Valuri de Octombrie

E ciudat cum timpul alege sa curga inimaginabil de repede atunci cand degustam bucuria. Cand vrei sa opresti timpul in loc el fuge, cand vrei sa treaca mai repede el se incapataneaza sa faca din sencunde ani...

Fericirea devine atunci ceva indepartat, care-ti scapa printe degete, secundele par franturi de lumina, totul devine bagaj emotional inmagazinat undeva intre minte si suflet...

Vineri am pornit spre Constanta. Asteptam weekend-ul la mare cu sufletul la gura. Nu am vazut niciodata marea in octombrie...Am vazut-o vara, o iubesc si in ianuarie, m-am indragostit de ea si acum muribunda in ultimele raze de toamna…

De data asta mi-am propus sa nu fac poze, sa fotografiez totul cu privirea, sa ma bucur prin atingeri, si sa tin cuvintele in varful degetelor fara a le da drumul in taste...
Tataroaica mea s-a rupt si ea de lume, si a decis sa devina turista in propriul oras, asa ca aveam deja o camera inchiriata la hotel, in plina Constanta...

Hotelul era cumva rupt de realitate (in interior) deoarece vroia sa creeze senzatia de han de munte, castel, popas vanatoresc, ceva rustic. In interior semana cu un labirint intr-un castel, iar camerele puteau fi confundate cu cele ale unei cabane de munte, daca nu priveai pe geam.

Vineri seara ne-am plimbat prin oras, suprinzator de linistita Constanta, desi oamenii misunau prin toate cluburile si carciumile, nu exista acel murmur de fond al aglomeratiei, specific noptilor capitalei.
Am mancat la Scoica (unde altundeva) pe la 2 noaptea, si cu burtile pline parca nu parea atat de atractiv clubul de vis a vis...asa ca ne-am intors "la cabana".
Sambata dimineata soarele strabatea prin draperii, in semn de zi buna, asa ca n-am pierdut prea mult timp cu micul dejun (desi servit in pat) si-am gonit spre...Vama Veche.
Vama de Octombrie e goala, e mare, e cuminte, e frumoasa. Marea din Vama e nelinistita, inspumata, curata, si poate mai libera ca niciodata.

Am primit cel mai frumos cadou (pe langa acest weekend), medalionul care a fost la Mecca. L-am admirat la gatul lui Ghiuli de cand l-am vazut, un mar rosu din cristal, si alaturi o frunzulita verde...Pe plaja, tolanite pe o barca veche, ea m-a rugat sa inchid ochii, si mi-a pus medalionul la gat...Cand l-am vazut m-am emotionat si i-am spus ca nu pot sa-l primesc....mi se parea atat de frumos, si insemna atat de mult...
"I l-am dat tatalui meu cand a fost la Mecca...impreuna cu cerceii. Tu vei purta medalionul, eu cerceii" mi-a spus ea. "Si nici un barbat nu ne va putea face rau".
Ne-am plimbat pe plaja pana cand vantul ne-a facut sa tremuram si apoi ne-am retras la singura carciuma deschisa unde am papat o ciorbita privind spre mare si nesaturandu-ne sa vorbim...
Sambata seara am decis sa ne bucuram de "hanul vanatoresc" si-am coborat la restaurantul cu specific. Muzica lautareasca, atmosfera boema, meniu cu delicatese din mistret si caprioara, si ciorba de miel. Ciudat pentru Marea Neagra nu?

Duminica dimineata, ca orice ultima zi, a fost una gri...
Planuisem deja o ultima plimbare pe faleza, pe langa Casino, asa ca am lenevit in voie privind pescarusii rataciti prin aer si valurile care aproape ca ajungeau peste balustrada. Se spargeau furioase si imprastiau un miros sarat in aer lasand chiar aburi peste pietrele gigantice dupa ce-si dadeau duhul iar si iar.

Drumul de intoarcere a fost unul linistit, intr-o lunga contemplare la cele traite. Cuvintele sunt mici si putine, important e ca am cunoscut inca un om frumos...din gama "for a lifetime".