
taranul posac: Radu Vasile
tembelul inconstient: Ciorbea
arogantul vesnic: Nastase
fitzosul: Tariceanu
a misunat putin si neutrul Mugur Isaresc....
apocalipticul: Boc
si bineinteles cel ce aproape n-a fost: Ungureanu.
Ma iertati daca n-am relatat ordinea exacta. Ar trebui acum sa-i fac loc si papitzoiului asta grotesc, insa nu pot sub nici o forma sa accept ca e premier.
Jumatate din mine e ingrozita iar cealalta jumatate scarbita. Nu stiu ce sa fac mai intai? Sa imi fac pasaport sau sa intru in depresie pentru cele ce vor urma?
Va spun, din sufletul meu apolitic, cu dramul de democratie ce-a mai ramas si fara a simpatiza vreun partid: Sa ne fereasca Cel Sfant de hoarda otravitoare ce isi face loc spre conducerea tarii. O sa-i plangem pe toti de mai sus cu lacrimi de crocodil!
Gata, m-am descarcat!
miercuri, 27 iunie 2012
Oamenii frumosi se trezesc devreme....
....azi am facut-o si eu :)
Stiti voi zicala din batrani "cine se trezeste de dimineata, departe ajunge" ? Eh, azi, la 8, trecute, fix, eram infloritoare si zglobie, pe la Piata Victoriei, inspre (fiti atenti) metrou .
Merg extrem de rar cu metroul (sau cu orice fel de transport public in comun) pentru ca ador sa merg pe jos, unde mai pui ca "face picioru' frumos" si am ocazia sa casc ochii pe la toate minunatiile naturii, de la lighioane, la cladiri si de la oameni sarmani la adevarate monumente de chirurgie plastica :)
Cum spuneam, nu merg des cu metroul asa ca totul devine o adevarata aventura pentru mine.
Azi dimineata, ca despre asta vreau sa vorbim, am vazut o adevarata explozie de femei frumoase. Muuuulteeee!
Atat de multe incat am impresia ca toate femeile frumoase din Bucuresti sunt corporatiste si merg cu metroul, devreme dimineata. Sa ne intelegem, nu vorbesc aici despre specia numita pitzipoanca vulgara, atent intretinuta de zeci de saloane de frumusete, bronzat, unghii false si fatete dentare. Vorbesc despre femei, cu adevarat frumoase, suple, aranjate, decente si elegante. Am vazut o adevarata parada de rochite superbe, cu bun gust alese, culori minunate, lungi, scurte, insa deloc vulgare. Fara machiaj in exces, fara dorinta de-a fi admirate, fara a-si etala decoltee sau "craci" , doamnele si domnisoarele grabite, cu parul in vant, punga de covrigi sau paharul de cafea, bronz subtil si semi-zambet EXISTA si se...trezesc devreme :)
Aproape ca-mi era rusine de trista mea concluzie de acum cateva saptamani, cum ca romanasii au chipuri inconfundabile de oameni tristi si nemultumiti.
Au inceput femeile sa fie frumoase pentru ELE, nu pentru EI :) ceea ce-mi place la nebunie si mi-era drag sa le admir. Felicitari!
Acum...dilema mea este urmatoarea : sa schimb traseul matinal de venit la job, in care am parte de exact aceleasi 3 pitzipoance, 2 eleve la arte si una bruneta-siliconata care trece pe langa Radisson la 9 trecute, fix, SAU sa ma trezesc cu o ora mai devreme si sa ma reapuc de mersul cu metroul?
Glumesc, desigur :) Nu renunt la a traversa Cismigiul :)
Si ca sa imi continui ziua cu un zambet pe buze, va mai spun ca undeva pe strada Batiste, aproape mi s-a oprit inima (fara sa fiu mentalista) cand am vazut alergand spre mine (frontal, din directie opusa) 3 catei blanosi cu limbile in aer. Eh, cateva secunde mai tarziu, au trecut pe langa mine, zguduindu-ma, ei de fapt alergau de un al 4-lea (chao-chao, rotunjor, grasut si plusat) si
erau veseli nevoie mare, happy to be alive, cum ar zice ...americanii :)
Ceea ce va doresc si voua!
Stiti voi zicala din batrani "cine se trezeste de dimineata, departe ajunge" ? Eh, azi, la 8, trecute, fix, eram infloritoare si zglobie, pe la Piata Victoriei, inspre (fiti atenti) metrou .
Merg extrem de rar cu metroul (sau cu orice fel de transport public in comun) pentru ca ador sa merg pe jos, unde mai pui ca "face picioru' frumos" si am ocazia sa casc ochii pe la toate minunatiile naturii, de la lighioane, la cladiri si de la oameni sarmani la adevarate monumente de chirurgie plastica :)
Cum spuneam, nu merg des cu metroul asa ca totul devine o adevarata aventura pentru mine.
Azi dimineata, ca despre asta vreau sa vorbim, am vazut o adevarata explozie de femei frumoase. Muuuulteeee!
Atat de multe incat am impresia ca toate femeile frumoase din Bucuresti sunt corporatiste si merg cu metroul, devreme dimineata. Sa ne intelegem, nu vorbesc aici despre specia numita pitzipoanca vulgara, atent intretinuta de zeci de saloane de frumusete, bronzat, unghii false si fatete dentare. Vorbesc despre femei, cu adevarat frumoase, suple, aranjate, decente si elegante. Am vazut o adevarata parada de rochite superbe, cu bun gust alese, culori minunate, lungi, scurte, insa deloc vulgare. Fara machiaj in exces, fara dorinta de-a fi admirate, fara a-si etala decoltee sau "craci" , doamnele si domnisoarele grabite, cu parul in vant, punga de covrigi sau paharul de cafea, bronz subtil si semi-zambet EXISTA si se...trezesc devreme :)
Aproape ca-mi era rusine de trista mea concluzie de acum cateva saptamani, cum ca romanasii au chipuri inconfundabile de oameni tristi si nemultumiti.
Au inceput femeile sa fie frumoase pentru ELE, nu pentru EI :) ceea ce-mi place la nebunie si mi-era drag sa le admir. Felicitari!
Acum...dilema mea este urmatoarea : sa schimb traseul matinal de venit la job, in care am parte de exact aceleasi 3 pitzipoance, 2 eleve la arte si una bruneta-siliconata care trece pe langa Radisson la 9 trecute, fix, SAU sa ma trezesc cu o ora mai devreme si sa ma reapuc de mersul cu metroul?
Glumesc, desigur :) Nu renunt la a traversa Cismigiul :)
Si ca sa imi continui ziua cu un zambet pe buze, va mai spun ca undeva pe strada Batiste, aproape mi s-a oprit inima (fara sa fiu mentalista) cand am vazut alergand spre mine (frontal, din directie opusa) 3 catei blanosi cu limbile in aer. Eh, cateva secunde mai tarziu, au trecut pe langa mine, zguduindu-ma, ei de fapt alergau de un al 4-lea (chao-chao, rotunjor, grasut si plusat) si
erau veseli nevoie mare, happy to be alive, cum ar zice ...americanii :)
Ceea ce va doresc si voua!
luni, 25 iunie 2012
Cu si despre uichend
Sa fi fost vreo 7 dimineata, duminica, atunci cand aerul devenise deja respirabil, iar somnul cel mai bun drog din lume.
Peste noapte ma trezisem de cel putin 3 ori pentru ritualul canicular : dat jos din pat, hop in dus sub un jet de apa calaie si lasand o dara umeda in urma pas-pas inapoi in pat. Deja o fac de atat de mult timp, de atat de multe veri incat nici nu mai realizez.
Si cum sambata a fost o zi moto cu plimbari pe diverse hartoape, aerul de munte, ploaia care a inceput cand noi inca eram calare pe bestia paraitoare, plus paharul acela de vin de pelin (amar de dulce) au facut din epuizarea mea o capitulare totala in favoarea cornului impins in perna.
Daaaar....la 7 dimineata, cand aerul semana a briza, vecina noastra de curte s-a decis sa tarasca ceva scartaietor-metalic (pot doar presupune ca era un carucior de cumparaturi ) si sa-i urle cu "dragoste" lui barbac'so ca "n-are el treaba unde merge ea!" .
Ca un complot, animalul meu blanos (Nemo, a se intelege) de cum a vazut ca stapana a facut ochi l-au apucat iubirile matinale. Asta pentru ca in timpul saptamanii la auzul alarmei de telefon totul devine permis, chiar si presopunctura cu labutele pe obrazul meu, dar mai ales o limba aspra pe pleoapele stapanei semi-adormite. Asa ca, in ziua in care pana si Dumnezeu a decis ca e bine sa ne odihnim...matzul n-are alta treaba decat sa-mi demonstreze obraz-la-obraz ca stie sa toarca!
Si...pentru ca sunt malefica din fire...mai am un plan bine pus la punct; Sa-i spun matzului "du-te iubeste-l pe Costin" si sa ma fac mica in cearceaf.
Apoi, toate merg ca unse: Nemo il baloseste pe Costin, Costin se trezeste si constata cat e de cald. Inchide geamul sa n-o mai auzim pe vecina si porneste aerul conditionat din sufragerie, cat sa ajunga pana in dormitor izul racoros.
Am dormit pana la 11, trecute, fix :)
Peste noapte ma trezisem de cel putin 3 ori pentru ritualul canicular : dat jos din pat, hop in dus sub un jet de apa calaie si lasand o dara umeda in urma pas-pas inapoi in pat. Deja o fac de atat de mult timp, de atat de multe veri incat nici nu mai realizez.
Si cum sambata a fost o zi moto cu plimbari pe diverse hartoape, aerul de munte, ploaia care a inceput cand noi inca eram calare pe bestia paraitoare, plus paharul acela de vin de pelin (amar de dulce) au facut din epuizarea mea o capitulare totala in favoarea cornului impins in perna.
Daaaar....la 7 dimineata, cand aerul semana a briza, vecina noastra de curte s-a decis sa tarasca ceva scartaietor-metalic (pot doar presupune ca era un carucior de cumparaturi ) si sa-i urle cu "dragoste" lui barbac'so ca "n-are el treaba unde merge ea!" .
Ca un complot, animalul meu blanos (Nemo, a se intelege) de cum a vazut ca stapana a facut ochi l-au apucat iubirile matinale. Asta pentru ca in timpul saptamanii la auzul alarmei de telefon totul devine permis, chiar si presopunctura cu labutele pe obrazul meu, dar mai ales o limba aspra pe pleoapele stapanei semi-adormite. Asa ca, in ziua in care pana si Dumnezeu a decis ca e bine sa ne odihnim...matzul n-are alta treaba decat sa-mi demonstreze obraz-la-obraz ca stie sa toarca!
Si...pentru ca sunt malefica din fire...mai am un plan bine pus la punct; Sa-i spun matzului "du-te iubeste-l pe Costin" si sa ma fac mica in cearceaf.
Apoi, toate merg ca unse: Nemo il baloseste pe Costin, Costin se trezeste si constata cat e de cald. Inchide geamul sa n-o mai auzim pe vecina si porneste aerul conditionat din sufragerie, cat sa ajunga pana in dormitor izul racoros.
Am dormit pana la 11, trecute, fix :)
vineri, 22 iunie 2012
Vara eu nu trag concluzii :)
Nu sunt mandra ca plagiez ideea portoricanului Conector, (la noi se scrie cum se zice) dar pentru ca e vara, se poarta plagiatul, si lucrurile incep cu NU in fata, tind sa fac parte din turma autohtona de mioare.
Anyways, m-am gandit sa abordez o noua tactica de scris, mult mai umana, mai apropiata de viata mea. Sa vedem cat o tine, cum ma va face sa ma simt si ce-o sa vina dupa :)
Am tot tras concluzii "in general" si cu "daca sau parca", apoi banalul "parerea mea" sau chiar metaforicul "cititi printre randuri".
Am depasit momentul in care concurez cu propria-mi persoana pentru cuvinte bine spuse. Vreau sa am aici, in pagini virtuale, povesti scurte si dese ale zilelor ce-mi trec parca prea repede. Si evident cate o cugetare aferenta.
Facem exercitiul acesta impreuna? Am inceput sa pierd esenta zilelor, sa uit intamplari si sa blamez timpul ba ca fuge, ba ca sta. Vreau sa-l valorific. Tot in scopul de a-l analiza, candva, pe viitor si cu ironicul "dar sa nu facem planuri" in fata :)
Intamplarea de azi se numeste "O fapta buna" ...
De cand cu binecunoscuta canicula (not that tehere's anything wrong with that) somnul meu e mai iepuresc asa, iar azi-noapte a fost de-a dreptul misterios, caci se ferea sa apara. Am facut transee prin cearceaf, am framantat bine la perna, cert e ca dimineata pe la 6 parca si stomacu-mi dadea semne de revolta.
Pe la 8 jumate mi-a spus clar ca intra in greva, nu ma mai asculta si daca nu reactionez rapid cu vreun leac ameninta sa ia si alte organe in gasca razvratitilor.
Inspre orele 10 am decis ca nu ma las rapusa si nu sacrific o zi de vineri la birou pentru una de concediu medical, asa ca am pornit agale spre job. Atitudine teatrala, tinandu-ma de cladiri, pas-pas pe la umbra si cu o paloare actoriceasca pe chip, dar bine ascunsa de ochelarii de soare.
In apropiere de parcul Cismigiu, ma acosteaza (la modul finut) o doamna, asiatica (nu-i deosebesc, imi pare rau) care ma intreaba daca vorbesc engleza. Ii confirm, fac un efort sa o intreb cu ce o pot ajuta, iar ea imi spune ca vrea sa ajunga la Festival.
Ma dumiresc de indata dupa ce imi arata panoul publicitar cu "festivalul traditiilor" ceva amestecat cu folk si foarte multe natii care-si prezinta franturi de obiceiuri traditionale pline de talent.
Se plange ca nu sunt marcaje si ma intreaba UNDE anume in Cismigiu ar putea avea loc festivalul? O fi mare parcul?
Starea mea de spirit nu era una tocmai buna insa am reusit sa calculez in minte ca mi-ar lua de doua ori mai mult sa-i fac o harta verbala a parcului decat sa ii spun sa ma insoteasca si sa mergem impreuna.
Ceea ce am si facut.
Cu succes!
Am gasit locatia in parc, tocmai se amplasa o scena, nu prea era lume, inafara de organizatori, dar asiatica mea parea extrem de multumita!
Mi-a zambit laaaaarg si mi-a multumit din suflet.
Am incercat sa fac si eu la fel, sa fac inca un efort de coerenta si sa-i urez weekend placut. Zambetul mi-a fost intrerupt de-o musca, mica, care-a plonjat direct la mine-n gat.
Da, am inghitit-o....
Nici de asta nu-s mandra, nici bucuroasa.
DAR...am facut o fapta buna!
Cu asiatica, nu cu musca :))
weekend fain oameni buni!
Anyways, m-am gandit sa abordez o noua tactica de scris, mult mai umana, mai apropiata de viata mea. Sa vedem cat o tine, cum ma va face sa ma simt si ce-o sa vina dupa :)
Am tot tras concluzii "in general" si cu "daca sau parca", apoi banalul "parerea mea" sau chiar metaforicul "cititi printre randuri".
Am depasit momentul in care concurez cu propria-mi persoana pentru cuvinte bine spuse. Vreau sa am aici, in pagini virtuale, povesti scurte si dese ale zilelor ce-mi trec parca prea repede. Si evident cate o cugetare aferenta.
Facem exercitiul acesta impreuna? Am inceput sa pierd esenta zilelor, sa uit intamplari si sa blamez timpul ba ca fuge, ba ca sta. Vreau sa-l valorific. Tot in scopul de a-l analiza, candva, pe viitor si cu ironicul "dar sa nu facem planuri" in fata :)
Intamplarea de azi se numeste "O fapta buna" ...
De cand cu binecunoscuta canicula (not that tehere's anything wrong with that) somnul meu e mai iepuresc asa, iar azi-noapte a fost de-a dreptul misterios, caci se ferea sa apara. Am facut transee prin cearceaf, am framantat bine la perna, cert e ca dimineata pe la 6 parca si stomacu-mi dadea semne de revolta.
Pe la 8 jumate mi-a spus clar ca intra in greva, nu ma mai asculta si daca nu reactionez rapid cu vreun leac ameninta sa ia si alte organe in gasca razvratitilor.
Inspre orele 10 am decis ca nu ma las rapusa si nu sacrific o zi de vineri la birou pentru una de concediu medical, asa ca am pornit agale spre job. Atitudine teatrala, tinandu-ma de cladiri, pas-pas pe la umbra si cu o paloare actoriceasca pe chip, dar bine ascunsa de ochelarii de soare.
In apropiere de parcul Cismigiu, ma acosteaza (la modul finut) o doamna, asiatica (nu-i deosebesc, imi pare rau) care ma intreaba daca vorbesc engleza. Ii confirm, fac un efort sa o intreb cu ce o pot ajuta, iar ea imi spune ca vrea sa ajunga la Festival.
Ma dumiresc de indata dupa ce imi arata panoul publicitar cu "festivalul traditiilor" ceva amestecat cu folk si foarte multe natii care-si prezinta franturi de obiceiuri traditionale pline de talent.
Se plange ca nu sunt marcaje si ma intreaba UNDE anume in Cismigiu ar putea avea loc festivalul? O fi mare parcul?
Starea mea de spirit nu era una tocmai buna insa am reusit sa calculez in minte ca mi-ar lua de doua ori mai mult sa-i fac o harta verbala a parcului decat sa ii spun sa ma insoteasca si sa mergem impreuna.
Ceea ce am si facut.
Cu succes!
Am gasit locatia in parc, tocmai se amplasa o scena, nu prea era lume, inafara de organizatori, dar asiatica mea parea extrem de multumita!
Mi-a zambit laaaaarg si mi-a multumit din suflet.
Am incercat sa fac si eu la fel, sa fac inca un efort de coerenta si sa-i urez weekend placut. Zambetul mi-a fost intrerupt de-o musca, mica, care-a plonjat direct la mine-n gat.
Da, am inghitit-o....
Nici de asta nu-s mandra, nici bucuroasa.
DAR...am facut o fapta buna!
Cu asiatica, nu cu musca :))
weekend fain oameni buni!
marți, 19 iunie 2012
Azi nu merit nimic!
Am facut-o de oaie... Asa pentru mine, pentru mintea mea si pentru toate cele ce le scriu, spun dar nu le aplic.
M-am tarat ieri de la birou facand un efort sa ajung acasa pentru ca ma simteam pur si simplu epuizata. Aveam senzatia ca daca mai exista un dram de energie in corpul meu, acesta trebuie conservat. Nu eram deloc in apele mele...
In fine, am ajuns acasa, m-am apucat sa fac ordine (asa se intampla cand iti planifici sa te prabusesti si sa dormi, n-ai cum) sa schimb lenjerii de pat, sa sterg praful, sa schimb nisipul lui Nemo, sa curat baia, ce mai...curatenie generala...
In verva maxima am deschis sertarul in care tin lenejeriile si prosoapele cu gandul sa iau una curata. Oh well... am descoperit ca era culcusul motanului meu. Bine, stiam ca mai intra prin sertare, cand are nevoie de un loc "al lui" insa in graba mea cea mare, cand am vazut intreg sertarul plin de blana de Nemo...fiecare husa de perna avea blana, fiecare prosop purta urme de labute...am inebunit!
Fara sa stau sa cuget m-am dus plina de draci si am apucat motanul de ceafa si i-am ars doua peste bot! Apoi am inceput sa sortez lenjerii de pat si prosoape de pus la spalat.
Ei bine, animalul a inceput sa-mi tuseasca, sa stranute, parea ca nu poate sa respire. Ori l-am speriat cu apucaturile mele de femeie bolnava, ori loviturile mele peste bot i-au cauzat puseele de tuse, i-au luat vreo doua minute sa-si revina.
Doua minute in care ma uitam la el cu groaza si nu stiam CE sa fac! Mi s-a scurs ultima doza de energie, am simtit cum imi cedeaza orice instinct si nu-mi doream decat sa ma evapor, dar el, animalul meu, sa fie bine.
N-are sens sa va vorbesc despre regretele mele, despre rusinea pe care am simtit-o cand ma gandeam la comportamentul meu. Am avut asa, vreo cateva secunde in care n-am simtit nimic altceva decat rusine la adresa mea.
El, motanul face parte din frumusetea mea zilnica! Iubirea lui, poznele lui, ma ajuta sa vad partea plina a paharului, iar eu, intr-un moment de frustrare si nervi ma razbun pe el?
NIMIC din ceea ce-mi umple sufletul nu merita sa aiba parte de comportamentul meu din momentele rele. Momentele rele sunt ale mele, pentru ca eu aleg sa le dau prioritate. DE CE trebuie sa sufere cei dragi? Pentru ca eu sunt obsedata de ordine?Pentru fixismele mele ca totul trebuie sa fie la locul lui?
Nu e ca si cum as detine o masina a timpului si pot sa sterg amintirile urate din mintea celor dragi. Mai ales cand aceste episoade ale mele ii afecteaza nevinovati.
Da, le am, ca orice om am momentele mele pline de otrava... Bine, poate la puterea a doua...
Si, ca sa-mi primesc cu varf si indesat portia de rusine, putin timp dupa incidentul respectiv, Nemo a venit la mine si mi s-a cuibarit in brate, cautandu-mi obrazul cu boticul lui umed. Pentru ca ma iubeste, rea, nebuna, cum as fi, pentru el sunt singura familie....sunt siguranta, sunt hrana, sunt stapana, sunt mama?
In oglinda sunt plina de promisiuni...ca gandesc, ca nu judec, ca analizez, ca tolerez...cer toleranta, cer intelegere, cer fericire. Daca de la o chestie atata de mica m-am pierdut cu firea, apoi am avut tupeul sa ma scuz ca eram obosita...ce-as putea face intr-o situatie mai de criza?
Inca n-am invatat lectia rabdarii, inca nu merit sa cer mai mult decat am.
Fiintele dragi sunt alaturi de noi chiar si in cele mai rele momente. Asta nu le transforma in scut! Chiar daca ne vad in zilele proaste si ne iarta, ne iubesc in continuare nu trebuie sa inteleaga un comportament plin de rautate.
Am tinut sa-mi scriu acest regret, pentru ca nu vreau sa dau ragaz mintii sa-l tolereze, sau , mai rau, sa-l uite.
M-am tarat ieri de la birou facand un efort sa ajung acasa pentru ca ma simteam pur si simplu epuizata. Aveam senzatia ca daca mai exista un dram de energie in corpul meu, acesta trebuie conservat. Nu eram deloc in apele mele...
In fine, am ajuns acasa, m-am apucat sa fac ordine (asa se intampla cand iti planifici sa te prabusesti si sa dormi, n-ai cum) sa schimb lenjerii de pat, sa sterg praful, sa schimb nisipul lui Nemo, sa curat baia, ce mai...curatenie generala...
In verva maxima am deschis sertarul in care tin lenejeriile si prosoapele cu gandul sa iau una curata. Oh well... am descoperit ca era culcusul motanului meu. Bine, stiam ca mai intra prin sertare, cand are nevoie de un loc "al lui" insa in graba mea cea mare, cand am vazut intreg sertarul plin de blana de Nemo...fiecare husa de perna avea blana, fiecare prosop purta urme de labute...am inebunit!
Fara sa stau sa cuget m-am dus plina de draci si am apucat motanul de ceafa si i-am ars doua peste bot! Apoi am inceput sa sortez lenjerii de pat si prosoape de pus la spalat.
Ei bine, animalul a inceput sa-mi tuseasca, sa stranute, parea ca nu poate sa respire. Ori l-am speriat cu apucaturile mele de femeie bolnava, ori loviturile mele peste bot i-au cauzat puseele de tuse, i-au luat vreo doua minute sa-si revina.
Doua minute in care ma uitam la el cu groaza si nu stiam CE sa fac! Mi s-a scurs ultima doza de energie, am simtit cum imi cedeaza orice instinct si nu-mi doream decat sa ma evapor, dar el, animalul meu, sa fie bine.
N-are sens sa va vorbesc despre regretele mele, despre rusinea pe care am simtit-o cand ma gandeam la comportamentul meu. Am avut asa, vreo cateva secunde in care n-am simtit nimic altceva decat rusine la adresa mea.
El, motanul face parte din frumusetea mea zilnica! Iubirea lui, poznele lui, ma ajuta sa vad partea plina a paharului, iar eu, intr-un moment de frustrare si nervi ma razbun pe el?
NIMIC din ceea ce-mi umple sufletul nu merita sa aiba parte de comportamentul meu din momentele rele. Momentele rele sunt ale mele, pentru ca eu aleg sa le dau prioritate. DE CE trebuie sa sufere cei dragi? Pentru ca eu sunt obsedata de ordine?Pentru fixismele mele ca totul trebuie sa fie la locul lui?
Nu e ca si cum as detine o masina a timpului si pot sa sterg amintirile urate din mintea celor dragi. Mai ales cand aceste episoade ale mele ii afecteaza nevinovati.
Da, le am, ca orice om am momentele mele pline de otrava... Bine, poate la puterea a doua...
Si, ca sa-mi primesc cu varf si indesat portia de rusine, putin timp dupa incidentul respectiv, Nemo a venit la mine si mi s-a cuibarit in brate, cautandu-mi obrazul cu boticul lui umed. Pentru ca ma iubeste, rea, nebuna, cum as fi, pentru el sunt singura familie....sunt siguranta, sunt hrana, sunt stapana, sunt mama?
In oglinda sunt plina de promisiuni...ca gandesc, ca nu judec, ca analizez, ca tolerez...cer toleranta, cer intelegere, cer fericire. Daca de la o chestie atata de mica m-am pierdut cu firea, apoi am avut tupeul sa ma scuz ca eram obosita...ce-as putea face intr-o situatie mai de criza?
Inca n-am invatat lectia rabdarii, inca nu merit sa cer mai mult decat am.
Fiintele dragi sunt alaturi de noi chiar si in cele mai rele momente. Asta nu le transforma in scut! Chiar daca ne vad in zilele proaste si ne iarta, ne iubesc in continuare nu trebuie sa inteleaga un comportament plin de rautate.
Am tinut sa-mi scriu acest regret, pentru ca nu vreau sa dau ragaz mintii sa-l tolereze, sau , mai rau, sa-l uite.
luni, 18 iunie 2012
Lectia zilei de azi
Se spune ca nici o zi nu este irosita daca am reusit sa invatam ceva nou.
Ma zbat intre a-mi pastra scepticismul darwinist iar apoi, cumva, out-of-the-blue se intampla ceva-ul care zguduie subconstientul si constientul, ma transforma intr-o bucata de suflet, atat de fragila incat pana si lumina zilei o orbeste.
Imi spun, eu, mie, in oglinda, ca ar fi prea putin sa nu existe motiv in spatele oricarei intamplari. Ca ar fi prea banal sa fim parte integrata din natura fara ca sufletul sa devina o bucata de energie ce hraneste universul.
Dar, cel mai important, va spun voua, celor ce cautati raspunsuri, conditia primordiala a oricarei intamplari posibile (pornind de la premisa ca TOTUL e posibil) este ca noi, omul, sufletul, fiinta vie sa CREADA! Cred deci exist!
Am ajuns, intamplator, sa citesc blogul unei femei de 39 de ani care si-a pierdut sotul, sufletul-pereche, tatal celor doi copii ai ei, prietenul cel mai bun...Si dupa ce s-au luptat impreuna (impreuna fiind un cuvant important) cu boala care i-a rapit sotul, timp de 1 an si jumatate...si-au spus adio. Iar dupa doar cateva luni (prea putin, daca vreti parerea mea) femeia asta s-a apucat sa scrie.
Sunt cumva confuza, prinsa intre nevoia de-a o intelege, admira sau judeca. O judec pentru ca nu pot intelege CUM de a reusit sa-si puna ordine in viata atat de repede. O inteleg pentru ca e lesne de priceput ca atunci cand ai doi copii mici, NU AI timp sa-ti plangi de mila, oricat de ranita ai fi. Si o admir pentru ca ea isi incepe o noua viata in fiecare zi. Crede cu tarie in viata aceasta noua, a imbratisat trecutul ca fiind...o parte a ei, o parte trista. Scrie atat de frumos despre "minunatul ei suflet-pereche care a parasit lumea mult prea devreme" incat eu (rationala) nu pot sa citesc fara sa-mi pun o intrebare: "oare femeia a luat-o razna?"
Dar tot ea imi da raspunsul in paginile zilnice ale blogului, spunand ca singura ei optiune a fost sa INVETE ceva din aceasta lectie, sa dea piept cu viata si sa-i spuna (vietii) CE VREA de acum inainte, pentru "cat timp mai are de trait" (si nu e nici un subinteles dramatic aici).
I-am citit fiecare cuvintel fascinata, apoi m-am propulsat in vizuina de cartita in care m-as fi ascuns eu de restul lumii daca as fi trecut prin ceva similar. Da, mi-am recunoscut rusinata ca intr-o situatie similara as fi cedat suferintei, m-as fi izolat complet si mi-as fi plans de mila pentru tot restul vietii.
Mi-am recunoscut chiar, ca din pur egoism nu vreau sa am urmasi, tocmai pentru ca n-as vrea vreodata sa existe "franghii" care sa ma ancoreze fortat in realitate. Pentru ca, dupa cum spune si femeia aceasta de 39 de ani, ii vine cateodata sa-si scoata copii la licitatie pe e-bay :) Dar, pentru si din cauza lor ea exista.
Sa ma premiez pentru sinceritate, sau sa caut lectia evidenta? Ca pentru toate lucrurile care ne inconjoara exista o motivatie pe care TREBUIE sa o intelegem si ACCEPTAM, altfel ramanem pironiti intr-un loc mic si sumbru. Ca trebuie sa spunem vietii clar CE vrem, ca trebuie sa avem , mai intai de toate, NOI un scop pentru care sa luptam. Ca o batalie pierduta, oricat de dureroasa ar fi nu este decat O batalie, nicidecum n-am pierdut razboiul. Razboiul fiind de fapt aceasta sete de auto-cunoastere si auto-motivare.
Suna a discurs motivational, cand (imi veti spune) viata este mult mai complicata, mult mai plina de greutati, mult mai gri, mult mai...
Revin, asupra celor pe care vi le-am spus acum 4 ani cand (inca o data) luptam pentru mine: ACCEPTARE, INTELEGERE, SIMTIRE.
Asta-i lectia zilei de azi.
Fara nici o revelatie :)
Ma zbat intre a-mi pastra scepticismul darwinist iar apoi, cumva, out-of-the-blue se intampla ceva-ul care zguduie subconstientul si constientul, ma transforma intr-o bucata de suflet, atat de fragila incat pana si lumina zilei o orbeste.
Imi spun, eu, mie, in oglinda, ca ar fi prea putin sa nu existe motiv in spatele oricarei intamplari. Ca ar fi prea banal sa fim parte integrata din natura fara ca sufletul sa devina o bucata de energie ce hraneste universul.
Dar, cel mai important, va spun voua, celor ce cautati raspunsuri, conditia primordiala a oricarei intamplari posibile (pornind de la premisa ca TOTUL e posibil) este ca noi, omul, sufletul, fiinta vie sa CREADA! Cred deci exist!
Am ajuns, intamplator, sa citesc blogul unei femei de 39 de ani care si-a pierdut sotul, sufletul-pereche, tatal celor doi copii ai ei, prietenul cel mai bun...Si dupa ce s-au luptat impreuna (impreuna fiind un cuvant important) cu boala care i-a rapit sotul, timp de 1 an si jumatate...si-au spus adio. Iar dupa doar cateva luni (prea putin, daca vreti parerea mea) femeia asta s-a apucat sa scrie.
Sunt cumva confuza, prinsa intre nevoia de-a o intelege, admira sau judeca. O judec pentru ca nu pot intelege CUM de a reusit sa-si puna ordine in viata atat de repede. O inteleg pentru ca e lesne de priceput ca atunci cand ai doi copii mici, NU AI timp sa-ti plangi de mila, oricat de ranita ai fi. Si o admir pentru ca ea isi incepe o noua viata in fiecare zi. Crede cu tarie in viata aceasta noua, a imbratisat trecutul ca fiind...o parte a ei, o parte trista. Scrie atat de frumos despre "minunatul ei suflet-pereche care a parasit lumea mult prea devreme" incat eu (rationala) nu pot sa citesc fara sa-mi pun o intrebare: "oare femeia a luat-o razna?"
Dar tot ea imi da raspunsul in paginile zilnice ale blogului, spunand ca singura ei optiune a fost sa INVETE ceva din aceasta lectie, sa dea piept cu viata si sa-i spuna (vietii) CE VREA de acum inainte, pentru "cat timp mai are de trait" (si nu e nici un subinteles dramatic aici).
I-am citit fiecare cuvintel fascinata, apoi m-am propulsat in vizuina de cartita in care m-as fi ascuns eu de restul lumii daca as fi trecut prin ceva similar. Da, mi-am recunoscut rusinata ca intr-o situatie similara as fi cedat suferintei, m-as fi izolat complet si mi-as fi plans de mila pentru tot restul vietii.
Mi-am recunoscut chiar, ca din pur egoism nu vreau sa am urmasi, tocmai pentru ca n-as vrea vreodata sa existe "franghii" care sa ma ancoreze fortat in realitate. Pentru ca, dupa cum spune si femeia aceasta de 39 de ani, ii vine cateodata sa-si scoata copii la licitatie pe e-bay :) Dar, pentru si din cauza lor ea exista.
Sa ma premiez pentru sinceritate, sau sa caut lectia evidenta? Ca pentru toate lucrurile care ne inconjoara exista o motivatie pe care TREBUIE sa o intelegem si ACCEPTAM, altfel ramanem pironiti intr-un loc mic si sumbru. Ca trebuie sa spunem vietii clar CE vrem, ca trebuie sa avem , mai intai de toate, NOI un scop pentru care sa luptam. Ca o batalie pierduta, oricat de dureroasa ar fi nu este decat O batalie, nicidecum n-am pierdut razboiul. Razboiul fiind de fapt aceasta sete de auto-cunoastere si auto-motivare.
Suna a discurs motivational, cand (imi veti spune) viata este mult mai complicata, mult mai plina de greutati, mult mai gri, mult mai...
Revin, asupra celor pe care vi le-am spus acum 4 ani cand (inca o data) luptam pentru mine: ACCEPTARE, INTELEGERE, SIMTIRE.
Asta-i lectia zilei de azi.
Fara nici o revelatie :)
miercuri, 13 iunie 2012
Suntem prea destepti sa traim prost!
...sau cu alte cuvinte ; viata-i prea scurta sa nu ne facem de cap.
Din ce in ce mai multe cazuri de mariaj om-cariera ajung la urechile mele. Din ce in ce mai multi oameni depresivi pentru ca...nu traiesc. Ei bine, traiesc, dar nu asa cum ar vrea.
Despre job si carierisme vorbim azi dragii mei cititori.
Sunt un om care isi iubeste jobul. Il iubesc! Oricat de grea ar fi o zi la birou pentru mine, la final, tot gasesc doua-trei motive sa fiu fericita cu ce mi-au scris degetele :) Scriu. Pentru ca asta mi-am dorit de la 9 ani, pentru ca am trecut prin diverse companii, mari, mici, am avut diverse titluri de job, pompoase, abstracte, inutile :) Si eu am vrut sa scriu. Asta fac zi de zi si imi place, vin dimineata la birou cu un zambet pe buze (acritura de mine). Anyways, desi sunt un om norocos ca fac ceea ce-mi place, eu sunt casatorita cu sotul meu nu cu jobul meu. Si oricat de amorezata as fi de cuvinte si copywriting, mai mult imi iubesc serile cu el, leneveala cu un pahar de vin bun in mana sau sa citesc o carte (de ce nu, de specialitate). Sunt o persoana extrem de ambitioasa, in competitie cu mine zilnic, vreau sa-mi depasesc limitele, sa evoluez, am pretentii sa invat ceva nou in fiecare zi si am tendinte carieriste, recunosc. Insa nu voi tragediza niciodata un esec si nu as putea sa traiesc cu teama ca "sunt in pericol la job". Nu! Nu e stilul meu.
Acum punem putin pe hold treaba cu jobul, cariera, nebunia in care ne scaldam zilnic.
Viata este simpla, fericirea este simpla, a trai este simplu. A fi organizat este simplu, a fi eficient este simplu. A folosi cele 8 ore de munca (pentru care esti platit) in mod eficient si proactiv este simplu. N-am chef de strategii corporatiste, nu aici, la mine-n casa de pe blog.
Nu este scopul meu sa fiu Steve Jobs. Nu vreau sa raman in istoria omenirii pentru inventiile mele. Da, ar fi minunat sa las macar o carte in urma, dar scrisa cu drag, relaxata, cu acelasi pahar de vin in mana....
Vreau sa vad lumea, vreau sa zambesc macar o jumatate de ora pe zi, vreau sa imi placa de mine ca OM, vreau sa citesc cel putin o carte pe saptamana si mai ales nu vreau sa-mi fac griji ca "nu o sa devin" habar n-am ce director "pana am 30 de ani".
Simplu si firesc, v-am zis. Nu imi doresc ceva iesit din comun. Nu caut miracole existentiale.
Este trist ca devenim (noi ca natie/specie) o armata de furnicute corporatiste inzestrate genetic cu dorinta de-a ajunge in varful piramidei. Multe dintre aceste furnicute habar n-au de ce fac asta. O regina furnicuta, ajunsa in varful-varfului habar n-are ca pozitia respectiva implica izolarea completa si productia de "oua" pentru "musuroi".
Robotei controlati de rate la banca si statistici financiare puse pe hartie.
OK...(or not ok) si ajungem intr-o zi sa avem REVELATIA (momentul ala in care realizezi cat esti de prost) cum ca nu ne place viata noastra, nu ni se potriveste, citim rapoarte de vanzari in somn, purtam costumul mai lejer decat pijamaua si aproape ca facem zoom cu touch pe paginile (reale) de amintiri din copilarie ale lui Nica.
Credeti-ma, pe cuvant, mai rau de atat nu se poate. Daca pana in acel moment ai trait cu teama ca iti poti pierde jobul si n-o sa-ti poti platii ratele la banca, sau n-o sa ai bani de concediu in Grecia, te anunt cu drag ca aceste "dezastre" ar fi cel mai bun lucru care ti s-ar putea intampla. Ai ajunge in situatia in care ai fi VIU si ai TRAI. Fara de bani, fara de concediu, nu atat de mult prin ipocrizia din centrul istoric al Bucurestiului, dar crede-ma...nevoia te face inventiv.
Si....vorba mea preferata (din ultimul timp) : Habar n-ai avut cat de puternic poti sa fii pana cand a fi puternic iti este singura optiune.
sau cool
sau viu
merge si cu astea :)
Choose life !
Din ce in ce mai multe cazuri de mariaj om-cariera ajung la urechile mele. Din ce in ce mai multi oameni depresivi pentru ca...nu traiesc. Ei bine, traiesc, dar nu asa cum ar vrea.
Despre job si carierisme vorbim azi dragii mei cititori.
Sunt un om care isi iubeste jobul. Il iubesc! Oricat de grea ar fi o zi la birou pentru mine, la final, tot gasesc doua-trei motive sa fiu fericita cu ce mi-au scris degetele :) Scriu. Pentru ca asta mi-am dorit de la 9 ani, pentru ca am trecut prin diverse companii, mari, mici, am avut diverse titluri de job, pompoase, abstracte, inutile :) Si eu am vrut sa scriu. Asta fac zi de zi si imi place, vin dimineata la birou cu un zambet pe buze (acritura de mine). Anyways, desi sunt un om norocos ca fac ceea ce-mi place, eu sunt casatorita cu sotul meu nu cu jobul meu. Si oricat de amorezata as fi de cuvinte si copywriting, mai mult imi iubesc serile cu el, leneveala cu un pahar de vin bun in mana sau sa citesc o carte (de ce nu, de specialitate). Sunt o persoana extrem de ambitioasa, in competitie cu mine zilnic, vreau sa-mi depasesc limitele, sa evoluez, am pretentii sa invat ceva nou in fiecare zi si am tendinte carieriste, recunosc. Insa nu voi tragediza niciodata un esec si nu as putea sa traiesc cu teama ca "sunt in pericol la job". Nu! Nu e stilul meu.
Acum punem putin pe hold treaba cu jobul, cariera, nebunia in care ne scaldam zilnic.
Viata este simpla, fericirea este simpla, a trai este simplu. A fi organizat este simplu, a fi eficient este simplu. A folosi cele 8 ore de munca (pentru care esti platit) in mod eficient si proactiv este simplu. N-am chef de strategii corporatiste, nu aici, la mine-n casa de pe blog.
Nu este scopul meu sa fiu Steve Jobs. Nu vreau sa raman in istoria omenirii pentru inventiile mele. Da, ar fi minunat sa las macar o carte in urma, dar scrisa cu drag, relaxata, cu acelasi pahar de vin in mana....
Vreau sa vad lumea, vreau sa zambesc macar o jumatate de ora pe zi, vreau sa imi placa de mine ca OM, vreau sa citesc cel putin o carte pe saptamana si mai ales nu vreau sa-mi fac griji ca "nu o sa devin" habar n-am ce director "pana am 30 de ani".
Simplu si firesc, v-am zis. Nu imi doresc ceva iesit din comun. Nu caut miracole existentiale.
Este trist ca devenim (noi ca natie/specie) o armata de furnicute corporatiste inzestrate genetic cu dorinta de-a ajunge in varful piramidei. Multe dintre aceste furnicute habar n-au de ce fac asta. O regina furnicuta, ajunsa in varful-varfului habar n-are ca pozitia respectiva implica izolarea completa si productia de "oua" pentru "musuroi".
Robotei controlati de rate la banca si statistici financiare puse pe hartie.
OK...(or not ok) si ajungem intr-o zi sa avem REVELATIA (momentul ala in care realizezi cat esti de prost) cum ca nu ne place viata noastra, nu ni se potriveste, citim rapoarte de vanzari in somn, purtam costumul mai lejer decat pijamaua si aproape ca facem zoom cu touch pe paginile (reale) de amintiri din copilarie ale lui Nica.
Credeti-ma, pe cuvant, mai rau de atat nu se poate. Daca pana in acel moment ai trait cu teama ca iti poti pierde jobul si n-o sa-ti poti platii ratele la banca, sau n-o sa ai bani de concediu in Grecia, te anunt cu drag ca aceste "dezastre" ar fi cel mai bun lucru care ti s-ar putea intampla. Ai ajunge in situatia in care ai fi VIU si ai TRAI. Fara de bani, fara de concediu, nu atat de mult prin ipocrizia din centrul istoric al Bucurestiului, dar crede-ma...nevoia te face inventiv.
Si....vorba mea preferata (din ultimul timp) : Habar n-ai avut cat de puternic poti sa fii pana cand a fi puternic iti este singura optiune.
sau cool
sau viu
merge si cu astea :)
Choose life !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
http://sabbrasthughts.blogspot.com
Postări
Comentarii