Daca Feisbuc nu e....nimic nu e!

Cand s-a inventat Facebook (milions and milions of years ago) eram intr-o agentie de online si-am zis sa-mi fac cont ca sa fiu up to date (adica in pas cu data) cu tot ceea ce inseamna mediul de comunicare pe net, retele sociale si asa mai departe.
Da' vroiam cont asa...ca sa-i vaz io pe ceilalti, nu sa ma vaza si ei pe mine. Asa ca mi-am setat o regula: dau accept (adica acord prietenia) doar persoanelor pe care le cunosc, fata in fata si cu care am interactionat cel putin odata.
Oh well...
Din acest motiv mi-am pus toate informatiile publice, n-am tinut ascunse poze sau "status updates". Ma gandeam ca daca exista fiinte care vor doar sa-mi vada pozele sa le dau o sansa, poate nu-si mai bateau capul sa-mi ceara si prietenia. Plus ca mai postam linkuri spre blog si stiam ca exista femei frustrate care nu-si pot atinge cei 12 pasi (ca-n sistemul american de alcoolic anonim - ai 12 pasi de respectat) de vindecare cerebrala fara sa poata scuipa pe pozele-mi si pe articolele mele de blog.
Deci da, mi-am facut cont ca sa inteleg mai bine ce inseaman o retea sociala, sa tin legatura cu amicii si sa dau peste nas intrusilor. Motive bune nu?
Dupa primii 100 de prieteni virtuali pe care-i stiam...am inceput sa primesc cereri de prietenie de la necunoscuti. O perioada le-am ignorat, apoi a venit moda sa-ti faci cont daca esti firma, celebritate,blogger sau orice alta forma de existenta publica. Apoi trebuia sa fii prieten cu prietenii prietenilor ca deh, aveati ceva in comun.
Cea mai misto faza a fost acum un an (?!? cred) cand am cunoscut o fatuca - de fapt n-am cunoscut-o , ma stiam bine cu doi prieteni de-ai ei, dar ea nu mi-a fost prezentata - am stat o seara intreaga intr-un club, nu chiar impreuna, mai statea pe la masa noastra si dansa cam la 1-2 metri de noi; A doua zi la prima ora si eu si Costin aveam ADD pe facebook din partea ei.... WTF mate?!
Bon, recunosc, am dat si io add unor personaje pe care nu le stiu face-to-face gen...David Gahan?Saaaau cu alte ocazii cand am vrut sa intru in contact cu oameni (instructori de calarie in general) m-am prezentat, mi-am facut publice intentiile...
Revenim in prezent cand am o lista de prieteni destul de mare, cunosc poate jumate din oamenii de acolo...vreo 20% sunt antreprenori (intr-un fel sau altul) si am dat "accept" cu duiumul tuturor fanilor de echitatie (asta e punctul meu slab).
Dar...m-am trezit cu vreo 30 de fetite si baietei cu varste intre 12 si 18 ani, in lista mea de prieteni...care... nu m-ar deranja aproape deloc in mod normal. Insa trebuie sa mentionez ca sunt atat de inculti incat imi trece pana si mila fata de varsta lor frageda si creierele lor nedezvoltate...
Aceste personaje tin cu tot dinadinsul sa posteze si sa "vorbeasca public" - sau ar fi mai corecta metafora "sa se afirme"?
Nu ma deranjeaza atat de mult greselile gramaticale (le fac si eu constant) cat ma deranjeaza prostia. In stilul cel mai porcesc posibil! "Suntem prosti pentru ca PUTEM si pentru ca NE PLACE - Ne-am facut Feisbuc sa NE agaTZam onlain si sa NE punem poze secsi."
Anyways, am inceput sa unfrienduiesc (adica sa tai din lista) tot felul de young-pitzi-girl-or-boy.
Ah, da, am sperat ca daca pun link pe facebook cu acest nou articol or sa se sesizeze si o sa ma stearga ei din lista :) Sau poate chiar sa ma blocheze (adica sa ne ignoram pe viata) , pentru ca prefer sa am de-a face cu insecte (cine ma cunoaste stie ce inseamna afirmatia asta) decat sa ma citesc rahaturi online...


P.S. cuvinte de genul "feisbuc", unfrienduies si formulari de tipul "in pas cu data" au fost facute intentionat pentru a va stimula carliontii cerebrali, da?

Respir usurata!

De cate ori am un moment mai prost sau ma simt mai...gri...fac un efort de memorie si realizez cum am trecut razant pe langa toate gropile din viata.
Am atat de multe cunostinte, fosti colegi de scoala, colegi de-ai colegilor, cunostinte de-ale cunostintelor, medii in care m-am invartit, toti si toate in prezent damnate.
Ca si cum viata mea de pana acum ar fi fost o poteca ingusta cu prapastie in stanga si abis in dreapta. De cate ori nu mi-au alunecat picioarele si eram gata-gata sa cad... De cate ori n-am cazut dar m-am prins in ultimul moment de cate o radacina de copac si m-am catarat inapoi pe poteca...
Puteam sa ies intr-o mie de alte feluri, alt om decat sunt azi. Iar azi sunt impacata cu mine, ma indragesc si-mi sunt recunoscatoare...
Ma minunez gandindu-ma prin cate anturaje am circulat si cate influente negative puteam sa primesc care mi-ar fi distrus viata iremediabil...
Cine sau ce m-a ghidat pe mine mereu pe drumul cel bun?
Evident calea mea n-o fi tocmai perfecta dar sunt cu mult peste medie...
Vad oameni cu care am interactionat in trecut cum si-au irosit ani din viata alegand cai gresite. Cu riscul de a suna malitioasa, vad oameni inculti care au fost candva extrem de avansati... Parca s-ar fi oprit timpul pentru ei pe la 14-15 ani si de atunci ar fi involuat...
Vad oameni care si-au ratat cariera, care s-au multumit cu putin... Nu ca as judeca in functie de cariera sau realizari materiale.... Dar am cunoscut oamei destepti care au promis mult si care pur si simplu au renuntat...
Oameni care au ramas captivi in necunostina, oameni care dupa o prima privire ma fac sa ma simt ca si cum m-as fi intors in timp, undeva intr-o alta era...
Am fost cumva extrem de norocoasa sa iau doar partile bune din toate cele rele de care m-am lovit. Nu m-am multumit niciodata cu putin si-am vrut intotdeauna mai mult si mai mult.
Chiar daca am fost catalogata ca fiind nehotarata sau nemultumita acum inteleg ca puteam sa-mi pierd capul de atatea si atatea ori.
M-as fi blocat in lumi foarte diferite de a mea (in prezent) daca nu as fi incercat mereu sa-mi depasesc conditia...
Asta ma face sa realizez ca cineva/ceva a vegheat asupra mea, sau ca pur si simplu am fost norocoasa. Nu e vorba doar de instinct pentru ca de multe ori acesta m-a inselat...
Am dat cu capul de pereti de foarte multe ori insa am insistat sa aflu "de-ce-ul" necesar. Daca nu mi-as fi stors mintea dupa raspunsuri probabil ca as fi ramas la stadiul de fetita-proasta....
Nu judec, de fapt chiar imi pare rau pentru toti cei care s-au multumit cu succesul momentului. Poate undeva in lumea lor, care mie mi se pare simplista, ei chiar sunt fericiti.

... asa ca respir usurata si-mi spun ca niciodata nu sunt PREA pretentioasa si ca mereu e loc de mai bine :)

Copchil like

Ma tot bateam cu caramida-n piept despre cat de femeiematurasiplinadeintelepciune mi-s eu pana cand mi-am dat seama cam de ce n-o sa reusesc (prea curand) sa am grija de altcineva (adica unu mic si urlator, inafara de Nemo) decat de mine (m-am gandit mai bine - Nemo isi cam poarta de grija singur).

Da, stiu sa traversez singura strada si nu ma ratacesc in drum spre scoala (job, faculta). Mananc singura si am invatat sa nu mai fac in pat sau la olita :D.
Daaaaaarrrrr:

N-am voie sa beau cafea, am voie sa gust putin, doar dimineata, cu lapte, altfel nu mai dorm noaptea si tin toata casa (barbat, animal) treaza pana ma epuizez eu.

Fac abuz de dulciuri (nu des, but still) si devin extra-energica - ori eu cand sunt extra energica vorbesc mult si uneori prostii, n-am stare, mananc SI mai multe dulciuri, beau si mai multa cola...ma batzai si ma fatzai pan' ce toti ochii sunt pe mine...

Ma dau cu curu' de pamant pana ce iese totul ca mine, altfel ma dau iar cu curu' de pamant pana oboseste indiferent cine :)

Sa te fereasca toti sfintii sa ma ciupesti, sa ma tragi de par, sau orice altceva pentru ca urlu ca din gura de sarpe!

Cand sunt foarte obosita adorm doar dupa ce ma auto-epuizez, asta presupune sa ma fatzai in pat, sa ma duc la baie de 50 de ori, sa beau lapte cald, sa miorlai si sa oftez pana adorm...

Daca am pus bot - nu ma mai joc cu tine ...poti sa ma lasi in pace pana-mi trece supararea, altfel musc!

De obicei ma starnesti si ma impresionezi cu orice fel de jucarie noua, uit ca prin minune de tot si toate :)

O conditie FOARTE importanta de interactiune cu mine este: rasfatul!

Si nu in ultimul rand: pentru mine cuvantul NU (spus de altcineva) inseamna DA :)

Asadar si prin urmare... feed me, love me, never leave me :) Miau!

Cu ochii larg inchisi

Foarte, foarte greu renunt. La ceva, la orice, in general, sunt un om insistent, persuasiv care cere iar daca nu i se da isi ia singur.
Mai putin cand vine vorba de incredere si de respect. Aici sunt intotdeauna corecta, constienta ca atat increderea cat si respectul sunt calificative care se castiga, se dovedesc, sprijina caracterul uman. Asta e unul din motivele pentru care aleg sa fiu sincera, uneori brutala si taioasa pentru a nu crea impresii false.
Decat o catalogare falsa mai bine o respingere corecta.

Nu prea stiu sa fiu altfel decat EU...

Gresesc uneori cand ma astept ca cei din jurul meu sa aiba acelasi sistem de valori ca si mine, sa ma simta, sa ma cunoasca si cel mai important : sa ma accepte!
Doar ca, in acelasi context de mai sus, nu stiu sa lupt (sau poate nu vreau) pentru a fi acceptata! Pentru ca mi-e suficient de clar ca acceptarea vine de la sine daca "vrea" soarta...
Urasc cu toata fiinta mea batalia pentru a fi vazut ca "un om bun" cu intentii bune...
Din acest motiv am decis sa renunt. Nu la a fi un om bun, sincer, onest, de caracter, ci la a lupta pentru a deschide ochi.
Dupa cum spune vechea vorba din popor "cine are ochi sa vada, VEDE" eforturile in zadar duc la epuizare psihica.
Stiu foarte bine ce fel de om sunt eu, petrec o groaza de timp eu "cu gandurile mele" pentru a pleda pozitiv fara a fi subiectiva. La fel cum stiu foarte bine ca exista "liberul arbitru" care nu poate fi rapus sub nici o forma.

Cu un gust amar in gura renunt la a mai incerca sa castig respect, incredere sau suport. Nu sunt in nici un fel lezata sufleteste ci sunt epuizata psihic...
Este sub demnitatea mea sa cersesc respectul care cred ca mi se cuvine. De peste tot...
Poate subconstient am fost macinata de anumite etichete pe care stiam ca le port ca o stigmata si tot subconstient am ales sa transpir incercand sa-mi "curat identitatea" .
Sunt intr-o armonie perfecta cu sinele meu, bun, rau uneori, corect aproape intotdeauna, egoist atat cat e nevoie, narcisist daca e cazul...
N-o sa fiu biciuita pentru deciziile in care cred si pe care aleg sa mi le respect.

Loviturile "sub centura" vin intradevar din partea oamenilor foarte apropiati, pentru ca in fata lor ne dezbracam de armuri si ne lasam sufletul pe podea. Nu cugetam la faptul ca sufletul ar putea fi ridicat cu grija de pe podea si asezat frumos pe pat, sau ar putea fi mototolit sub talpi.
Din simplul motiv ca unii aleg sa nu fie atenti la detalii...

Sau pur si simplu pun eu prea mult suflet in tot ceea ce fac...

Memoria, bat-o vina!

Unii iarta si uita, altii uita dar nu iarta, unii nu iarta si nici nu uita iar eu de obicei iert dar niciodata nu uit :)
Am mari probleme cu memoria mea de elefant ... Tin minte ca la un moment dat in serialul House MD apare o pacienta cu o problema de memorie. Amintirile din toate timpurile i se pastrau vesnic proaspete ca si cum abia le-ar fi trait... Ajungi sa iti pierzi mintile nu alta...
Nu am exact aceeasi problema dar ma regasesc destul de mult in personajul din serial.

Are si uitarea rolul ei pentru bunul trai al omului. Ei bine, cand nu poti sa uiti ... REtraiesti iar si iar intamplarea si creierul tau refuza s-o lase balta. Aceleasi sentimente revin, emotii, panica, ura, agresivitate...
Daca-ar fi fost mereu de bine nu m-as fi confesat acum pe blog. Dar uneori incerci sa UITI pentru a inchide rani. Iar cand nu functioneaza ce faci? Ma stradui pe cat posibil sa ignor sau sa ma autoconving ca ignor...
De iertat...iert pentru ca e frumoasa impacarea cu sine ce vine ulterior...
Dar faptul ca memoria mea ramane vie si refuza categoric sa stearga ceva ma face uneori sa par o masinarie supraincarcata care explodeaza. Imi pocneste hard-ul :)

Saptamana asta sunt posaca si necreativa... Nu pot pune punctul pe i, nu pot arata cu degetul
cauza starii mele ciudate... asa ca dau vina pe memorie si pe toate chestiile care le diger de 1000 de ori si pur si simplu nu dispar...
Veti spune ca orice problema dispare daca e rezolvata CORECT...iar eu voi fi de acord!

Total si perfect de acord!

Iubire

M-apuca cateodata un dor...un dor din acela coplesitor, inuman, dureros, istovitor. Am mai spus-o de o mie de ori si-o s-o mai spun de cate ori voi putea: draga si mult-iubita mea bunica, plecata dintre noi in 2004...
Inchid ochii si vad atat de viu totul, REvad si REsimt fiecare detaliu atat de in amanunt incat nu mai vreau sa deschid ochii niciodata si nu gasesc nici un motiv pentru care as putea sa ies din transa...
Iar daca as stii ca o gasesc, la capatul pamantului, in orice colt de lume, sau de univers, as lua-o la picior in secunda imediat urmatoare si nici o distanta nu mi-ar parea imposibila...

Imi tot caut cuvintele potrivite sa descriu ce SIMT in momentele in care mi-o amintesc... Pot spune doar ca abia atunci pozitionez sufletul ca fiind in piept... Pentru ca mi se umple pieptul de "fara cuvinte" si pot ramane vesnic asa...cu pleoapele tresarind, cu respiratia sacadata, intr-un sentiment atat de puternic si contrar: iubire-durere. Ma doare CAT iubesc si CUM iubesc!
Iar daca exista vreo explicatie mai presus si mai puternica decat durerea atunci e: imi pare rau ca n-am stiu sa-i spun si sa-i arat ce simt!

Nu doar ca m-a invatat sa simt ci EA este, a fost si va fi pentru mine sinonimul iubirii. Si sinonimul sufletului si sinonimul frumusetii si al puterii si al credintei.
Da, e corect: bunica inseamna iubire, suflet, frumusete, putere si credinta! Si tot altceva ce-i bun.
Sunt foarte rare momentele in care POT sa vorbesc despre ea, aproape niciodata nu pot sa vorbesc cu altcineva despre ea, prefer sa scriu...pentru ca nu vreau sa pierd nici macar un gand din cele ce-i apartin. Este o incarcatura emotionala pe care o traiesc din timp in timp cu atata putere incat ma uimesc pe mine. Dar ii dedic toate aceste momente ca un fel de jertfa. Prea putin!

Nu plang des pentru ca ea m-a invat ca lacrimile ii ard si-i dor pe cei plecati dintre noi. Apoi, n-am putut sa plang pentru ca nu i-am acceptat niciodata plecarea. Nu complet.

Vroiam initial sa scriu despre cum m-a invatat bunica despre dragostea fata de familie, in special fata de sot si cum a fost exemplul cel mai elocvent pentru cum/cat sa-ti iubesti barbatul. Sa va spun despre cum si cat si-a iubit jumatatea cu o putere si o constanta care ma uimeste si pe care o consider martira. Cum am invatat eu ca jumatatea perfecta se intalneste o data in viata si este pentru totdeauna. Chiar si dincolo de moarte.
Dar o sa va povestesc altadata despre toate acestea.

Acum va "recit" cateva versuri scrise de mine imediat dupa ce a plecat dintre noi. Nu conteaza talentul poetic ci conteaza strict cuvintele, toate impreuna sau fiecare separat:

DE CE mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru...
Cat va urasc acum pe toti!
Cu sufletu-mi...sihastru...

D'ale cuplului...

Stiti vorba aia cu Yin si Yang ? Contrariile se atrag? Binele si raul? Alb si negru, noapte si zi...
De ce nu e bine sa ne potrivim "la perfectie" sa ne placa mereu aceleasi lucruri, sa gandim la fel sa fim doua boabe intr-o pastaie, sa ne continuam frazele si sa avem mereu si mereu si mereu exact aceleasi opinii?
Nu spun ca nu e bine in general, spun ca nu se aplica peste tot regula asta.

Eu una nu pot sa traiesc in oglinda. Nu am putut si nici nu voi putea. Evident, omul din viata mea nu trebuie sa fie EXACT opusul meu dar nici reflexia mea! Trebuie sa fie ceea ce eu nu sunt, sa ma completeze atuci cand e cazul, sa ma traga in directia opusa atunci cand a mea e gresita.
Daca mi-as simtii mereu gandurile citite, frazele continuate, dorintele indeplinite...ar fi o armonie ciudata pentru mine. Eu sunt altfel. N-o spun cu mandrie, nici cu suparare ci pur si simplu.
Am felul meu de a iubi, felul meu de-a coexista, poate uneori diferit de ceea ce e numit "comun" sau "normal" in popor :)
Iubesc pana la capatul pamantului fara sa stiu sa o exprim de fiecare data. Pot sa fiu crud de taioasa fara sa aiba vreo influenta asupra sentimentelor pe care le port.
Nu pot sa fiu dulce si delicata in fiecare zi. Pot in schimb sa fiu acida si dificila in fiecare zi :)
Regula de aur pe care o aplic este EGALITATEA. Suntem egali, luptam cu viata in mod egal, nici unul dintre noi nu e mai slab sau mai puternic in relatia asta. Avem drepturi egale.
Nu sunt adepta "bunului comun" si a dulcegariilor de genul "impartim totul". Greselile mele sunt ale mele si tocmai pentru ca te iubesc nu le impart cu tine. Daca ma iubesti vei vedea ca sunt capabila sa invat din propriile mele greseli fara sa te pun si pe tine soldat in fata unui razboi care nu-ti apartine. DA, vei fi in spatele meu, te voi stii acolo, in umbra in CAZUL in care voi cadea.
Nu ma astept sa-ti imparti succesul cu mine, e al tau, scalda-te in glorie, eu voi fi la fel de mandra de tine!
"La bine si la rau" se refera la cu totul si cu totul altceva :) Detaliez la cerere :)

Fac parte din categoria de oameni care inca invata sa motiveze pozitiv un om aflat la pamant. Stiu, nu e o metoda buna, am spus: inca invat.
Nu pot sa-ti spun ca "o sa fie bine" atunci cand nu sunt sigura de asta. Pot in schimb sa-ti spun "o sa FACEM noi cumva sa fie bine" sau pot sa-ti spun "ai putea sa faci ASTA ca sa fie bine".
Esti la pamant, ai nevoie de o vorba buna? "Sunt langa tine neconditionat" e lucrul de care te asigur. Dar tu trebuie sa inveti sa te ridici (desi eu voi fi langa tine cu un ochi vigilent). N-o sa te las sa te prabusesti dar nici nu pot sa ma ridic in locul tau.
Nu pot sa afirm ca te iubesc daca in acelasi timp TE MINT ca va fi bine! Nu pot sa pretind ca-ti vreau binele dar sa nu iti evidentiez greselile! Nu pot sa fiu tandra intr-o situatie limita! Tandretea este pentru momentele de tandrete. Atat. Situatiile de criza au nevoie de SOLUTII, nu de "te iubesc-uri", iar solutiile nu stau in mine, in mintea mea ; le putem insa afla impreuna.

Nu-mi place sa fiu "lupul cel rau" din relatie dar nu sunt, nu am fost si nici nu voi fii "frumoasa din padure adormita".
Nu ma astept sa fiu salvata, ma astept sa nu fie necesara o salvare.
Iubirea din filme nu exista.... Relatiile ca-n filme sfarsesc ca-n filme...
Melancolia si fluturasii isi au locul lor, timpul lor. Chiar daca nu sunt intotdeauna tandra, alunecoasa, stralucitoare, sentimentele mele sunt de fier...Asta este incontestabil.

Inca ceva: nu inseamna NU, da inseamna DA. Daca-mi schimb nu-ul sau da-ul nu inseamna ca m-ai convins ci inseamna ca am facut un compromis. Ori mie nu-mi prea place sa fac compromisuri....

Pofte

Nu vi s-a intamplat niciodata sa vreti, sa poftiti, sa doriti ceva apoi sa incercati sa va infranati aceasta pornire in ciuda dorintei. Sa incercati o "corectie" fortata a subconstientului si... surpriza, aceasta chiar sa dea roade?
Hai sa vorbim concret, un exemplu (o metafora): sa zicem ca doi, trei, cinci dintre prietenii mei s-au apucat de mancat inghetata cu aroma de ... cactus :) Toti sunt incantati, toti imi recomanda sa incerc si eu inghetata cu aroma de...cactus :)
Initial (dupa firea-mi vijelioasa) spun DA! Vreau si eu! Dau fuga la chiosc, ma indrept spre frigiderul cu inghetata apoi...subit (cu o viteza de 1000 de ganduri/secunda) decid ca nu mai vreau inghetata cu aroma de...cactus :) Pentru ca toti mananca! Pentru ca nu vreau sa fiu ca toti ceilalti, pentru ca mi-e frica sa risc sa incerc o noua aroma care poate la fel de bine sa-mi provoace greata si sa ma strice la stomac...Poate as fi vrut eu sa descopar prima ...aroma de...cactus :) In fine, una peste alta, nu mai iau.
Apoi persoanele din mintea mea intra in sedinta: exista una anume care-mi spune de un milion de ori "tu nu vrei, tie nu-ti place, tu nu ai nevoie de inghetata!"
Dupa ce-mi spune asa o perioada incep sa cred. Iar cand cred, cred! Ajung sa cred ca sunt de-a dreptul oripilata de inghetata cu aroma de...cactus :)
Parca nici nu mai pot sa-mi aud prietenii incantati de aroma, laudand gustul, convingand din ce in ce mai multi sa incerce. Nu-mi pot imagina ca am fost vreodata curioasa sa incerc...
Iar daca mai trece o perioada de timp si stau sa fac o analiza logica iata ce iese:
1. categoric NU inghetatei cu aroma de ...cactus
2. Trebuia sa fi cedat primului impuls? R: NU!
3. Poate ai vrut si-acum nu mai vrei? Nu, n-am vrut, a fost o iluzie!
4. Poate iluzia e ca ti-ai repetat in minte de 1000 de ori pana ai ajuns sa crezi? R: NU!

Cu cine sa ma cert?

Ei, vi se intampla si voua asa ceva?

Secrete

Fiecare om are secrete... Fiecare om pastreaza cel putin un secret fata de restul lumii.
Daca as fi diplomata as spune "povestea lui", doar ca nu e chiar asa. Povestile fiecaruia dintre noi mai ies la iveala insa aceste secrete nu sunt dezvaluite nici macar in oglinda in fata ta.
Secretul este relevant pentru purtator si de cele mai multe ori e bine ca salasuieste ascuns, adanc in constiinta.
Cunosc oameni in fiecare zi, alte dati abia asteptam sa-i descos sa le aflu povestea... Acum insa prefer sa n-o stiu, sa n-o aud. Alta data eram mai calda, mai cu bratele deschise gata sa ascult, sa tainuiesc povesti si secrete. Acum incerc sa ma feresc de asemenea experiente.
Vad oameni peste tot in jurul meu si din proasta obisnuinta ma intreb "oare ce ascunde?" apoi imi dau seama ca n-as schimba nimic sa stiu.
De aici deduc ca noi, oamenii, n-o sa fim niciodata cu adevarat sinceri. Nu pentru ca alegem sa tainuim in sufletele noastre cuvinte nespuse. Ci pentru ca uneori refuzam o confruntare chiar cu propria fiinta...
Cati dintre voi se uita seara, sau dimineata in oglinda si isi spune adevarul? Aveti curajul sa va marturisiti frustrarile? Egoismul? Frumusetea sau uratenia? Poti sa spui : asta sunt eu!? Fara sa-ti gasesti o scuza? Fara sa construiesti intuitiv motive si circumstante atenuante pentru ceea ce de altfel e purul adevar?
Mi se intampla de multe ori sa imi spun "de astazi inainte... o sa spun verde in fata, n-o sa-mi musc limba, n-o sa-mi inghit cuvintele" Apoi uit, sau mai rau: fac concesii.
Evident ca le am si eu pe ale mele, multe - putine, habar n-am. Sunt ale mele, nu ma fac nici mai bogata, nici mai saraca.
Alta data numeam aceste secrete "bagaj emotional" si-am insirat un intreg articolul despre cutii si valize cu sentimente. Eh, nu e tocmai corect sa le confund.
Nu pledez contra acestor secrete! Nu incerc sa le caut o scuza si nici nu le aduc acuze... Fac parte din noi...ne formeaza, ne apasa, ne dor sau ne bucura.

Ar fi linistitor ca din cand in cand sa fim capabili sa avem un momen de sinceritate propriu. Sa ne privim prin ceilalti ochi, sa ne judecam prin ceilalti ochi. Nu sfatuiesc momente de confesiune pentru ca uneori sinceritatea n-aduce nimic bun. Am zis-o si pe asta :) Asa e - prea mult adevar doare (uneori!).
Te ajuta sa fii un om mai bun daca iti admiti si bunele si relele :)

Culori

Blogul nu mai e roz.

Nu mai e roz pentru ca eu nu mai sunt roz. Nu mai sunt roz nu pentru ca viata mea n-ar fi frumoasa ci pentru ca aceasta culoare nu ma mai reprezinta, nu mai e culoarea mea.

Culoarea mea e alb, sau negru, sau rosu sau verde... Culorile mele sunt toate cele ce le vad zi de zi in jurul meu.

Mi-a placut universul roz o perioada (destul de lunga), zurliu fiind, pata de culoare pe care eu vroiam s-o imprim in petecul gri de pretutindeni. Acum nu mai e nevoie pentru ca picioarele mele ating realitatea mai bine ca oricand.

Sunt altfel de "eu" dar cumva aceeasi.

Cristina, sau Sabbra, cum va place. Am acelasi sot pe care-l iubesc, acelasi animal de plus pe nume Nemo, locuiesc (inca) in Bucuresti.

Am crescut cu cativa ani, sunt acum copywriter si-mi iubesc jobul! Mi se pare ciudat in fiecare zi sa ma trezesc, sa plec spre munca si sa FAC ce-mi place :)

Nu mai rad atat de mult, asta nu pentru ca n-as fi fericita ci pentru ca raspund la un simt al umorului mai inteligent. Nu mai rad degeaba :) din politete.

Nu mai caut nebunia din lume pentru ca prea putin conteaza...

Nu-mi mai plac oamenii (nu ca mi-ar fi placut vreodata in mod special) pentru ca necesita efort sa-i citesti iar apoi dezamagesc. Exceptii exita, multumesc exceptiilor din viata mea pentru toleranta si suport. Se stiu ele care :)

Am luat o pauza de la scris, ajunsesem s-o fac din rutina si scriam parca pentru alti ochi si alte minti. Acum sunt convinsa ca nu pot sa traiesc fara sa scriu si ca nu voi mai scrie pe placul nimanui.

Gandurile mi s-au asezat, norii vin si pleaca (ca peste tot), imi plac lucrurile spuse bine, ferme, concrete, la obiect fara nici un fel de perdea.

Am avut aproape un an de zile in care mi-am ordonat convingerile, mi-am setat prioritatile si m-am uitat la seriale. Hahaha! Suna bine nu?

Apropo, daca aveti ceva bun sa-mi recomandati, nu ezitati. Diger orice nu necesita prea mult creier. Glumesc!

Nu-mi mai mai place sa vorbesc atat de mult (si atat de intim) despre mine. Desi, daca voi avea ceva de spus, o voi spune, cu siguranta. Facusem din blogul acesta un tablou destul de intim si erau prea multi retarzi care si-au permis sa ma judece. Ah, da, recunosc; desi nu-mi place sa folosesc cuvinte vulgare sau sa cataloghez, o voi face - uneori...

Sa revenim: jurnalul din blogu-mi a fost un pretext sa fiu catalogata si judecata. As fi acceptat cu mare drag aceasta atentie deosebita (imi place sa fiu CENTRUL) insa intr-un final am considerat ca persoanele respective se hraneau cu amintirile si cu destainuirile mele.

Acum nu va mai fi jurnal sau "blogul vietii" ci pur si simplu o insiruire de concluzii si pareri. Necenzurate :)

Ce sa mai spun? nu prea mai gasesc nimic relevant... revin cand e cazul.

P.S. nu ma uitati cu recomandarile de seriale bune da?

multam!