Let's get the hell out of here!

Plec!Plec!Plec!

Desi trebuia sa fim pe drum de cateva zile bune, am tot taraganat-o, insa azi plecam! Si nu ne mai intoarcem :) Ha!

Cel putin nu in urmatoarele 4 zile.

N-o sa dau prea multe detalii ca sa nu desconspir viitorul jurnal de concediu, insa va pot spune ca mi-am tras pantalonii de camuflaj, zambetul pan' la urechi, rucsacul cu prosoape,lotiuni de soare (chit c-o fi sau ba) si plec lasand furtuna-n urma.

Iau o bere-n brate, sa-mi tina de sete pe drum si ma stramb iar la bucurestiul prafuit ce ma priveste cu ciuda.

Am fugit!

Viciul meu...

Am sa incep cu un citat de pe 360:

"Respira-ma,iubeste-ma,asimileaza-ma...
Lasa-ma sa sa ma hranesc cu mintea ta, sa-ti incatusez creierul, sa-l iau in palme si sa nu-i mai dau drumul niciodata.
Corpul tau se abandoneaza milimentric si orgasmic devine una cu universul fara sa-i pese totusi de el.
Explodex in toata fiinta ta, te iubesc de inainte sa te cunosc iar tu ma iubesti aproape instantaneu pentru ca deja imi apartii, deja suntem un singur element.
Savureza-ma fara sa te opresti, nimic nu ma mai poate smulge din bratele tale. Eu sunt mintea ta, eu sunt corpul tau, eu iti gravez fiecare gand incet, incet , eu te completez iar tu traiesti acest extaz continuu fara sa poti sa te impotrivesti.
You're mine, you're mine, you sweet addict!"

Daca ati fi citit acest mesaj fara nici o alta explicatie care ar fi fost primul lucru la care v-ati fi gandit? Sunt chiar curioasa :)
Incerc sa-mi pastrez o luciditate elementara, mai ales ca nu vreau sa influentez pe nimeni :)

Imi aduc aminte de o replica din celebrele BD-uri "tovarashu' capitan...pasiunea mea...natura" :)

Dragii mei...pasiunea mea...tutunul! Suna grotesc, grosolan! Chiar acum in timp ce scriu, aproape reflex, am luat pachetul de tigari (marlboro light), am gasit repede bricheta, am aprins o tigara, inspir fumul cu sete, tin apoi tigara intre degete in timp ce tastez cu frenezie. Apartine mainii mele!Arata bine intre degetele mele... si simt fumul inundandu-mi rapid plamanii...ma hraneste sec/amar, apoi il expir grabit in timp ce salt din taste.Totul decurge natural.

Abia intrasem la liceu cand am aprins prima tigara...era trendy printre colegi sa injumatatesti fum dupa fum cu colega/colegul de banca. Parca imi aduc aminte "da' un fum", "sa-mi lasi si mie". La inceput ameteam dupa fiecare fum, o ameteala placuta, aproape alcoolica, uneori gretoasa. N-am renuntat insa...Parca erau mai interesante pauzele in cercul fumatorilor decat in cercul celor care isi mancau linistiti sandvisul in clasa...in banca.

Apoi am inceput sa-mi cumpar cate un pachet...nu se mai dadeau tigari la bucata, batea la ochi sa fur tigari de la ai mei, plus ca mama tocmai renuntase la tigarile pe care le fumam si eu ; Winchester :)

Toata perioada urmatoare a fost acompaniata de tigari...

Daca-mi amintesc corect (si, da! imi amintesc) marea mea schimbare de destin se datoreaza acestui viciu. M-a surprins tata fumand, mi-a tabacit dosul, iar eu din orgoliu si rebeliune am plecat de acasa. Pentru O TIGARA! M-am mutat, apoi am ajuns in capitala (bucurestiul infect pe care il detesc zilnic) unde au intervenit toate realizarile si nerealizarile de azi.

Fiecare zi incepe cu o tigara, fiecare barfa incepe cu o tigara. E detaliul impetuos necesar al oricarei clipe. Tigara de la cafea! Tigara din pauza de munca!Tigara de..dupa! Tigara...din..timp CE!!! "tu poti sa fumezi..." :))

Dar cu pasi maruni am ajuns si la momentul in care ... (ma si dor degetele sa scriu) renuntatul la tigara este mai trendy decat fumatul. "hai la o tigara!" , "m-am lasat" . Toate privirile se atintesc spre curajosul care si-a stapanit acest viciu, de parca tocmai ar fi castigat alegerile!

N-am renuntat la tigari pentru ca nu am vrut! In ciuda documentarelor, riscurilor, in ciuda tuturor de fapt, eu imi pastrez acest viciu dezgustator si bolnavicios!

Ma gandeam azi cand am initiat subiectul ca acest post este pregatirea de "closure". O sa-mi comunic ca renunt la fumat, si-am sa fumez pe ascuns. Ma ascund de mine! Sa-mi fie rusine!

Am devenit sinistrata in propria-mi familie: mama a renuntat, tata a renutat, sora-mea n-a fumat niciodata, iar EU trebuie sa fumez baricadata in bucatarie, sub hota, cu un sentiment profund de vinovatie...

Tusesc...am schimbat tigarile... Initial fumam Winchester, apoi am dat-o pe Winston, dar marea mea iubire au fost Marlboro Lights.

Eram pe-o terasa cand niste fete cucuiete/promoterite mi-au dat cadou (PENTRU ca fumez) un pachet de Glamour, roz, plin de sclipici. M-a fascinat designul, si mi se potriveau mainilor mele cu unghii proaspat NEroase. (mi-am spus mereu din complexe de unghii roase ca vreau sa am manechiura perfecta cand o sa primesc inelul de logodna, iau ulterior mi-am spus ca tigarile trebuie sa dea bine intre degetele mele, deoarece am renuntat la ideea de mariaj). Pana si tanti de la chiosc comanda Glamour special pentru mine, doar eu fumam acele tigari Slim, roz cu sclipici.

Acum...sunt total nepretentioasa, Vogue Rosu, Marlboro Lights, Glamour, Winston Slim...nu conteaza...fum, scrum si bani arsi!

Pentru oameni si pentru Dumnezeu!

Despre doua lucruri vreau sa va vorbesc in seara asta, si n-am sa tin ordinea titlului mentionand oamenii, ci am sa incep (asa cum a inceput si El) cu Dumnezeu.
Astazi este ce-a de-a 9-a (si ultima) zi de post negru pentru mine. Au trecut noua saptamani, noua zile de marti, mai repede decat mi-as fi imaginat si raspunsul a venit ca o rasplata a rabdarii mele, dupa toate indoielile pe care le-am avut.
N-as putea sa dezbat inca odata subiectul credintei mele. Cine are puterea sa se uite in sufletul meu cunoaste adevarul, cuvintele care pot cat de cat sa exprime ce simt se gasesc in ultimul post pe http://360.yahoo.com/sabbra_cof . In momentul in care am inceput postul mi-am petrecut prima zi incercand sa descopar ce anume ii cer lui Dumnezeu. 24 de ore fara mancare mi se par nesemnificative, 24 de ore fara tutun mi s-au parut o incercare, insa 24 de ore fara ganduri negative mi s-au parut imposibile! Mi-am spus ca trebuie sa multumesc si sa iert, fara sa tin cont pentru ce si de ce. Nu am eu puterea sa CER ceva, trebuie sa descopar ce mi s-a oferit deja. Mi se ofera in fiecare zi viata, suflarea, vederea, cuvintele. Din acest amalgam prafuit si nepretuit a trebuit sa aleg eu timp de noua saptamani.
Ar fi fost prea simplu sa parcurg acest drum fara incercari, fara obstacole, fara piedici. Stiam doar ca acest post este o recunoastere absoluta a credintei, o ofranda adusa ca multumire, speram intr-o rasplata care sa-mi certifice macar ca ma indrept catre calea cea buna. Am invatat ca suntem atat de mici si neputinciosi incat nici macar nu avem capacitatea de-a percepe ca destinul ales pentru fiecare este de neschimbat desi in totala contradictie cu liberul arbitru. Nu pot generaliza, inclin spre a reda exact pasii parcursi de mine in aceste noua saptamani.
Mi-am dorit liniste sufleteasca si echilibru. Nu mi le-am dorit doar mie, insa mi le-am dorit cu orice pret. Lupta era a mea, era personala insa n-as fi acceptat raspunsul primit (inca dupa primele saptamani) decat oferit in forma extrema, asa cum pot eu s-o percep si s-o inteleg.
Am invatat ca aceste ganduri negative zilnice sunt un surplus pe care alegem sa-l digeram din masochism. Cele 24 de ore fara "pacate" (ura,mincuna,rautati gratuite) sunt de fapt zilele in care traiam cu adevarat, iar celelalte zile erau cele in care sufeream.
Rabdarea, credinta, iertarea sunt ustensilele cele mai la indemana si totusi cele mai usor de lepadat atunci cand esti in situatie de criza. Am avut in aceste noua saptamani cele mai dureroase incercari, de fiecare data mi-am dorit sa renunt, si intotdeauna vedeam (culmea) postul ca primul lucru de renuntat. De ce postul? Ce legatura avea acesta cu zilele mele nereusite?Cu certurile?Cu lipsurile? Mi s-a spus ca sunt "prea slaba" pentru a tine post, ca am dat in fanatism, am auzit toate motivele din lume pentru a renunta. Uneori am fost aproape convinsa, chiar si de catre mine, ca nu exista raspunsuri. Nu exista! Am avut insa suficienta tarie sa multumesc si sa iert. Am multumit pentru fiecare zi, pentru fiecare lacrima, pentru fiecare zambet, pentru fiecare bucata de Dumnezeu care ramanea inclestata in sufletul meu in timp ce toate celelalte bucati de FIINTA MEA dispareau.
Primeam franturi de liniste de multumire, de echilibru cat sa fiu momita, apoi ele se evaporau si luau cu ele tot ce construisem mental intre timp. Reuseam sa fiu fericita pe franturi ca mai apoi nefericita din belsug...la intervale incredibile de timp. Cand credeam ca am atins podeaua iadului constientizam ca abia sunasem la usa :) Nu exista inceput, nu exista sfarsit, exista constanta si intensitate.
Am avut si scapari, trebuie sa recunosc ca am cedat anumitor tentantii, si n-am reusit sa imi pastrez rigurozitatea si entuziasmul cu care pornisem la drum. Mi-am gasit scuze, insa am reusit totusi sa nu ma abat de la drumul initial.
Postul se va sfarsii maine, lupta abia a inceput. Nu tine de post, tine de mine, si tine de Dumnezeu. M-am pus pe mine prima pentru ca am invatat ca "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista". Mi-a dat un nou inceput (fara masa,fara casa, fara job si fara vlaga) dar ASTAZI am simtit pentru prima oara (poate maine am sa uit) dorinta de-a o lua de la capat, am simtit ca ma nasc (asa cum mi-a spus cneva acum 4 ani) atunci, acolo, plina de bucurie, de liniste si de echilibru. Si daca ma dezechilibrez, sunt suficient de VIE ca sa-mi caut din nou calea. Nimic nu se sfarseste, insa trebuie sa luptam fara incetare...cu armele date de El!

Totala abatere de la prima jumatate de post, vreau sa fac referire la toti oamenii care m-au citit, si ma citesc, precum si celor ce-o vor face.
Am inceput sa scriu pe la 13 ani, rad cand imi aduc aminte ce :) A devenit cea mai semnificativa latura a mea. Initial extrem de intima, si treptat de impartasit cu apropiatii, apoi spre larg consum. Acest hobby (deocamdata) ma ajuta sa gasesc o parte din linistea de care vorbeam mai sus. Initial era ceva egoist , o forma de-a ma descarca, indiferent unde, internetul pare nesfarsit.
Am descoperit recent ca exista oameni care se bucura sa ma citeasca, oameni care ma bucura nespus la randu-mi. Nu cred ca exista un sentiment mai placut decat acela de-a fi citit. Exist! Chiar si daca sunt criticata, contrazisa, sfatuita, tot ma bucura.Acesti oameni isi dedica o bucatica din timpul lor pentru a percepe jocurile mele de cuvinte, pentru a le primii in sufletele lor, si unii dintre ei participa activ la universul meu construit din cuvinte.
In ultima perioada de activitate pe blog am primit laude,multumiri, aprecieri, comentarii de la foarte multi oameni.
Dragilor, despre cei ce-am scris, nu pot decat sa va multumesc ca m-ati ajutat sa relatez, despre cei ce voi scrie...sa speram ca de bine :) Genul acesta de multumiri se practica dupa indelungi ani de experienta, un cliseu al celebritatilor consacrate. Cu toate astea, si cu modestia aferenta, va multumesc din suflet ca-mi dati elan, aripile necesare unui inceput. Am incredere in fiecare dintre voi, este importanta fiecare parere atata timp cat reusesc sa va descretesc fruntile, sau macar sa va fac atenti...chiar si pe diagonala.
Acum cuvintele mele au un sens, nu mai sunt menite sa caute "sfarsitul internetului" sau sa-mi elibereze mie constiinta. Acum sunt pentru si despre voi :)
Multumesc!

Cum mi-am petrecut Demisia :)

Am ajuns in Mediafax prin Februarie 2005... Departamentul de monitorizare de la fosta firma se desfiintase odata cu caderea guvernului Nastase. Sefu al' mare i-a comunicat sefei de departament sa trimita oamenii acasa cu banuti "inclusiv pe februarie" si sa le multumeasca pentru colaborare. Eram muti! Nu ca ar fi fost cine stie ce job, insa programul era lejer si-mi permiteam sa merg la facultate zilnic.

Pe atunci nu aveam cine stie ce experienta, in nici un domeniu, nici cunostinte, asa ca m-am panicat putin. Dupa cateva zile de somat, incepusem sa ma obisnuiesc cu pauza, fosta sefa mi-a spus ca 4 oameni au primit o recomandare de la sefu' al' mare spre o super companie. Eu..eram printre cei 4 oameni... "stii ceva de Mediafax?" ma intreaba prietena mea. "aaa...nu stiu...ceva pe la tv?" ; " e o agentie de presa" ; "adica cum???" habar n-aveam.

Am ajuns la Mediafax, mi se parea o cladire ciudata, extrem de mica si plina de oameni, agitatie, forfota, ma panicasem deja. In departamentul Monitorizare era mai plin ca peste tot...oamenii extrem de ocupati, aparatura multa, cu totul diferit de ce stiam eu. Mi-a dat seama ca nu vreau sa iau interviul. Tocmai din acest motiv i-am spus directorului general (cu el am discutat, intr-un birou mic, la care se inghesuia el si directorul de vanzari) ca nu-mi convin conditiile... A ramas extrem de surprins, si m-a intrebat ce altceva mai stiu sa fac :) Dupa vreo jumatate de ora de discutii, a ramas ca sunt primul angajat al viitorului departament de telemarketing. Nu eram extrem de incantata, insa m-am lasat purtata de val.

Am facut telemarketing 7 luni, in conditii de stres maximum. Jobul nu era foarte stresant, conditiile erau bune, echipa minunata, insa n-am facut deloc click cu sefa mea. Atunci fiind mult mai exploziva/impulsiva, deloc rabdatoare si cu un orgoliu enorm...ma simteam persecutata zilnic. Dupa 7 luni am comunicat la resurse umane ca vreau sa plec. Deja fusesem la cateva interviuri si eram decisa sa ma despart de companie.

"nu vrei sa mergi la vanzari?" m-au intrebat fetele de la hr. In cadrul echipei de vanzari erau vreo 20 de oameni, si cei mai remarcati. Foarte ocupati mereu, faceau glume care mai de care mai vulgare, emanau un aer snob...dar erau toti foarte buni prieteni. Ii stiam dupa sedintele zgomotoase in care se injurau pana oboseau, sau dupa povestile de betzii de a doua zi. Ma cam speriau, insa m-a atras foarte mult partea financiara a jobului...asa ca am zis da :) La mini interviul cu directorul de vanzari am spus doar atat : "vreau sa fac bani, altfel plec de tot".

Am fost prezentata sefului meu direct (coordonator de echipa) Dan. "Ce stii tu despre vanzari?" m-a intrebat. "Absolut nimic, dar vreau sa invat totul" i-am raspuns. That was the beginning of a beautiful friendship :) Eram timida si silitoare, nu-mi placeau oamenii din echipa mea asa ca m-am concentrat strict pe munca...si am avut rezultate surprinzatoare.

Echipa initiala de vanzari s-a dizolvat datorita aparitiei in piata a primului concurent ca agentie de presa. Toti au fugit la concurenta pe bani buni. Scandaluri, barfe...oferte...eu am ramas.

Cu timpul Dan a inchegat o noua echipa (echipa business news) tanara, unita, oameni care mi-au placut enorm si care au devenit familia mea. Ce mai trairi, ce mai zile. Ne certam si ne pupam saptamanal. Dar faceam si treaba. Aveam oarecum senzatia ca suntem invidiati :)

Inchegasem prietenii si dincolo de birou, deja "la birou" era un fel de acasa, bucatarie interna, trairi multe, unele bune, altele mai putin bune...

In vara lui 2007, dupa o interventie de "mai sus" din trust echipa de vanzari Mediafax s-a dizolvat iar. Inclusiv omul de la care invatasem tot ce stiam(Dan)...a plecat. Iar momente de criza. Am refuzat toate ofertele de job, am surprins toti fostii colegi care nu mai suportasera situatia de criza si demisionasera. Am ramas singura pe pozitie :)

Noii angajati au devenit invataceii mei, se inchega usor,usor o noua echipa...diferita, mai distanta, alti oameni, alte personalitati, conceptul de familie disparuse, acum existau doar oameniu "noi". Invatacelul meu a devenit seful meu, iar eu "ultimul mohican" dupa cum eram poreclita.

Am prinsi 3 directori generali, 3 directori de vanzari, 3 echipe de vanzari :) Cu toate ca pornisem fara experienta si fara pasiune pentru vanzari, din stricta necesitate financiara.

Am prins drag de loc, de companie, cu toate problemele ei, a devenit caminul meu, locul cel mai confortabil, monoton e drept, dar al meu.

E drept ca am stat cu demisia in mana de multe ori, am amenintat de muult prea multe ori, dar niciodata n-am mers pana la capat. Ma intrebam ce-as putea face cand ma trezesc dimineata, sa NU vin la biroul meu cu steluta de mare si tablou cu pisici? Era deja un reflex. Sa nu-mi beau cafeaua cu Sonia, zacand pe bancile maro de pe terasa? Sa nu glumesc zi de zi cu tanti de la curatenie? Sa nu platesc rate la cosmetice si parfumuri?

Din punct de vedere strict profesional, cariera in ascensiune nu prea as fi avut aici. Nu sunt rautacioasa, dar chiar nu ma vedeam de la Sales la Senior si apoi?Director de vanzari?No way!Not me! La un moment dat as fi cochetat cu ideea de coordonator, insa mi s-a parut o responsabilitate prea mare.

Visez la PR, la comunicare, marketing, publicitate. Evident ca pot!

Dupa aproximativ 3 luni de plafonare, si confuzie maxima din partea mea, azi am avut o discutie deschisa cu directorul de vanzari. O fi venit momentul...nu stiu! Adevarul e ca nu mai simt nimic fata de ceea ce fac deja din reflex. Iubesc locul, iubesc oamenii...dar ma mint pe mine daca mai astept succese in vanzari. Sau poate am nevoie de o pauza?

Mecanic am completat formularul de demisie, natural am solicitat incetarea colaborarii, am completat chestionarul de "exit" ... fara remuscari. Totul e bine cand se termina cu bine :)

Credeam ca acest moment n-o sa vina niciodata :) si acum cand e in plina glorie nu pot decat sa zambesc, si sa-mi fie deja dor de oameni. Cine stie...poate am sa revin :) se poarta pe la Mediafax :)

Weekend la Dunare

Ati vazut filmul "Operatiunea Monstrul"?http://www.youtube.com/watch?v=Bsoi-uGRvQY&feature=related?v=Bsoi-uGRvQY&feature=related . Daca nu l-ati vazut, rusine sa va fie, insa niciodata nu-i prea tarziu.

Eu, o admiratoare a lui "nea Tomita" , indragostita de filmele vechi romanesti, am savurat si devorat de prea multe ori ca sa mai numar exact :)

Mi-am dorit sa ajung si eu la Dunare...

Am plecat din Bucurestiul incinso-aglomerat destul de tarziu dat fiind faptul ca ne-am oprit sa facem ultimele cumparaturi pentru urmatoarele 2 zile departe de civilizatie :) Sacosele pline, totul iesea la inventar, punga cu cateva coktailuri in spate, zambete largi, ready, set, GO! Lasam in spate traficul,praful (ha!) oamenii urati de capitala (no offence) si intram pe autostrada Soarelui (am aflat ca ii zice autostrada Soarelui deoarece "pleci dimineata cu el in ochi si te intorci seara tot cu el in ochi").

In stilu-mi caracteristic,(incercand sa imbin utilul cu placutul, sa beau ceva pe drum si sa admir apusul) n-am apucat sa iau doua inghitituri de Bacardi ca am dat juma' de sticla pe mine :) Lichidul roz s-a imprastiat si a fost imediat absorbit de maieul meu alb... concurs de wet t-shirts, no bra included :) Restul de calatorie s-a manifestat cu mare precautie la viitoarele bauturi alcoolice consumate.

Poze pe autostrada , luna era minunata, incredibil de mare, galben-orange, mi se parea ca seamana cu un smiley-face deoarece cativa norisori parea asezati strategic mimand ochi,nas si gura :) Kilometrii de autostrada au ramas in urma surprinzator de repede, ultimii dintre ei cu o oarecare nervozitate...deoarece aveam nevoie la baie...nu va puneti cu o vezica sensibila si incapatanata!

Am ajuns la Vladeni undeva spre miezul noptii, la inceput de camp, inconjurati de ferme parasite si o fosta inchisoare... Nice view! Ultima inghititura de Salitos am cedat-o, am iesit din masina sa facem cunostinta cu tantarii, sa fumez o tigara si sa deslusim un zgomot de pasare venit de nicaieri. Era destul de intuneric, dar un aer curat, un vand caldut, miros de flori de camp uscate (care mi-a adus aminte de copilaria la bunica-mea, in campul cu flori salbatice la vanatoare de lacuste) si 7 km de drum pietruit si zguduit pana pe malul apei...

Dunareaaaa!!! Bratul Borcea, indescifrabil in intunericul lui vineri noaptea, liniste si salbaticie.

Am fost intampinati foarte calduros, am fost tratati cu deodorant anti-tantari (foarte foarte amar, am aflat dupa) , pusi la curent cu ultimele intamplari: rasarit de luna exceptional, o caprioara a traversat apa inot si pestele n-a prea tras, in schimb caprele nu se dau inapoi de la nimic...se urca pe masini pentru a rumega frunze de salcie :)

Fascinata si intr-un mod inuman de calma (mai ales pentru mine), am respirat inca vreo jumatate de ora de liniste privind reflexia lunii in apa, vaporul de pasageri care a trecut grabit facand valuri, familia de catei care dadea tarcoale taberei noastre, murmurul discret de salcie, dupa care ne-am retras in cort. Cortul in panta :) Somn...

Dis de dimineata (mai devreme decat s-ar fi asteptat nea' Costel) , din cauza de caldura in cort/necesitati fiziologice matinale, am scos nasul la soare, un soare prietenos care zambea la mine satisfacut ca-mi ofera prilejul de-a admira intreaga zona pe lumina. Si aveam ce admira :)

Am facut cunostinta cu imprejurimile, am luat micul dejun ; laptic si croissant cu ciocolata, am urmarit atenta barcile pescarilor care intindeau plasa pe apa, am fost pusa la curent cu toate informatiile referitoar la zona si toate metodologiile de pescuit pe dunare plus momeli folosite.

Ma minunam ca un copil care are brusc voie sa faca ... de toate :)

Pranzul a venit noros, usor intunecat, cald totusi. Am luat barca si am iesit la o plimbare pe apa in speranta ca apucam s-o finalizam pana la primii stropi. S-au dovedit a fi niste stropi rusinosi, care s-au lasat mult asteptati iar momentul lor de glorie a fost unul foarte scurt :) Soarele era iar de partea noastra asa ca ne-am declarat stapanii plajei de vis a vis de tabara.

Plaja pustie, de fapt margine de insula, noi am stapanit doar parcela de 20-30 metrii de nisip extrafin pana la apa :) Soare,soare,soare!

Pe apus am parcurs aproape 2 kilometrii de jungla, mai pe mal, mai prin padure, lighioanele padurii ne-au atacat, noi ne-am luptat vitejeste, am invins toate obstacolele :)) glumesc desigur!Am intalnit 2 serpi (mici), nenumarate broaste de diverse dimensiuni si am inecat cu sange rece cateva miliarde de furnici care invadasera pestii in juvelnic, spre deliciul pestilor din apa care s-au infruptat cu furnici (chinesee) la cina.

Din nou in barca, spre tabara :)camp base...ok! (vizita la magazinul satesc din Vladeni, concert local in aer liber, live in fata caminului cultural, spectatori putini, medie de varsta...mica, educam tineretul in spirit lautaresc!)

Am improvizat o cabina de dus intre doi copaci vrednici, un prosop si-un sal de-al meu, cu sapunul exfoliant datorita nisipului in care cazuse, am reusit sa-mi mentin igiena si sa ma improspatez pentru serata :)

Amurgul aducea somn si crap la gratar (captura din ziua respectiva),luna promitea sa rasara frumos, noi...atenti...sa n-o ratam :) Si n-am ratat-o :) avem si poze ca dovada, insa nimic nu se compara cu sentimentul de loc, atunci...acolo. Am mancat cel mai bun peste :) cu o pofta...doar imi aduc aminte si salivez...am dat vina pe furnici...si mi-a parut rau de masacru. Ele au condimentat pestele, l-au aromat, noi le-am inecat! Dupa ce mi-am umplut burta, de fapt inainte cu putin sa explodez... am declarat cina inchisa, ne-am cinstit cu niste vin bun-bun, alb, sec si ne-am retras spre cortul din panta :)

O zi plina, frumoasa, osteneala placuta, dulce...si somn!somn de copii...

Duminica, nu atat de dis de dimineata... am scos iar nasul la soare, putin trista ca era ultima zi. Soarele parca stia, mi-a raspuns mai cald, mai prietenos, parca sa-mi faca in ciuda.

Am ramas imbratisati vreo 2-3 ore, l-am lasat sa ma tina in brate cu razele lui puternice, nu ma saturam sa-l privesc, sa-l simt, sa respir aerul cald...

Ultima plimbare cu barca s-a dovedit a fi rodnica, am surprins cateva pasarele (cu pene si gheare de data asta) in diverse pozitii si locatii :) shootingul a fost in valuri :)

Ultimele ore pe plaja noastra pustie, ultimii pasi pe nisipul foarte fin, ultima baie in Dunare, am pozat mental (asa cum fac mereu) locul, sentimentul de acolo/atunci, ne-am urcat in barca si ne-am intors la tabara care era in curs de demolare. Am contribuit si noi, am strans cortul, am facut bagajele, inventarul si am pornit spre casa.

Drum frumos,(poze la ruine) ranjet satisfacut pe chipuri bronzate, oboseala placuta, soarele in ochi...

...din nou in Bucurestiul incins...

Me...looking happy :)

...feeling happy!Vie!Relaxata, fara sa-mi fur ore de viata, fara sa ma simt vinovata ca le traiesc :)
Exista momente in viata (rare ce-i drept) care par a fi rasplata si raspunsul tuturor rugaciunilor anterioare. Invatam sa apreciem aceste clipe, secatuiti, adanciti in spirala negativa, ca pe ultimele guri de aer inainte de inec.
Daca valorificam franturile de fericire care ne sunt presarate in cale avem chiar sansa de-a le colecta si putem construi intregul mirific la care aspiram cu totii.
Am senzatia ca ma repet, poate si pentru ca-mi simt gandurile posedate de bucurie, trebuie sa recunosc ca am fost intotdeauna o favorita a sortii care mi-a indeplinit aproape fiecare dorinta venita sincer din suflet.
Am cerut echilibru si liniste, caldura si semnificatie. Mi-e frica sa deschid ochii de tot, poate nu vreau sa ma trezesc (asta in caz ca visez), poate pentru ca nu vreau sa vad nici o alta realitate, decat a mea, acum, aici.
Unele lucruri e mai bine sa ramana nespuse/nescrise, pentru a intensifica sentimentul cu care le traim :)
Asa arat eu...cand sunt fericita!

Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi...

...de ce nu suna bine "ultima noapte de razboi, intaia noapte de dragoste?"...

Trebuie sa continui seria de similitudini intre dragoste si razboi. Luptam precum iubim, luptam pentru ca iubim, dar pana la urma linia intre dragoste si razboi este extrem de subtire si fragila.

Revin la intrebarea: cand am trecut de la ceva pur fizic la ceva mental/sentimenal? "De data asta nu mai fugi" mi-a spus, iar eu nu aveam replica. Imi citise gandurile, si ma simteam dezgolita, transparenta, cu toate ca ma asteptasem sa accepte inca o data ca fiind doar o scapare, o noapte, nimic mai mult.
N-am fugit, din contra, o saptamana am trait cu sex si orange-vodka. Initial mi-am spus "orice minune tine trei zile", si-n a treia zi de nesomn cu tot cu minunea ce promitea sa tina am dat pe gat 3 pahare de vodka cu suc de portocale mai mult ca sa adorm...fara sa gandesc. De fapt cam asta e tot ce spuneam : "nu vreau sa gandesc!" Am renuntat treptat, de buna voie la functiile mele cerebrale, la constiinta, la orice urma de inteligenta care m-ar fi pus in tema cu ceea ce mi se intampla.
Ramasesem cu un dram de simt al responsabilitatii care imi dicta ca nu am voie sa ma implic mai mult decat o facusem deja. "Nu te implica, te vei complica". Aiurea! Ma balansam cu eleganta pe o muchie de cutit, si-mi placea fiecare strop de adrenalina care-mi pulsa neincetat prin vene.
Ceea ce gustasem cu ceva timp in urma se manifesta acum zi dupa zi, fara incetare. Nu aveam nevoie nici de hrana, nici de tigari, nici de oameni, nici de job, ne hraneam din energiile noastre cu o sete vampirica. Ma speriam foarte tare in scurtele momente de luciditate si intrebam "cand o sa ne eupizam?". Mi-era teama ca avalansa cu cat are viteza mai mare cu atat e mai puternica...
"vreau sa te invat sa iubesti" mi-a spus.
Cuvinte precum "iubire", incredere", "puzzle" mi se pareau atunci dulcegarii din filme. Imi condussem viata dupa anumite principii, bine gravate in creier, nimic nu ma contrazisese, si nu aveam de gand sa ma las corupta.
Oamenii din jur mi-au spus ca radiez. Nu ca i-as fi ascultat vreodata. Aveam propriul nostru univers in care ne baricadasem cu buna stiinta pentru ca eram suficienta hrana,aer,apa unul pentru celalalt. Nu am fi irosit nici cuvinte pentru cei din jur. Adoram sa fim izolati si sa ne inchinam la propria fericire. Mie imi era totus teama. Iar aveam acel sentiment, ca-mi fur, zile, saptamani de viata.
Cu aceiasi precizie chirurgicala am ajuns sa tanjesc dupa dulcegarii. Isi faceau efectul ca un drog. Daca nu ma injectam la timp cu doza de fericire intram in sevraj. Daca mintea mea intra in contact cu realitatea mi se parea urata, gri, rece, si ma ascundeam sub plapuma in bratele care ma cuprindeau perfect.
N-a trecut mult timp pana imposibilul a devenit posibil,natural, firesc, primul "te iubesc" mi-a iesit, mi-a scapat, m-am simtit eliberata, satisfacuta ca l-am spus. De aici totul devenea posibil.
Ma simteam ca un invatacel care absolvise. Invatasem sa iubesc! Eram de fapt dependenta.
Personalitate, orgoliu, intimitate, vointa, ratiune, oameni, ramasesera cuvinte asternute pe bloguri, prin caietele vechi de poezii, acum existau doar sentimente, hrana, nevoie de noi.
Acel noi a luat nastere, maternitatea fiind sufletul meu, l-am hranit cu mine, i-am dat viata, el a fost samanta, rodul, si aproape cu chinurile facerii l-am rostit: NOI.

Consideram ca pana atunci traisem si respirasem doar ura. Asta stiam cel mai bine sa fac, opusul iubirii...
Un fragment de secunda, cateva pagini de carte "luni de fiere" a lui P. Bruckner mi-au disecat memoria si m-au facut sa traiesc, sa accept subit ca de la dragoste la ura, nu e decat un pas. Ura poate sa uneasca oamenii mult mai puternic decat dragostea...
si urma sa aflu acest lucru prin fiecare por al meu, pe fiecare milimetru de piele sarutat adineaori cu cea mai mare pasiune...
(to be continued)

Totul e permis in dragoste si in razboi ...(o latura ascunsa a mea)

... cu conditia sa nu incurcam taberele. N-o sa facem amor cu baioneta, in front deschis :)

2 years ago...vara...canicula...Bucuresti incins, terase pline, bantuite la refuz. Oamenii din jurul meu ma plictiseau, ma plictisisem de mine, de serile cu dusuri reci, de somnul intr-un pat gol, de pielea mult prea arsa de soarele din Vama, devenisera ritualice weekendurile incepute in masina cu sticla de tequilla intr-o mana si lamaia in alta. Cautam ineditul in fiecare atom al interlocutorului... practicam jocuri cerebrale nestimulative... Pana si drama mea de zi cu zi era lenesa si incinsa. Incinsa la maximum si prea lenesa sa faca ceva. Imi aduc aminte ca imi era lene sa ma masturbez, si chiar sa visez ca o face cineva pentru mine :))
Nu cred ca am cautat ceva anume, nu mi-as fi imaginat ca pot fi scoasa din starea respectiva in care putrezeam zilnic. Tatonam terenuri, si din lipsa de ocupatie as fi incercat si melci la micul dejun...just to be diffrent.
Am dat curs unei invitatii mai neobisnuite intr-o seara. Hai sa socializam. Stiam ce va urma, nu era greu de imaginat, insa aveam NEVOIE de o aventura. Ma mir ca n-am refuzat-o pe motiv de lene... Asteptam o stimulare deloc cerebrala, foarte fizica. Cine putea sa ma scoata din starea respectiva? Stiam totul, traisem totul, nimic nu ma mai surprinde!Si in plus eram mai mult decat sigura ca vom consuma inceputul si sfarsitul in acelasi timp. Fara pretentii...fara asteptari...fuck like its the end of te world. Asa am si facut-o :) Ca si cum lumea se sfarsea, intre gloante si cutremure, iar noi (contextual noi, caci NOI nu exista din motive de individualism) ne imperecheam. Am luat o pauza de la iadul monoton mi-am corelat adn-ul cu al lui si apoi ca si cum nimic nu se intamplase am plecat. Mi-am scos din minte noaptea aceea in minutul in care am iesit pe usa. Ma simteam ca o hoata. Imi furasem cateva ore de VIATA.
Inca auzeam ploaia din "Sin City" si vocea grava a naratorului.
Daca nu ar fi fost febra musculara probabil as fi fugit si mai tare. Nu mi-am facut dus dupa ce am ajuns acasa, nu m-am schimbat de haine, am cazut iar in patul gol am dormit doua ore si apoi m-am dus la birou, asa "pangarita" mirosind a sex, a transpiratie in doi, si cu febra musculara. Tremuram! Am tremurat toata ziua...fara motiv. Nu simteam nimic. Nu aveam permisiunea sa simt ceva. Nu era cazul, momentul si nici persoana potrivita.
Mi-am facut un scurt instructaj mental, a fost pentru prima oara in viata mea cand am separat cu o precizie chirurgicala fizicul de psihic. Sufletul si mintea de trup. De fapt sufletul, mintea, trupul, fiecare reprezentand o entitate separata. Imi folosisem doar corpul. Mintea era adormita si plictisita, iar suflet nu stiam ca am...nu imi doream sa am.
Dupa aceasta paranteza totul a reintrat pe fagasul normal. Normalitatea cotidiana, cu care ne hranim fiecare dintre noi fara sa tinem cont ca ne imbuibam de fapt cu junk food.
N-am putut totusi sa uit. N-am fost lasata sa uit. Suna telefonul, seara, o data la doua/trei luni, ma uitam la ecranul lui, il puneam sub perna, imi incrucisam picioarele cu ciuda!De ce?!? Soneria imi derula instantaneu cateva imagini absolut erotice, senzatiile EXACTE, secundele, intensitatea, totul strict fizic, dar viu, al naibii de viu pentru mine care-mi ordonasem sa UIT.
Ma gandeam "once is ok, second time is a relationship, and you dont want that, dont you?"
Derulam pe repede inainte mai bine de un an si jumatate. Cele traite sunt relevate pe http://360.yahoo.com/sabbra_cof.
Ultimul mesaj din telefon suna cam asa "vroiam sa te vad (...) acum nu mai vreau sa te vad".
Un an si jumatate de normalitate, de rutina, monotonie, ma plafonasem...iar! Mi-e ciuda pe mine pentru nestatornicia de care dau dovada, si-mi vine sa fug odata cu vantul, sa alerg prin ploaie, sa copilaresc, sa tip la cer, si nimeni sa nu-mi ceara socoteala. Cateodata mi-as fi dorit sa pot ingheta timpul celor dragi (pe care astfel de rebeliuni ii pot ranii) sa fiu eu cea nerusinata si apoi sa ma intorc fara sentimente de vinovatie. Nu e corect! Si am invatat ca platim pentru micile greseli. Mai devreme sau mai tarziu.
O zi depresiva de toamna, o baie fierbinte si o sticla de vin alb, pahar dupa pahar, in cinstea mea plus "Best Of" Depeche Mode. Eram in fata oglinzii incercand sa ma uit crucis la mine si sa-mi fac morala...Am sfarsit pe podeua din baie, tremurand, beata/inconstienta, al naibii de singura, incercand sa derulez chipuri cunoscute care n-ar fi fost scarbite sa ma tina in brate cateva minute, sa ma bage in pat, sa ma inveleasca, sa nu-mi fie nici macar mie sila de astfel de dulcegarii. The hell with it! I need phizical!
Cateva mesaje eronate pe messenger, un status vulgar, o coincidenta macabra si un telefon la care am raspuns...Deja vu! Instructaj mental : "n-ai voie sa simti , n-ai voie sa gandesti"
Mergeam prin ploaie fara sa incerc macar sa gandesc ce-am sa spun, ce-am sa fac...n-ar fi contat. Eram oricum prea mahmura.
Ne-am intalnit ca doi vechi prieteni. Am stat in ploaie cateva minute imbratisati. De ce? Nu stiu!
Cand a devenit mental/sentimental ceva pur fizic? Atunci in...aceeasi seara.

Too snob to be light

Vara asta se poarta snob...ish? Nu spun nimic nou insa m-am lovit frontal de latura snoaba a capitalei, am clipit vulgar/confuz din gene, i-am aruncat un pumn de monede si am plecat mai departe.

Inca incerc sa ma dezmeticesc, nu stiu daca de la soc, posibil ca leziunile cerebrale ale loviturii brutale m-au dezechilibrat intr-atat incat imi doresc sa fi avut totusi pierdere temporara de memorie sau macar...halucinatii.

Ok, so...locuri in care va sfatuiesc sa NU MERGETI niciodata, nici macar sa testati, nici macar sa va convingeti, nici macar sa pedepsiti vreun oropsit al soartei, nici macar sa va plimbati prietenii snobi. Terasa (vorba vine) se cheama La (le) Ambiente si e pe calea Dorobanti.

Marturisesc ca nu am avut curiozitatea in ultimii 5 ani sa testez aceasta zona a capitalei (calea Dorobanti) in alte scopuri decat cele profesionale. Ca sa fiu 100% sincera singurul lucru care imi aduce aminte de calea Dorobanti e TVR-ul.

Vineri dupa amiaza am iesit spre a petrece inceputul de weekend in oras cu niste prieteni. Nu eram extrem de entuziasta, dar niciodata nu poti fi prea entuziast cand ajungi sa petreci mai bine de 12 ore pe tocuri de 10 cm :)

Destinatia initiala era "lemon tree" care nu stiu cum arata inainte, dar cand am ajuns noi arata apocaliptic. Posibil ca patronul nu cotizase cu suficienta spaga noilor alesi ai capitalei, astfel incat terasa era un maldar de daramaturi. Frumos, estetic asezate pe marginea lacului :) Am devenit brusc jumatate de grup confuz, cautand un nou loc de intalnire cu cealalta jumatate de grup confuz.

Un telefon mai tarziu s-a ajuns la concluzia (afumata) ca ne vedem la jumatatea de traseu, pe "terasa Ambient(e) " .

Cu pasi marunti si cocotati am ajuns in fata cortului...pardon...terasei. Nu-mi amintesc exact locatia, nu-mi amintesc in ansamblu cum arata, stiu doar ca ne-am facut loc printre mese, am ales-o pe cea mai spatioasa (urma sa fim un grup mai mare) si ne-am asezat cuminti.

Acum ma voi abate putin de la cursul firesc al povestirii pentru a detalia pumnul de cristale swarovski primit in ochi. Nu sunt o persoana atenta la detalii, la oamenii din jur, nu-mi place sa ma uit insitent la celelalte marionete ale sortii.

Vineri seara mi-a fost practic imposibil sa nu remarc gloata de bashini cu aer de Armani care misuna in minunatul loc din Dorobanti. N-as fi crezut niciodata ca diferenta intre oameni poate fi atat de evidenta. Conceptiile mele cum ca oamenii sunt toti egali doar ca frecventeaza locuri diferite mi-au fost putenic combatute in vineri seara, La Ambiente.

Cataloghez: pustani de 18/19 anisori proaspat beneficiari ai contului lui taticu, papushi Barbie construite INTEGRAL din silicon, smacuite si finisate din banutii amantului, cu suficienti bani in portofel de-o apa si imensa rabdare de-a fi remarcate/acostate si eventual invitate la cina (daca se putea pe respectiva terasa). Aerul era snob! gretos de snob! Ador snobismul justificat, imi plac fitzele inteligente, insa gloata existenta construia o bariera clara intra intreg universul si ei. Prezente fermecatoare care poarta chiloti tesuti in platina si pentru care Escada era must-have-ul de acum 5 ani. Nu am inca suficient talent in a descrie imbinarea groteasca intre aceasta atitudine si evidentul FAKE. O citez pe Elaine din Seinfield : "fake, fake fake!!!"

Revenind la noi (grupul de muritori, pentru care un sicriu inca se contruieste din 4 scanduri), ne-am asezat galagios, o glumita, un chicotit, o privire scurta in jur, asteptam sa fim bagati in seama, caci remarcati...iese din discutie, din moment ce nu coborasem din limuzina.

Chelnerul serii a venit la masa noastra cu un rictus sclifosit (aham, ne citise) si ne-a aruncat meniul pe masuta din marmura gri. Dupa ce am frunzarit meniul (din hartie de proasta calitate ha!) am inceput sa ne calculam mental necesitatile de hidratare :)

O apa (DORNA) costa 9.5 RON, aka nouazeci si cinci de lei vechi, triplu fata de localurile "de rand". Daca vroiai sa te destrabalezi si sa iei o bere, categoric ramaneai fara alocatie :)) Mentionez ca nu ma sperie exagerarile de pret, altfel m-as fi mutat demult din Bucuresti, insa ma astept sa fiu tratata pe masura asa zisei prestatii autoimpuse.

Rictusul sclifosit a revenit pentru a-si nota tacticos preferintele "clientilor". "ce doriti?" i s-a adresat prietenului meu. "pacea lumii" :)) (u know, small talk,a joke, funny start???) Moment in care chelnerul serii s-a simtit extrem de lezat de indrazneala unui om de a se ridica la nivelul lui de intelect si amuzament distins si a bombanit " mda...sigur...o sa-l sun pe Papa, sa vedem ce se poate face...comandati azi?" "ok, o apa plata cu gheata si lamaie"... si un Bentley.

Mi-a venit mie randul, eu antisociala ca de obicei am raspuns sec "acelasi lucru, ca si el".

Alt sfert academic, comanda servita, prietenului meu i s-a pus o sticla nedesfacuta de apa, langa un pahar plin cu gheata, iar eu am fost evitata. "aaa...apa mea?" ; "NU ATI comandat nimic!" aud pe un ton iritat cu muuult repros in glas. "Ba da!am comandat acelasi lucru ca si EL" am raspuns deja avand crima cu premeditare in minte. "Inseamna ca ati vorbit FOARTE incet" mi s-a raspuns in timp ce deja facea o piruieta spre a pleca.

Am ramas oripilata. Hai sa zicem ca aerul meu de provinciala ar fi suportat asemenea limbaj, insa cine stie ...cunoaste ... sictirul baiatului m-a coplesit. Destul de repede a venit si paharul meu cu gheata, apa nedesfacuta, trantite pe masa. M-am lasat cu greu convinsa sa nu plec de acolo, atunci pe loc.

Am luat o gura de apa, mi se uscase gatul, cand cireasa de pe tort mi-a strivita in ureche: "nu ne-a adus lamaie". Am simtit ca ma sufoc! Cum? La terasa perfecta, chelnerul perfect, oamenii perfecti, preturile MAI MULT ca perfecte, noi, scursura, suntem obligati sa suportam/PLATIM pentru acest comportament infect? No fucking way!

Ca test de rabdare, l-am rugat pe sclifosit de cel putin 3 ori, sa NE ADUCA lamaie. Da domle' beau o amarata de apa, la triplu pret, si am pretentia deosebita sa-mi dai din partea casei, din barul tau extra-snob o felie de lamaie, chit ca ti-o freci prin chiloti, chit ca deja o sugeai dat fiind zambetul tau acru. N-am primit-o. In schimb nota a venit cat ai spune "fuck you".

93 de lei noi, noua sute treizeci de lei vechi, pentru 4-5 sucuri, si 2 ape. Am pus mana de la mana, ne-am scotocit, de cei mai marunti bani , de un leu, de un ban, intentionat pentru a-l invata sa numere si banutii de jos ai oamenilor mici :)) In frumosul buzunar de imitatie de piele am plasat suma, plus monezile si am plecat satisfacuti. Numara baiete! Singura speranta e ca sclifositul sa fi apucat lacom nota, iar spaga sa i se fi risipit pe jos prin intunericul podelei mucegaite. Vrei 50 de bani? Aduna-i! Ca de meritat sigur nu-i meriti!

Concluzie? Oare cum sa ma imbrac pentru Bamboo???

Meine kleine mitze katze

Rusine sa-mi fie ca n-am mentionat pana acum de jumatatea neagra a sufletului meu :) Neagra, pufoasa, blanoasa, mieunatoare... Nemo Miawington

Nemo are 3 ani, e nascut pe 19 Aprilie 2005. Nu vreau sa dau copy/paste de pe un blog pe celalalt cu povestea vietii lui, prefer sa fac aici inca un scurt rezumat :)

Short story long, l-am luat dintr-o familie foarte misto de pisici, cel mai mic dintre cei 4 frati ai lui, la doar 3 saptamani era proaspat adopta si adorat. Negru, negru, firav, ochisori albastrii, botic mic,mic un deliciu care se juca in pantofii de langa usa si era mereu greu de gasit :). I-am spus Nemo , dupa filmul "finding Nemo". Extrem de rasfatat, personalitate puternica de la mieunat pana la pupicii de dimineata care erau acordati doar pentru a-si asigura un mic dejun copios din pate de gasca pentru copii.

A crescut ghemotocul, a crescut frumos, usor snob :) o privire desteapta, parsiv ca toate felinele, iscusit in a deschide orice dulap, chiar si frigiderul, nu pentru ca i-ar fi fost foame ci mai degraba din plictiseala.

Eu... il ador :) Am reusit sa exasperez veterinarul, alertat la fiecare firicel de blanitza dus de vant. Am pastrat dintzisorii de lapte atent in cutia de bijuterii :) L-am inscris pe toate site-urile de pets posibile, a castigat concursul de "animalutze de Craciun" cu o poza haslie si astfel a aparut in calendarul Petz pe 2007. Are asadar reputatie.

E al meu, poate de asta e cel mai frumos si cel mai destept, ii sorb fiecare privire, mieunat, ador sa adorm cu nasul in blanita lui si chiar nu-mi pasa cine ce-as spue despre riscurile de sanatate.

Nemo e parte din mine, din viata mea, calmul meu...

Mi s-a spus ca exagerez, nu-i usor de inteles fanatismul meu, stiu, dar nu-mi pasa.

Nu-mi dau seama ce ma defineste, ce ma caracterizeaza, dar pot sa fiu sigura de un lucru: il am pe Nemo!

Detalii necesare vs tabieturi

Nu-s o persoana tipicara (yeah right) imi place doar sa ma alint ritualic zi dupa zi dupa zi, fara sa ma plictisesc de repetitie. Din contra ; cu cat bat inspre identic ma bucur ca de nou :))
Raman constanta in fapte in timp ce in vorbe probabil ca ma contrazic destul de des.
La capitolul tabieturi I'm a freak, ma trezesc aproape la aceleasi ore (2,4, 6) noaptea/dimineata dupa care adorm bustean pana pe la 10 oprind alarma telefonului din 15' n' 15' . Am o ordine exacta a lucrurilor de facut dimineata, identica zi dupa zi, pornind de la spalatul pe dinti, dus, body lotion, ales tinuta, ma machiez intotdeauna inainte sa ma imbrac, ma spal pe maini de 100 de ori in tip ce ma machiez desi niciodata nu m-am patat cu fard... pana si plecatul din casa e un ritual, imi asez intotdeauna in aceeasi ordine, telefoanele, portofelul si tigarile in poseta, in ACEEASI pozitie si plec. Nu am ajuns inca la fel de dusa ca si personajul principal din "as good as it gets", dar e pe-aproape :)
Chestiile de pe computerul meu de la birou: o steluta de mare, un tablou mic cu pisici (avertisment pentru cei care nu iubesc pisicile...au fost probabil soareci intr-o viata anterioara), un crab de plastic, asezate de mai bine de 3 ani in exact aceeasi pozitie, totul etichetat cu numele meu, si daca alte obiecte/lucruri deranjate ajung pe portiunea mea de masa...ma apuca brusc durerea de cap. Sa nu uit de marele pahar de plastic cu Donald/Mikey-Mouse, paharul feng-shui plin de pixuri pe care NU imi place sa le imprumut, nici macar sa le folosesc...
Pana aici am vorbit de tabieturi, sau macar de o mica parte din ele :)
La capitolul "obsesia/fixatia" sau delicat spus "detalii necesare" o sa fac doar doua precizari: branzoaica zilnica si Depeche Mode :)
Nu sunt fan produse de patiserie, din contra, insa am gasit de ceva vreme o patiserie la metrou la unirii unde au niste branzoaice senzationale. Imi aduc aminte de casa (acasa la baia mare), sunt extrem de proaspete, ieftine, si accesibile dat fiind ca circul cu metroul zilnic. Totul ok pana aici. Acum vreo saptamana ajung mai tarziu ca de obicei la patiserie, in drum spre casa, deja adulmecam in gand mirosul de pufos, nu ma prea ajutau tocurile sa maresc pasul, vad prin vitrina mare ca tanti vanzatoarea strange tavile cu bunatati, dar gemuletzul de servire era deschis: "o branzoaica VA ROG!" . Avem o privire de caine flamand, femeie gravida, incercam totusi sa-i par prietenoasa in timp ce sorbeam din ochi SINGURA branzoiaca expusa in vitrina, evident ultima. "Am inchis!" a venit raspunsul flegmatic. Am ramas proptita cu nasul de geam, o senzatie de deja-vou mi-a strapuns mintea...acum vreo 5 ani ani freshly on the market, in minunata capitala, chirie noua,job nou, banuti deloc. Era totusi dimineata, tavile cu bunatati de la aceeasi patiserie, eu tanjind dupa acelasi exponate "o branzoaica va rog!!!" ... "10 mii" . Mi-am numarat repede monedele din portofel,din buzunare, din poseta... 9 mii , CINCI sute ... de lei.Vanzatoarea s-a uitat la fel de flegmatic la mine, eu am ramas la fel de proptita cu nasul in geam.
A doua zi, dupa "am inchis" dimineata asta data, puctuala chiar, ajung la unirii, trec plutind printre multimea de robotzei, ajung la geam...caut din ochi tava cu bunatati "branzoaica???" ... "Nu mai avem!" Aceeasi privire, acelasi nas proptit...
AZI , dupa 3 zile de pofte, pentru ca nu renunt, pentru ca n-o sa-mi pun pofta in cui, pentru ca am 15 mii, si poate pentru ca era chiar ALTA vanzatoare, nasul meu nu s-a mai proptit de nici un geam, ba chiar a stat semet pana la birou, cu branzoica in mana...visand la devorare :)
(to be continued)

think happy thoughts!

M-am trezit de dimineata (ipotetic vorbind dimineata) cu o melodie in minte http://www.youtube.com/watch?v=h6jOMn_KPCU&feature=related ,soundtrack intr-un film vazut zilele trecute, o comedie interesanta care iti tolereaza lenea de gandire si totodata iti destinde neuronii ramasi dupa o zi de Bucuresti.

Mi-a facut Sonia cinste cu un sandwich de pranz, taman ce-a sosit, o chestie giganto-extraterestra, pe care probabil o s-o consum in restul orelor de program incercand macar s-o injumatatesc :) Si bineinteles intre sosul de branza, inghituri mici si dese imi dezvolt abilitatile de comunicare aici :)

(to be continued...)

Nu pot sa ma laud cu intamplari profunde, de fapt nici macar cu intamplari, am o senzatie de robotizare, o constanta in nimic, care departe de-a fi plafonare sau linistea dinaintea furtunii ma stimuleaza in a lua fiecare detaliu pozitiv din atomii inconjuratori.

Tanjesc dupa mare, in fiecare miercuri caut solutia unei calatorii ideale fara un chior in buzunar. Imi aduc aminte de prietena mea Adina (pe la cei 14 anisori ai ei) care a coborat sa duca gunoiul (nu erau ghene in bloc) si a ajuns la mare. Timp de doua saptamani a lenevit la soare, prietena la catarama cu baiatul care vindea popcorn pe plaja.

De ce nu mai e fun sa peripetzim prin colturi de tara (aka "pune degetul pe harta") fara sa constientizam ca avem (sau nu) responsabilitati cotidiene. Cand a devenit concediul ceva planificat in detaliu? Iar imi vine in minte citatul lui George Constantza din Seinfield care credea cu desavarsire ca ar trebui sa ne nastem batrani si sa sfarsim intr-un intens orgasm. N-o sa detaliez, ca n-ar fi original, doar ca ii dau dreptate: vreau sa ma nasc la 84 de ani (atunci mi-a aratat un test pe net ca o sa dau coltu) sa lenevesc cu cele 100 de pisici pe care imi imaginez ca le am, sa ma intorc la cariera/familie/relatii, derulam pe repede inainte perioada wild din adolescenta si ma sting intr-un orgasm.

In alta ordine de idei recomand cu caldura filmul"the bucket list", pentru cei sceptici :)

Cam acestea sunt etapele/dezbaterile zilei, zau daca-mi vin in minte alte elemente inconjuratoare aducatoare de fericire. E atat de simplu. Nu stiu daca o scriu mai mult pentru mine incercand sa invat.

Totusi din cararile intunecate in care ma impleticesc zilnic, reusesc sa vizualizez universul roz "neglamouros" care-mi este la indemana.

Ah, era sa uit :) Fara sa vreau sa promovez, am aflat de existenta unei agentii de publicitate "dark advertising" si m-am gandit serios la o reorientare de cariera (in directia opusa) . Piesa de rezistenta o face vizita in shop-ul "new rock" unde in ciuda tututor predictiilor (hahaha) mi-au atras atentia o pereche de pantaloni scurti, rosii, in carouri.

Devin comerciala???

de weekend prelungit :)

Scriam mai demult ca weekendul incepe de miercuri,sar peste joi, vineri si sambata dansez, iar duminica dorm. Ce fac cu luni si marti? Totul pica in momentul potrivit, la locul potrivit. La mare :)
Vineri a fost ultima trezire dragalasa, intr-un pat comod, tarziu, soarele ascuns de jaluzea, in bratele... mele :) miros de noi... never mind :))

Am lasat orice pretentii la o parte, cu oaresce indoieli legate de Vama, am strans cativa prieteni, am cerut un sac de dormit imprumut, mi-am cautat costumul de baie, chiar si sutienul (just in case).
Cu plecatul ne-a luat ceva mai mult, pana ne-am gasit prin intersectii, mai o tigara inainte de drum, oprire in benzinarie dupa sandwich, nu sunt sandwicuri...de fapt era o benzinarie goala, dat fiind ca era ultima de la iesirea pe autostrada si toti cetatenii de weekend se aprovizionau...ca noi...tot de acolo :)
Pe drum, AC/DC , Rammnstein, Moby, am intrat in Constanta in doar 2 ore, dupa ce o pseudofurtuna ne spalase bine masina. Am oprit la un hypermarket spre iesirea din oras, sa ne racorim cu cateva salitos, doar nu era sa intram in Vama asa aerisiti.
Imi plac la nebunie sosirile vamaioate nocturne. Intri cu masina pe magheru, de data asta chiar trafic, criza a locurilor de parcare, pietoni turmentati everywhere... Ok, hai inspre bulgari sa montam cortul.
Farurile pornite pe faza scurta, timp record la montat de cort (care iese cu succes, nu ca-n alti ani) totusi cineva de pe plaja ne roaga destul de nepoliticos sa-i acordam putin "private" si sa oprim farurile. "lasa bah, c-o pui mai tarziu" Sorry, nu m-am putut abtine :)
Cort montat, masina parcata, gasca usor turmentata, hai in inspectie. Dupa un tur de zona, o oprire la Ovidiu pe plaja unde era cel mai aglomerat, primul dans, primul pas in mare, am luat-o agale spre cort, nu inainte de-a mai face o oprire in Expirat. Depeche Mode!!!Depeche Mode!!!
Vineri s-a incheiat cu o bauta pe plaja, eu in sacul de dormit (ca pe vremuri) si la un moment dat celebra replica din South Park "screw you guys, i'm going...to SLEEP" , am tras de snurul sacului, m-am facut omida si-am adormit :)
Sambata n-am prins rasaritul, pe la 7 am scos nasul din sac, mi-era cald, am aruncat rapid toate hainele de pe mine, cu gand de plaja. Au iesit si celelalte nasuri de prin cort/masina, care pe unde dormisera ne-am schimbat rapid in chiloti de plaja si ne-am tolanit la soare...
Gasca s-a marit la pranz, a venit si varumio cu casa-n spate (yuhu, aveam si eu unde sa dorm la noapte), am montat cortul, i-am facut turul de onoare, si iar baie de soare.
Sambata seara s-a pus pe ploaie...a inceput usor sa cada...cate-un pic...apoi a stat... Pe la orele noastre de inspectie prin sat deja ploaia se intetise asa ca membrii de onoare ai gastii pasagere s-au retras fiecare in casele lor bine tapetate cu nisip. M-a corupt mititica (da exista o persoana mai scunda si mai slaba decat mine, si o ador) sa iesim noi la dans. Singurul loc acoperit era Expirat asa ca am alergat prin ploaie pana acolo, in multimea transpirata de dans. Nu ne vedeam, nu ne auzeam,eram prea mici sa incomodam asa ca ne batzaiam pe loc zambind tamp :) Pana am gasit o masa!!!DA!!!Numai a noastra!Ne-am catzarat pe ea, si pana dimineata cand mormanul de sticle de Salitos ameninta sa ne ajunga la genunci n-am renuntat. Nu-mi aduc aminte sa fi obosit, sa fi transpirat, sa fi cazut de pe masa :) Imi aduc aminte partial un drum spre cort, dat cu nasul de sacul de dormit (am vrut sa spun replica South Park) si adormit instant!
7:12 (duminica) trezirea - soare
Duminica la pranz incet incet au inceput sa dispara cipercutele multicolore de pe plaja. Chiar si cea a amicilor mei. Lumea se pregatea de luni, "corporatistii" dupa cum spunea sotul Mioarei isi iau laptopurile in brate si fug spre multinationale :) Noi am ramas. Noi, insemnand eu si varumio, in cortul nostru cu saltea mare si greu de umflat ... fara pompa (3 ...trei...ore).
Duminica, luni, marti, 3 zile de liniste. Vama s-a golit, a ramas doar un satuc pe malul marii, unele terase chiar s-au inchis, si oamenii erau rasfirati si putini pe toata plaja.
M-am bucurat de soare, de mirosul sarat, de apa calda desi murdara, am dormit mai mult, m-am prajit peste limite :) si am meditat:)
M-am plimbat pe plaja pana mi-au amortit picioarele, am savurat fiecare val spart in bolovanii din mal, i-am spus Vamei ca inca o iubesc, desi avem o relatie cam monotona dupa 7 ani :)
Invazia de carabusi m-a speriat luni seara si aproape ca am sigilat cortul pentru a ma asigura ca NU au cai de acces. Au disparut insa repede dupa ce s-a inserat de tot. Luna era de un galben inchis, rosiatic chiar, se vedea greu din cerul negru si fara stele.
Marti dimineata as fi vrut sa vad rasaritul, mi-era dor de senzatia de viata pe care o da soarele cand iese din mare, insa eram atat de coplesita de somn incat n-am reusit nici sa ma uit prin gemuletzul cortului :))
Am plecat "pe potop" lasand toti norii negrii deasupra plajei, si am zabovit apoi prin Constanta pe faleza inca vreo doua ore. N-a plouat, cerul ne-a pacalit, poate vroia sa alunge ultimii vamaioti pentru a respira usurat inainte de ... alt weekend nebun :)
Am ajuns in Bucurestiul incins, desi era seara, aer de nerespirat, oameni urati si nebronzati (sac-sac) si eu obosita, cu sacul in brate asteptam metroul incercand sa nu aud nimic in jur, sa-mi ascult marea... sa uit de ultimul pat comod, sa uit de miros de noi, sa stiu doar de soare...si ce-o vrea el sa-mi dea :)