Răspunsuri, răspunsuri

În ultimele două săptămâni nu am fost cel mai vesel om din lume. Din contră. Am fost extrem de emotivă, agitată, urâcioasă și foarte-foarte confuză.
Evident, ca-n orice poveste de-a mea, fără un motiv concret. Ceea ce mă frustra și mai mult. Știți copilul acela plângăcios, hrănit bine, cu scutecul schimbat și somnul de frumusețe la activ, dar în continuare agitat? Așa și cu mine. Totul roz, niciun  motiv real de supărare, totuși, eu nemulțumită.

Și-am făcut chiar și ceea ce mi-am promis eu mie că nu mai fac: am analizat și despicat firul în 4000. Să vedeți apoi certuri cu vocile din capul meu: Cristina, go with the flow, nu mai analiza, nu mai căuta, mâine o să fie mai bine, bla-bla-bla...
Am început chiar să citesc o carte despre cum să nu mai gândești. Vorbesc serios. Mi se pare o aberație, însă sunt mânată de curiozitatea aceea malefică: dacă totuși afli ceva util? Dar daca nu?
Ce-ai de pierdut? TIMP Cristina, timp!

Oarecum, oarecum, am identificat câteva posibile cauze ale stării mele. A fost un dute-vino continuu. Ba mă enervam pe mine pentru că îmi dau voie să mă analizez într-atât, ba îmi spuneam că nu pot să mă ignor în continuare și să mă trezesc depresivă FĂRĂ motiv. Ba spuneam: fuck it, you have no soul, ba spuneam: un-fuck it, you need to feel.
Eu pot să fiu cel mai aberant și insuportabil om pe care-l știu. Nici nu știu cum sună asta pentru cei ce nu mă cunosc. E muuuult mai simplu să mi se pună o ștampilă cu : FREAK. În fine, continuăm.

Și azi, căutând ceva printr-o cutie de bijuterii, am găsit un stick mai vechi pe care obișnuiam să-l port la chei. Evident că nu mi-am reprimat curiozitatea de-a vedea CE am pe el. Multe-multe poze...vechi. Credeam că am șters toate pozele mele vechi..însă nu. Plus...un fel de jurnal. Mda...cutia Pandorei. Chiar uitasem că am incercat și această metodă de psihanaliză personală. Nimic rafinat, pur și simplu relatări necenzurate, păstrate ca...dovezi - pentru când va fi nevoie. Wow! Tocmai când credeam că eu - pe mine - nu mă mai pot șoca.
M-am îngrețoșat rapid de fiecare cuvințel scris acolo și-am recunoscut o Cristina foarte aproape de nebunie.
L-am șters. Nu înainte de a-l citi de vreo 10 ori. De fiecare dată refuzam să cred că am scris ce-am scris.
Scrisul ca scrisul Cristina, dar trăitul? Ok, NICI pe acest subiect nu vreau să insist...nu-i văd rostul.

Dar...am avut o imagine de ansamblu asupra celor două persoane, complet diferite, eu atunci, eu ieri. Și, ca să fie toată chestia asta mult mai bolnavă, a mai răsărit cineva in peisaj: eu AZI.
Am văzut mai clar ca niciodată extremele: Cristina maniaco-depresivă, Cristina Flower Power și Cristina - naratorul.
Iar echilibrul (devine Mecca acest cuvânt) acela despre care tot scriu ca o nebună...își are locul NU în mijlocul acelor personaje...ci la vreo cațiva ani-lumină distanță. :)
De ce spun asta? Pentru că..până acum am lăsat vântul să bată și-am fugit exact în direcția opusă a ceea ce fusesem în trecut. Când am realizat cât de rău ajunsesem...mi-am dorit să mă schimb atât de mult încât am tăiat absolut tot ce mă caracteriza înainte. TOT!
Acest om nou, care s-a construit singur...este întradevăr unul mai bun și mai frumos. Însă...(așa cum spuneam sus de tot) dacă am ajuns să fiu copilul plângăcios...e clar că lipsește ceva. Sau că e un surplus undeva.

Așadar Cristina, liniștește-te, habar n-ai ce să faci în continuare, dar știi că nu trebuie să te lași în voia vântului pentru că s-ar putea să te ia pe sus. Metafore...

Vreau să-mi setez câteva priorități.
Vreau să am un scop.
Altul decât acela de-a mă vindeca, pentru că, aparent, asta am făcut-o deja.

Eu nu merit nimic

(NU este textul meu. L-am găsit într-o carte, într-o cafenea, în Braşov şi mi-a plăcut atât de mult încât l-am pozat. Acum vreau să-l am aici pe blogu-mi şi să-l recitesc de câte ori mi-e dor de ceva frumos)

De fapt, eu nu merit nimic. Ce am, am pentru că am primit, nu pentru că am găsit. În genere, am furat un alt dar: aruncat, lăsat deschis, uitat în locurile timpului. Odată, am găsit pe străzile clipei daruri părăsite şi m-am întristat. Cine să arunce aşa ceva? Cine şi-ar permite? Ele începuseră să secundeze, unele chiar să minuteze, altele să zileze. Aş fi plâns, dacă aveam lacrimi timpiale. Şi le-am luat, recunosc. Nu puteam să le las acolo să se tâmpească. Eu fiind cel fără de timp, le pot naşte. 

Acest dar l-am furat născându-mă. 

Vezi, uită-te şi tu în jur, e plin de daruri. Ştiu că suntem orbi, nu insistă spunându-mi asta, am învăţat să văd cu mâinile, cu picioarele, cu trupul. Am ochi peste tot. Azi m-am gândit să adun cu tine toate darurile, să le împărţim între noi, să ne hrănim ochii, să le dăm celorlalţi ce nu au găsit (poate ce au pierdut), ce caută sau ce nu caută. Hai să dăm câte un ochi celorlalţi, să nu mai vedem prin noi, să vedem prin ei. Să rămânem cu ochii lor, să fim personali lor. Nu mai vreau să va fiu impersonal. Înconjuraţi-mi ochii, dar nu călcaţi privirile, mâncaţi-le. Hai să facem asta împreună! 

Întindeţi-va ochii până la cer să vedeţi pământul, luaţi-va seminţe de stele să crească în pământ lumina, să nu-mi fie întunecat mormântul. 

Amândoi să ne plimbam, să udăm seminţele, să le creştem ca nu cumva să se stingă şi niciodată să nu ne despărţim, căci împăcarea noastră stă aici, neînsămânţată. Hai azi să ucidem timpul cu stele, să naştem galaxii între a fi şi a nu fi. 

Lasă-mă curbat între neclipe, găseşte-mă sfera între nesecunde şi ridică-mă pătrat între neminute. 

Leagă-mă, să fiu real, nu abstract. Lipeşte-mă pe inima ta, pune-mă pe timpanele ei, să îţi şoptesc că, în genere, eu nu merit nimic.

Gândim prea mult...

...asta a fost concluzia serii.
La un pahar de vorbă.

Și, pentru că gândim prea mult, trăim prea puțin. Mintea distruge sufletul...N-am zis-o eu. Eu aș încerca să-mi dresez sufletul și să-mi las mintea să judece. Cu siguranță mintea mea ar ști mereu ce facă și ce să aleagă pentru mine.
Dar, azi nu e o zi bună pentru tras concluzii. Azi mă chinuie o răceală de vară, pentru că așa-mi place mie...să bolesc canicular.

Suntem sclavii atenției, ne dorim să o primim chiar și fără să o returnăm. Și, dacă se întâmplă să oferim atenție dar nu ne este întors favorul (aparent considerăm că facem un lucru mare oferind) devenim frustrați și considerăm că am făcut un compromis.

Când naiba a devenit totul în halul ăsta de complicat și complex?

Asta aduce evoluția? Relațiile inter-umane condiționate de zeci de reguli? Parcă trebuia să fie totul simplu și direct...Place sau nu place, stai sau pleci.
Nu, nu, nu, nu... Dacă place, trebuie să știi CÂT place. Dacă știi cât place trebuie să știi până CÂND... Și, cum nu ne-am născut cititori în stele, dacă nu știm până când...ajungem să facem/gândim fel de fel de rahaturi absurde pentru a transforma "când-ul" în "totdeauna".

Mă doare mintea. Serios.

Așa că mă voi baza pe altă calitate cu care am fost înzestrați noi oamenii: darul vorbirii. Tot ceea ce nu este verbalizat va fi considerat irelevant. Poate că este o măsură drastică, însă nu-mi pot ocupa gândurile cu ipoteze posibile și imposibile.

După cum spunea un amic, grec, într-un context complet diferit: "În Grecia...ești ceea ce declari că ești".
Hai să nu mai fim ceea ce gândim.
Hai să fim ceea ce spunem că suntem.

Oameni vechi și drumuri noi

Spuneam mai demult că oamenii nu se schimbă ci rămân la fel în esență. Revin asupra acestui lucru :) Oamenii sunt ca niște bucăți de plastelină. Potențialul există... Depinde cine sau ce îl definește. Și...de obicei asta se întâmplă cu ajutorul celorlalți din jurul nostru. 

Oamenii care vin și pleacă din viețile noastre de parcă am fi cu toții gări. 

Există și oameni care reușesc să se auto-modeleze și să le iasă bine. Dar...parcă tot avem nevoie din când în cand de retușul cuiva pentru a ne indulci colțurile. 

Dacă plastelina din care suntem creați este de bună calitate...va rezista cu succes oricărui modelaj. Pentru că am ajuns să cred că nu se sfârșește niciodată procesul acesta. Suntem în permanență schimbare pentru că altfel am contesta evoluția. 

N-o să vă vorbesc despre oamenii care ne mutilează în loc să ne modeleze. Norocul nostru este că plastelina e elastică și lipicioasă. Ne putem reface indiferent în câte bucăți am fost rupți. 

Important e să...vrem :) 

Am tot întâlnit în ultima perioadă oameni cu "nu" în brațe. "Eu nu pot să fac aia niciodată". "Eu nu sunt în stare de așa ceva". "Mie nu-mi place să...niciodată". 

Măi oameni buni! Voi vă dați seama cam câte bariere vă puneți singuri? Cu aceste "nu-uri" în brațe vă tăiați efectiv șansele să întâlniți un "sculptor priceput" într-ale modelajului. Sau să deveniți voi înșivă un sculptor priceput. 

Ok, nu pot să fiu superficială și să nu vă mărturisesc că, în acest moment, trec și eu (oarecum) printr-o perioadă cu "nu" în față. Doar că, în cazul meu "nu-ul" nu înseamnă ceva ce nu pot face, ci înseamnă ceva ce nu SIMT că îmi trebuie. Am să vă povestesc altă dată despre nu-ul adresat prejudecăților sociețății. 

Aș vrea ca atunci când "stați voi singurei pe wc" (vorba dragei mele Lăcrămioara) să vă gândiți mai mult la lucrurile pe care vi le doriți cu adevărat FĂRĂ să alocați nici măcar o secundă îndoielilor că ați fi capabili. Să nu lăsăm viața să ne silească sau să ne pună în situații limită pentru a lua decizii sau frâiele în mâini.

V-am mai spus că toate dorințele ni se împlinesc? V-o repet :)

Oameni care încă mai cred

în fluturi :)

Aseară, după ora de la sală, una dintre clientele mele fidele, pasionată de Pilates și trecută bine de 50 de ani, a ținut să mă însoțească în drumul spre metrou.
Ne cunoaștem încă de la primele mele ore predate -  este o doamnă foarte inteligentă și elegantă, fostă balerină, crescută de mică în Anglia și cu o mulțime de înclinații artistice. Este foarte politicoasă și mă complimentează după fiecare oră - îmi spune în repetate rânduri că vine special pentru ora mea, de care este îndrăgostită (deci vă dați seama că sunt topită și eu după ea).

Pe drum, mă întreabă subit: "Crezi că sunt prea slabă?" Am rămas puțin șocată - de obicei este foarte self-confident - și i-am spus că ține de aprecierea personală a fiecăruia dintre noi, pentru că avem standarde diferite. (menționez că arată incredibil de bine). "Te întreb pentru că am apelat recent la un site de online dating și un pretendent mi-a spus că sunt prea slabă..."
A continuat să-mi vorbească...și mi-a spus că a fost căsătorita timp de 36 de ani...apoi soțul ei a murit. Când a decis să meargă mai departe cu viața ei..."am întâlnit pe cineva care m-am îndrăgostit...ca o adoleșcentă...știi cum?cu fluturi în stomac"
Eu: "Ah...deci mai există oameni care caută fluturi? Deci...mai există fluturi care caută oameni?"

Mi-a spus că povestea ei, deși foarte intensă...s-a încheiat subit și că încă suferă și speră ca El să revină...dar...în acelaș timp, povestea a ambiționat-o atât de tare încât s-a implicat într-o mulțime de activități care-i ocupă tot timpul - acesta fiind și motivul pentru care se află în România, temporar.

Eu: "Păi și acum că ați văzut că se poate să treceți peste atât de multe lucruri - deces al partenerului - pasiuni târzii cu fluturi - despărțire pasională - activități multiple, nu-i așa că vă simțiți mult mai puternică? N-aveți niciodată senzația că le puteți face pe toate singură și că nu mai aveți nevoie (nu depindeți) de nimeni? "

Ea: "Așa este, nu am nevoie de nimeni. Însă îmi DORESC eu. Eu nu pot să trăiesc fără să simt."
Am încercat să inițiez o conversație despre partea rațională a noastră, a oamenilor și cât de vulnerabili devenim dacă renunțăm la matematică pentru filozofie.

Mi-a spus că știe cât de duală și superficială este societatea în care trăim, simte și ea că oamenii care cred în poezii în curând vor fi priviți ca fiind nebuni. Mi-a spus că n-o sperie riscul pe care trebuie să și-l asume neștiind să "iubească puțin - ci de tot sau deloc" ci, mai degrabă, o sperie ideea că n-ar apărea un om potrivit, cu care să împartă "chiar și pentru o perioadă determinată" toate lucrurile în care ea crede.

Ne-am despărțit zâmbind și cu promisiuni că vom continua această discuție... cândva.

Eu am rămas cu...și mai multe întrebări... :)

Despre aventura din Cheile Nerei

        Cu o seară înainte să plec(ăm) spre Sasca Montană aveam dubii...
Eram obosită, ușor irascibilă, deja nu mai suportam ritmul în care-mi treceau zilele și nici reacția mea vis a vis de tot ce trăiam. De când cu accidentul la mâna stangă acumulasem destul de multe frustrări. Și...faptul că ligamentele întinse ar fi putut să-mi pericliteze "aventura în sălbăticie" nu făcea altceva decât să-mi alimenteze frustrările.
Toate activitățile din ultima perioadă mi-au întărit convingerile că am exagerat, că trebuie să-mi găsesc un echilibru, că încep să nu mai judec limpede și că sunt din ce în ce mai greu de mulțumit...de înțeles, de acceptat.
Așa că, până joi noaptea, am trăit ca un robot. Mi-am făcut bagajele, însă eram din ce în ce mai nesigură pe ceea ce îmi doresc.
Mă gândeam că, în loc să-mi petrec weekend-ul în pat, lenevind și nefăcând nimic...am ales să călătoresc și să descopăr ce-a mai rămas din România sălbatică. Unde mai pui c-am mai convins și 3 prieteni să mă însoțească. Oamenii erau entuziaști. Entuziasmul meu era...subjugat de cearcane.
Apoi...în ziua plecării, mi-am setat greșit alarma la telefon și m-am trezit cu o oră mai devreme...Adio somn!
Apoi...în Gara de Nord am aflat că trenul "rapid" era de fapt "personal" și era cam singurul cu care puteam ajunge în Craiova astfel încât să ne integram în programul stabilit. Mai lipseau găinile din compartimente și totul ar fi fost mai ceva ca-n "Pisica albă, pisica neagră"
În fine, s-au aliniat planetele și...după un drum de vreo...6-7 ore, per total, am aterizat în Sasca Montană. Semnalul telefonului murea cu fiecare kilometru parcurs dar...ne așteptam la asta și, eu personal, chiar îmi doream să dispar de pe fața pământului câteva zile.
Am început să mă liniștesc abia când am intrat pe drumul forestier ce ducea spre camping. Peisajul era...(hai să fac o paranteză și să vă spun că nu voi reuși să descriu în cuvinte sau metafore minunăția de zonă. Pur și simplu imaginați-vă o junglă ca-n documentare, pe care ajungeți să o vizitați... așa poate veți înțelege cât de cât despre ce tastez eu acum, în miez de noapte) incredibil ; în stanga un râu/izvor cristalin și zgomotos, în dreapta pădure formată din plante -  pe care nu le-am vazut decât în documentarele cu paduri tropicale.
În prima seară ne-am cunoscut cu oamenii din grup - 3 ghizi și vreo 8 băieți și fete dornici de aceeași aventură cu care veniserăm și noi în cap (noi eram 4 persoane, 3 fete și un băiat).
Foc de tabără, bețivăneală și voie bună...apoi cort și...somn adânc.
Sâmbătă dimineața - 06:45 Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră Trezirea! Împachetarea, pornim la drum. După vreo 2 ore în camioneta cu caiacele, prin vânt, soare și mahmureală...am ajuns la locul în care trebuia să pornim pe apă.
Ne așteptau aproximativ 8 ore de vâslit, în care trebuia să parcurgem 18 kilometri până la locul de campare. Unii dintre noi mai trăiseră așa ceva dar...prea puțini.
Și...dacă aveți impresia că ne-am urcat ca niște panseluțe în barcă cu zâmbetul pe buze...ei bine...aveți dreptate. Ce nu știam noi însă era...ce ne așteaptă. Un râu sălbatic care era când lin când agitat, presărat cu pietroaie cât casa -  pe care trebuia să le evităm - bușteni răsturnați și, mărginit de sălcii, care abia așteptau să ne zgârie fețele. În caiacele de două persoane, persoana mai puternică/experimentată/curajoasă stătea în spate și era cârmaciul - trebuia să o asculți și să execuți.
Obstacolele trebuiau anticipate și evitate DIN TIMP. Nu vreau să pară mai greu decât a fost, așa că vă mărturisesc că n-a fost un efort fizic extraordinar. Am învățat cu fiecare kilometru parcurs câte ceva și ne-am descurcat aproape exemplar. Dar...a fost totuși un efort. Undeva pe la mijlocul traseului din prima zi am vizitat Lacul Dracului - un obiectiv turistic superb...N-are rost să vă descriu obiectivele vizitate - găsiți poze peste tot și oricum cuvintele mele redau prea puțin din frumusețea celor văzute.
Din nou - peisajul admirat din barcă  - râul Nera, păzit de stânci și păduri - fantastic!
Am ajuns în mijlocul lui nicăieri - la Cantonul Damian - într-o poieniță cu iarba până la brâu - după 18 kilometri  - frânți de oboseală, arși de soare dar fără incidente neplăcute.
Foc de tabără, bețivăneală, voie bună în exces - ne-am obișnuit cu lighioanele zonei (șerpișori, șobolani, insecte nemaivăzute, păsări nemaiauzite) și -evident - am dat stingerea pe la orele 22:00.
M-am trezit pe la 3, 4 dimineața (datorită celor 3 rinichi ai mei, toți funcționali) și nu-mi venea să cred ce zgomote auzeam de peste tot din jur. Eu le știam de pe net, când adormeam cu  "sounds of nature" ...dar niciodată n-am crezut că există în realitate...chiar așa. Cântec de greieri amestecat cu foșnet de iarbă...păsări nocturne și alte...nici-nu-știu-ce-erau care făceau o muzică...wow.
Duminică dimineața - 08:00 Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră - Tă-tă-tă-ră-ră Trezirea! Împachetarea, pornim la drum. Scoatem caiacele pe apă și continuăm traseul, încă 10 kilometri de vâslit.
De data asta eram toți...experimentați :) Ne obișnuiserăm cu partenerii din barcă, știam ce avem de făcut...așa că plimbarea a fost una relaxantă, am admirat peisajele - am făcut o baie rece-rece-rece-rece în Nera,  într-o pauză de vâslit. Nera e mai mult decât un râu. Nera este un personaj cu personalitate de care, eu personal, m-am îndrăgostit. Iremediabil.
Nu mai voiam să închei traseul. Aș fi vâslit până la București...sau...mai bine, nu m-aș mai fi întors :) Totuși, după 10 kilometri, am ajuns la punctul de întâlnire, ne-am împachetat și am pornit înapoi spre campingul inițial, cel de vineri seara.
Când am ajuns în camping...mi se părea că am ajuns la un hotel de 5 stele. Aveam toalete (din 4 scânduri, dar totuși!!!) aveam pahare, aveam farfurii, aveam inclusiv un amărât de foișor amenajat...iarba era tunsă...lux oameni buni! Lux pe care învățasem să-l apreciez. Și furtună de vară. De aia de care mi-am tot dorit eu să mă bucur. Așa că m-am dezbrăcat și am început să dansez prin ploaie. Până a venit păstravul prăjit (era o păstrăvărie în zonă).
CEL MAI BUN păstrăv de pe planetă! Mâncat cu mâinile, lins pe degete de mujdei...stins cu vin alb...un deliciu!
Parte din program era o drumeție, prin pădure, până la lacul Ochiul Beiului și apoi Cascada Beușnița. Am făcut-o. Iarăși - n-are rost să vă detaliez frumusețea locului. Uitați-vă la poze...înmulțiți cu 100 și, poate, veți ajunge, cât de cât să înțelegeți.
După drumeție am mai avut energie de-un foc de tabără, o semi-bețivăneală și oareșce socializare. Eram toți prieteni, ne unea o experiență frumoasă :)
Cort, somn adânc.
Luni dimineața - ora 06:45 - trezire voluntară :) Obișnuință :) Eram oarecum tristă...știam că împachetez, nu ca să pornesc înspre sălbăticie,...ci pentru a mă întoarce dintr-o aventură.
Ne-am luat rămas bun de la oamenii minunați alături de care am trăit niște momente incredibile.

Credeți-mă...v-am descris foarte pe scurt aventura mea în Cheile Nerei. N-am inclus în acest jurnal de călătorie nenumăratele sesiuni de râs, poznele de pe apă, poznele din camping, nebunia fiecărui moment...acelea le păstrez pentru mine.

Pe drumul de întoarcere am vizitat Cascada Bigăr, Băile Herculane și am retrăit momentele intense de pe apă. Și am început să planificăm următoarea nebunie. Pentru că...acesta este doar începutul :)

M-am întors la casa, munca și viața mea. Cu încă o lecție învățată. 
V-o spun mai încolo, mă duc să visez la Cheile Nerei.

Ping Pong, cald-rece, alb-negru

Se pare că, oricât aș încerca, totul trebuie să fie extremist în viața mea. Echilibrul acela pe care îl visez sau normalitatea la care aspir sunt tot mai greu de pus în practică. Nu mă plâng. În fiecare zi reușesc să mă imunizez puțin câte puțin vis a vis de emoțiile ce ne fac vulnerabili.
Dar...mă întreb: oare într-acolo trebuie să mă îndrept?
Ciudat, fascinant, interesant mi se pare următorul aspect (vă recomand să îl incercați și voi acasă): dacă încerc o analiză la rece cu argumente logice (eu cu mine) reușesc să mă detașez și să înțeleg/tolerez aproape orice. Dacă mă las pradă impulsului de moment, dacă "gândesc" profund și caut interpretări emoționale...se duce totul naibii.
Problema mea este că sunt un om foarte pasional. Trăiesc aproape totul mult mai intens decât este cazul, chiar și atunci când nu este cazul. Și nu știu să trăiesc puțin. Ori tot, ori nimic.
Îmi doresc să intru într-un proces de reeducare. Chiar și acum, în mintea mea, îmi setez niște condiții alb-negre. "Cristina, ori așa, ori așa, cale de mijloc nu există"
Este adevărat că, de cele mai multe ori, cea mai simplă explicație e și cea mai adevărată. De cele mai multe ori lucrurile sunt limpezi și noi alegem să le complicăm. Atunci când VREM să vedem CEVA-ul care există doar în mintea noastră. Ceva-ul bun sau ceva-ul rău. Care bun și care rău?
Uite, aici încep să mă enervez. Pentru că interpretarea pozitivului sau/și a negativului nu este posibilă fară implicațiile emoționale. Este bine/rău pentru că așa spune lumea sau pentru că așa simt? În ambele cazuri nu sunt de acord.
Și știu că îmi voi petrece o bună perioadă de timp încercând să-mi potolesc extremismul. De obicei războaiele astea psihologice purtate cu mine sunt cele mai dure.
Iar, în cazul de față...nici nu știu cine sunt eu.

Game on!

Beție

M-am dus împleticindu-mă și ținându-mi rochița (mai lungă la spate) cu o mână, cu un zâmbet incontrolabil și chicotind ca o fetiță ce tocmai a primit un buchet de baloane. Am ieșit pe hol, aveam nevoie să evadez, să mă retrag și să respir măcar un minut, să-mi potolesc euforia.

Când mi se întâmplă ceva frumos îmi vine să fug, să mă ascund undeva, ca un copil cu o bucată de ciocolată, să savurez în liniște momentul, să nu împart cu nimeni, să nu arăt nimanui, mi-e frică că mi se răpește trăirea.
E un gest aproape reflex, să încep să mă tem de bucuria mea. Dar, până să o analizez, îmi dau voie să o simt în fiecare celulă. E momentul acela al tău, nimeni nu știe, nimeni nu vede, nici tu nu ești complet conștient, așa că...poți să fii beat de fericire câteva secunde.

În secunda în care încep să gândesc, să despic, să analizez...totul se năruie. Urât. Total. De la cald la rece în câteva clipe. De la bine la rău în doar câteva gânduri. Doi pași înainte, trei înapoi. Toate vocile din capul meu se ceartă.

Mă sperie puțin nebunia asta a mea. Adică...știu că într-un episod din ăsta frumos îmi cresc aripi și pot să zbor, am o putere inumană, o energie fantastică. Și brusc...totul se poate întuneca. Și atunci...ar fi bine să mă lege careva de pat, să mă sedeze și să-mi pună o perfuzie cu ciocolată.

Unde mai pui că...puțini oameni pot înțelege așa ceva. Iar eu nu mă număr printre ei. Încă învăț. Pe pielea mea. Cald, rece, alb, negru. Fir-ar să fie!

Pe de altă parte...sunt conștientă că m-aș comporta exact ca un dependent care clachează. Mi-aș injecta o doză letală de fericire. Pentru că noi, masochiștii, așa funcționăm. Ne bucurăm până ne doare.

Așa că-i mai bine să aștept cuminte. Să funcționez pe principiul calului: ghidat de călăreț. Să încerc să-mi infrâng primul impuls pentru că, datorită obișnuinței, primul meu impuls este să mă apăr. Și, fiind extremistă, dacă-mi stăpânesc impulsul de apărare, al doilea ar fi să mă predau. Adică să nici n-o iau la goană, dar să nici nu fac supradoză.

Ciudat mai funcționăm noi oamenii. Cred că de asta am ales să-mi umplu timpul cu zeci de activități extrașcolare. Ca să nu am, fizic, timp să gândesc. Să fie totul aplicabil imediat.
E ca și obiceiul acela cu cititul etichetei la cumpărături. Vi-l reomand. Dacă citiți eticheta fiecărui produs pe care-l cumpărați, cu siguranță anumite ingrediente vi se vor părea bătătoare la ochi și veți renunța la ele. Dacă alegi să pui în coșul de cumpărături tot ce arată bine pe raft, riști să fii ruinat la casa de marcat.

Aleg să nu gândesc. Aleg să simt.

Anul meu

Am tot stat pe gânduri și m-am întrebat de ce simt eu nevoia să arhivez, să inventariez, să măsor, să analizez atât de atent etapele parcurse în ultima perioadă? Cum de ce Cristina? Păi nu te lauzi tu de câte ori ai ocazia că ai pornit în căutarea ta? Și-apoi, mai există și argumentul acela ilogic și fără drept de apel: pentru că așa simt.
A face o retrospectivă ar însemna să deschid (iar) uși închise și sa dezgrop cadavre bine îngropate. M-am mulțumit însă să-mi citesc și recitesc toate gândurile scrise în ultimul an...
Acum un an de zile m-am mutat pentru prima oară singură. Eu, până la 28 de ani, n-am mai trăit niciodată altfel decât în doi. Chiar și când am aterizat în capitală am avut coleg/colegă de apartament. Mai apoi m-am cameleonizat în funcție de omul cu care îmi împărțeam viața. Mult timp. Tot timpul de fapt. Am fost reflexia mea și-a oamenilor pe care i-am lăsat în sufletul meu. Buni, răi, nu contează, vorbim despre mine acum.

Mă uit în urmă și văd o Cristina atât de mică și amărâtă încât mi-e milă de ea. Rănită, foarte-foarte-foarte rănită. Dezamăgită, speriată, singură. Tone de complexe, tone de frustrări. Înfrântă și obosită. Hăituită. Singură. Am mai zis-o odată, dar aș mai spune-o de câteva ori.

Țin minte că în primele săptămâni trăiam din inerție. Mergeam la piață de cate 3-4 pe zi, găteam enorm de mult, ca mai apoi să arunc măncarea nemâncată. Eram fantoma de la birou. La un moment dat mă uitam cu atâta nevoie de afecțiune la mâna colegei mele de birou încât pur și simplu i-am luat-o de pe mouse și mi-am pus-o mie pe tâmplă. M-a mângâiat pe păr până am început să plâng. De asta se fereau de mine prin birou. Orice privire ochi-în-ochi îmi putea provoca instantaneu un atac de panică. Ah...da...chiar așa, uitasem de atacurile de panică. Respirație incontrolabilă, amețeală, frică, sufocare...etc. Pusee de panică cam de 2-3 ori pe oră.
Nesomn.
Deși sunt un om extrem de orgolios și nu las să mi se vadă niciodată durerea, lupta mea de-a păstra aparențele era deja pierdută. Mă străduiam, e drept.
De ce-urile nu-și au rostul. Jeleam. Renunțasem total la tot ce însemna viața mea de până atunci. Am închis toate portițele. Prieteni mulți n-am avut niciodată, prietenii buni au fost ... doi, trei...
Un singur gând m-a ținut pe linia de plutire: TREBUIE să te faci bine! Și...sala. De acolo nu lipseam niciodată. Exorcizam demoni până la epuizarea fizică. Iar în nopțile bune reușeam să prind o oră, două de somn fără vise.
Nu puteam să ies din casă. Nu mai voiam oameni în jurul meu...nu că aș fi avut prea mulți. Cei care încercau să mă resusciteze o făceau din milă. Mă săturasem eu să-mi fie milă de mine. Milă, silă și furie.

Mă văd pe mine, acum, cu câtă ușurință îi pot spune cuiva că mâine va fi mai bine, fără să înțeleg nimic din ceea ce simte omul din fața mea. Din exterior orice problemă care nu e a noastră e doar o altă problemă. Atunci când ți se întâmplă ție, totul se schimbă, totul devine semnificativ. Și, cu cât mai mult ai crezut în povestea ta, cu atât mai confuz ești atunci când ți se schimbă șcenariul.
Ori, știm cu toții că avem nevoie de o ciornă atunci când scriem și rescriem povești.

În fine... timpul a trecut și încă trece uimitor de repede. Timpul vindecă? Da. Chiar da. Cu fiecare dimineață în care te desprinzi de pe pernă fără să-ți dorești să fugi, să te ascunzi, sau chiar să nu te mai trezești, ești mai aproape de momentul în care ai să te trezești zâmbind.

Cum aș descrie ultimul an din viața mea? F A N T A S T I C ! Cel mai plin de lecții, cel mai plin de viață, cel mai plin de oameni, cel mai plin de zâmbete, cel mai intens, cel mai aglomerat. Cel mai frumos.
Știu că de fiecare dată când am căzut și m-am ridicat am fost euforică, mi-am lăudat reușita, am folosit tehnici psihologice pentru a-mi recâștiga încrederea în mine.
Acum nu știu dacă mai e cazul. Acum trăiesc pur și simplu. Am devenit un burete dornic să absoarbă tot, tot, tot, să învețe, să experimenteze, să cunoască, să trăiască, să RECUPEREZE.
Mi-am depășit limite, mi-am răpus fobii, mi-am îngropat complexe. Și sunt abia la început. M-am găsit pe mine, încă nu mă cunosc prea bine și habar n-am ce-mi rezervă viitorul.

Bucuria descrisă mai sus nu mă urcă pe vreun piedestal pentru că nu-s Wonder Woman. Sunt lucruri normale pe care oamenii din jurul meu le fac instinctiv atunci când evoluează. Dar pentru mine toate-s noi. Și aleg să mă bucur de ele. Și n-am nicio secundă în care să mă plictisesc.

E o diferență uimitoare între a pune gânduri pe "hârtie" în încercarea de a te cunoaște și a face în fiecare moment ceva nou pentru a descoperi dacă îți place.
Cam așa a fost ultimul meu an: am trecut de la teorie la practică. Prin sange, noroi, foc, vânt, ploaie și, în cele din urmă, multă multă transpirație.

Coafura a rezistat!

Sindromul Peter Pan

Tot dintr-o discuție fugitivă, într-o pauză de scris newslettere, șefa mea a concluzionat: Problema ta este că ești Peter Pan. Trăiești în Neverland și nu mai vrei să crești.
De câte ori m-am întrebat în ultima perioadă cam care o fi motivul neconcordanței dintre vârsta și trăirile mele n-am găsit niciun alt motiv în afară de: RECUPEREZ.
La 14 ani îmi doream să am 18 și să evadez din gradina părinților. La 19 credeam că sunt capabilă să am o relație serioasă de cuplu, la 22 mă vedeam o femeie de carieră. Mai apoi am încercat să le și amestec :)
Mulți (prea mulți) ani am fost cameleonul locului/relației în care trăiam. Ok, "eu vreau-ul" a fost silit să mi se întâmple de fiecare dată, fie că îmi doream chestii nocive fie soluții salvatoare.
Când mi-am pus prima oară întrebarea "băi, tu ce vrei, nu ce speri, nu ce trebuie, nu ce știi, nu ce cred prietenii că ți se potrivește, nu ce zice familia că ai nevoie, ci TU, cu toată puterea ta, ce naiba îți dorești?" evident că am vrut să "ma fac bine".
Nu știu câți dintre noi/voi aprofundăm cu adevărat aceste lucruri. Cât din ceea ce FACI te reprezintă? O faci ca să înveselești un prieten, să ajuți un coleg, să mulțumești un părinte, să cucerești un iubit, să dea bine pe Facebook, și mai ales "să nu superi pe nimeni".
Sau, mai rău, nu o faci pentru că ai impresia că nu știu ce... (enumerați voi motivele de precauție, teamă, etc)

După ce am renunțat (declarat) la frică, am descoperit că nu-s chiar o carte deschisă (eu) pentru mine. Nu mă cunoșteam deloc, iar astăzi încă mai am multe de învățat despre mine. Anii duși în spate până acum nu mă lasă nici să-mi fiu propriul cobai. Așa că situația stă în felul următor:
Am niște ani care mă ajută să am o anumită experiență de viață. Am un corp care (din fericire) nu s-a uzat într-atât încât să-și arate anii. Sunt înzestrată cu o inteligență nativă care-mi permite să mă poziționez oarecum superior față de alte persoane din aceeași categorie ca și mine. Reușesc să-mi conștientizez destul de bine atât calitățile cât și defectele și asta mă ajută să nu cad în ridicol dar nici să nu (mai) pot fi flatată prin complimente. Curajul și voința nu-mi lipsesc, din contră. Din punct de vedere intelectual...să zicem că mai sunt încă multe lucruri de îmbunătățit, dar...pe de altă parte, n-am pus cruce evoluției personale și nici n-o voi face.
Am întradevăr câteva mari sechele și frustrări acumulate în perioada de "ars etape" însă încerc să privesc partea pozitivă a lucrurilor: niciodată nu e prea târziu să înveți/faci/trăiești lucruri noi.

Poate că, din afară, faptul că sunt total dezinteresată de clișeele/stereotipurile femeilor de vârsta mea ar putea fi catalogat drept infantilitate. Faptul că eu în prezent sunt flămândă pur și simplu să trăiesc și să mă bucur de lucrurile aparent simple cu care nu m-am mai întâlnit până acum POATE fi confundat cu sindromul Peter Pan.
Nu-mi (mai) setez nicio regulă categorică. NU ȘTIU care-mi sunt următorii pași. Nu cred în "trebuia până la anii tăi să..."
Dar sunt convinsă că voi face EXACT ceea ce am să simt. Și toată experiența de până acum m-a adus în punctul în care reușesc să identific CE simt. Fără planuri, fără așteptări, fără preconcepții.

Fără frică :)

Dar, ca să hrănesc puțin opinia publică: daaa...copilăresc. Scot limba obraznic, am devenit cea mai dezordonată, am o tonă de jucarii la birou și acasă, îmi place să mă alint, să fiu răzgâiată, râd fără să-mi pese cine mă judecă, stilul meu vestimentar n-are nicio logică, ador chestiile cu hello kitty și nu-mi plac oamenii serioși, fără pic de copilărie în ei. Și n-am nicio apăsare vis a vis de vârsta mea.
Ceea ce vă dorim și dumneavoastră :P

Pe lista de făcut

Cred că în fiecare an, când simt miros de vară, încep să nu-mi mai pot controla mintea care zboară și visează și plănuiește diverse de trăit.
Așa și acum. Am atâtea lucruri la care visez cu ochii dechiși și am impresia că dacă le vărs aici pe blog vor fi măcar puse "în așteptare".
Le luăm pe rând. Dacă mă uit cum toarnă cu găleata afară...mi se face dor de o zi de lenevealăăă. Trezit târziu, băut cafeaua în pat, cu ochii închiși și poate o muzică liniștită în surdină. O zi din aia leneșă cu uitat la serialele mele preferate și tolăneală în așternuturile călduțe.
Și...dacă printr-un miracol îmi dispare lenea...ar merge și o sesiune de gătit. Prostioare, care mai apoi se pot mânca stând în pat. Că asta se face atunci când plouă afară: papa bun, filme multe și alintat în așternuturi.

În altă ordine de idei, pentru când ne părăsește ploaia, trebuie musai să evadez la/pe munte. M-a prins atât de tare nebunia cu drumețiile încât aproape că mi-a șters marea din sistem (aproape). Așa că, atunci când visez cu ochii deschiși, sunt categoric "plecată" prin vreo pădure cu miros de ploaie de vară, tone de mușchi verzi și umezi, stânci ce mă provoacă și sălbăticie ce mă încântă.

Dar, să nu uităm de mare :) Marea mea, nu alta. Fie că stau ascunsă pe vreo plajă pustie și imi simt urechile inundate de valuri sau pescaruși, fie că sunt cocoțată pe vreo masă din Vama Veche și mă prinde răsăritul dansând ca turbata. Mi-e dor de o beție cu valuri, mi-e dor să miros sărat, mi-e dor de mor de rapanele din 2 Mai, de cafeaua băută cu briza în ceafă, de pielea mea căpătând nuanțe noi și de părul meu devenind mai blond.

Iar dacă nu-s la mare, sau la munte...și nici nu lenevesc în pat...aș vrea să fiu...într-o BERĂRIE tradițională. Cu oameni mulți și dragi alături, cu bere nefiltrată la metru și cu veselie...că nu se poate altfel. Nu-s deloc o băutoare de bere, dar măcar o dată pe vară este impetuos necesar să te cinstești cu o nefiltrată. Așa că pun dorința asta pe listă: nebunie la berărie :)

Cât despre cele două mari iubiri ale mele, călăritul cailor și-al motoarelor, n-are rost să menționez că sunt mai tot timpul pe listă. Vreau traseu cu calul, prin pădure și plimbări cu moto pe oriunde. Dar, nu pe ploaie.

Tot de pus pe listă, pentru viitorul cât mai apropiat ar fi o sesiune de gătit în aer liber. Mi-e dor de un gulaș la ceaun. Preparat în tihnă, fără grabă, așa cum se cade. Și degustat pe înserate alături de un vin bun de țară, până simți că nu te mai cuprind hainele și te apucă remușcările. Aș plusa și-aș spune că ar fi perfect să mi se întâmple asta chiar undeva la țară...cu zgomot de uliță pustie, miros de lemn ars și talangă de oaie în surdină. Iar...încep să visez... pffffff!

Și, ca să revin cu picioarele pe pământ, pe lângă dulcea visare, am planurile de pus în practică în viitorul foarte-foarte apropiat: scos bicicleta din hibernare, vreo 1000 de petreceri aniversare (aparent toți prietenii mei sunt în zodia gemenilor), dansat pe la vreo două nunți, o zi de relaxare la SPA (pentru că merit) și, bineînțeles, cât mai mult cuddle :P Că așa-i frumos.

Voi ce puneți pe lista de visare?

Mai puțin poetă

Asta am observat la mine. Pe măsură ce mă bucur de libertate totală de exprimare, îmi vine tot mai greu să-mi ordonez gândurile în scris.
Pesemne blogul era un fel de debara plină cu frustrări? Sau, aici era locul în care evadam și aveam audiență maximă atunci când aveam nevoie de atenție.
Nu mai simt nevoia să-mi expun deloc aventurile vieții. Chiar acum, recitind cuvântul "expus", nu-mi vine a crede că eu l-am folosit.
N-am fost niciodată o persoană privată, dar mi s-a părut amuzant cum anumiți cititori au avut impresia că mă pot cunoaște doar citindu-mi blogul. Sau urmărindu-mi pagina de Facebook. O blondă rebelă cu o mie de hobby-uri. Poetă și filozoafă. Mare scofală.
N-o să-mi închid blogul. Pentru că sigur vor mai exista momente în care voi vrea să mă psihanalizez. Sigur vor mai exista concluzii. Revelații. Întâmplări. Momente. Și...chiar îmi place să scriu.
Dar, între timp am învățat să mai și trăiesc. Să mă bucur de lucruri doar ale mele, fără să le expun aici. Sau pe Facebook.
Dacă în cazul Facebook-ului pot comunica mai ușor cu tonele de prieteni, blogul de gânduri îl consider așa...cumva...un fel de ogradă în care n-am de gând să primesc orice musafir. De asta am ales să moderez comentariile. Pentru a preîntâmpina nepoftiții care cred că mă pot judeca, fără a mă cunoaște.
Deși m-am exprimat de cele mai multe ori liber și voi continua să spun lucrurilor pe nume, anumitor trăiri nu voi acorda drept de apel.
De aproape un an întreg sunt într-un proces de redescoperire a mea. Învăț în fiecare zi câte puțin despre mine. Mă simt ca un copil care absoarbe informația din jur fără a fi îngrădit. Și, dacă de cele mai multe ori prefer să și dezbat lecțiile învățate cu prietenii, în cazul blogului, concluzionările sunt mai mult pentru mine.
Există o mână de oameni pe care blogul mi i-a adus în viața și cu care mă bucur că am ajuns să mă cunosc. Sunt atât de puțini tocmai pentru că e greu să mă citești printre rânduri. Și eu scriu codat. Da, am mai spus-o. Fiecare propoziție are un mesaj ascuns.
Dar..uite-mă cum am ajuns să îmi justific deciziile fără să fiu datoare cu asta :)

Ideea era că îmi voi păstra poeziile pentru mine, pe cât posibil. De dragul anilor în care monologul a fost singura mea modalitate de a mă face auzită.

În rest...morții cu morții și ceilalți...care pe unde au inspirație.

Există?

În tot universul meu şceptic, presărat cu exemple superficiale şi umor acid, am reuşit cumva să păstrez o doză de speranţă pentru poveştile cu happy (end). Asta pentru că în viaţa mea existau câteva exemple pozitive date de oameni fericiţi. Fericiţi în relaţii, că până la urmă despre asta vorbim.
În toată goana asta dupa sex, relaţii şi uneori chiar sentimente...se întâmplă să existe oameni care contrazic statisticile. Şi...statisticile ne arată că în prezent nu mai avem niciun scop precis. Că fericirea este o iluzie. Că, mai devreme sau mai târziu, totul ajunge la un final. Apoteotic? Cam da.
Cred că avem cu toţii măcar un exemplu de oameni care ne contrazic convingerile sceptice. "Ei sunt fericiţi, se iubesc şi le ajunge asta. Ei vor rezista"
Ne încredem în astfel de poveşti cam cu aceeiaşi convingere cu care ne închinăm la diverşi zei. 
Speranţa ne subjugă şi ne oferă un confort mental..."poate dacă se întâmplă altora"...o fărâmă de şansă ar fi posibilă şi în cazul sinelui.

Am avut două cupluri favorite pe pământul ăsta. Unul dintre ele n-a rezistat...Când am aflat asta, ieri, m-a lovit aproape fizic vestea.

Le ştiam povestea şi avea atât de multă magie în ea încat nu-i vedeam altfel decât îmbătrânind împreună. E drept, ştiu să recunosc ochii trişti (cum spuneam într-un articol trecut) şi zâmbetele afişate ca să salveze aparenţele.

Despre al doilea cuplu nu accept niciun gând negativ. Există ca să-mi contrazică mie toate teoriile şi le doresc să facă asta împreună până la adanci bătrâneţi.

Dar...acum sunt puţin furioasă. Pentru că (încă) refuz să cred că...this is it. This is NOT it!

Într-o conversaţie total banală, cu o prietenă, ea a constatat plină de noşalanţă că " aşa cum totul are un început, trebuie să aivă şi un sfârşit ". Ei bine şi atunci noi ne supunem? Ne revoltăm? Credem orbeşte într-o fericire călcată în picioare de statistici? Sau luptăm ca proştii să le dărâmăm?

Nu pot nici eu şi nu ştiu cine ar putea să-mi răspundă acestor întrebari.

Dintr-un motiv sau altul, încă îmi păstrez braţara cu fluturi, în portofel. Am scos-o de la mână certâdu-mă în gând pentru că-mi dau voie să cred în basme. Aşa sunt eu, jumătate raţiune, jumătate...orice altceva.
Şi, cum eu sunt copilul contradicţiilor, iar timpul este singura avere pe care pot spune cu certitudine că o am, mă aştept să fiu contrazisă. Dacă pot să gasesc o explicaţie raţională pentru tot ceea ce mă înconjoară, de la prima celula vie până la existenţa vieţii pe alte planete, înseamnă că îmi permit să NU caut/găsesc/depind (de) motive/justificari pentru că SIMT că vreau să simt.

Totul poate fi definit în cuvinte oameni buni. Sau, ma rog, aproape totul. 

Fluturii (aşa cum îi vizualizez eu) nu pot fi definiţi. Momentul acela în care conturezi cu ochii bucăţi din omul din faţa ta şi ţi se pare că, daca clipeşti pentru o fracţiune de secundă, iroseşti timp, NU poate fi justificat raţional sau descris în cuvinte.
Abandonul de bună voie a fiinţei tale într-un necunoscut riscant, doar de de dragul zâmbetului inconştient pe care-l primeşti, n-are absolut nicio justificare plauzibilă. Şi, în cele din urmă, acceptarea incertitudinii permanente şi a unei vulnerabilităţi (care în loc să te dezgolească, tu o percepi ca fiind resursă de fericire) NU poate fi considerată alfel decat naivitate (ca să nu zic prostie).
DAR...uite că...uneori...uneori...uităm să căutăm explicaţii/argumente/justificări şi ne lăsăm pradă, de bunavoie, unor sentimente. Despre asta este vorba. Aici intervine iraţionalul. Inexplicabilul. Slăbiciunile noastre. Lucrurile despre care eu vreau să cred că EXISTĂ.

Pentru că altfel n-aş fi eu.

Hai, curaj!

Aș vrea să-mi iasă un articol frumos despre "oamenii stricați la cap", aș vrea să îmi pot exorciza și ultimii demoni, aș vrea să-mi pot analiza psihologic diminețile alea în care, fără niciun avertisment, nu mai sunt eu.

În "luptă" există două tehnici de manipulare a fricii: ori o înfrunți, dai piept cu fobiile tale și fie ce-o fi, ori...îți ignori pur și simplu fobiile sau fricile.
În cazul luptei există posibilitatea ca, după infruntarea fricilor, rănile să fie semnificative iar în cazul ignoranței, de cele mai multe ori riști să REgăsești demonii exact acolo unde i-ai lăsat.
Așadar, oricum o iei...ți-o iei.
Eu am ales câte puțin din ambele. De obicei îmi ignor temerile până reușesc să le iau la trântă. Sau...până adun suficient de multe argumente ca să-mi dobor frica rațional.
Nevoia de-a aparține, nu la modul posesiv, ci la modul instinctiv, nevoia de a simți că există cineva care-ți dă un sentiment de siguranță, nu dispare niciodata din noi. Îmi aduc aminte, acum puțină vreme, după câteva zile incredibile cu soare, plimbări prin țară, liniște și zen... am ajuns acasă. Și, deși îmi iubesc casa, e colțul meu de rai, de cum m-am văzut singură, cu bagajele în jur...m-a cuprins panica. Am recunoscut imediat simptomele, respirație incontrolabilă, agitație inexplicabilă și un sentiment de abandon foarte puternic.

Eu sunt totuși o norocoasă, am reușit să îmi identific foarte bine stările, să știu exact cum trebuie să procedez și cu cine să vorbesc. În plus, am oamenii mei, aceeia care sunt ACOLO când vine vorba despre telefonul acela. E o regulă nescrisă: "Lăcrămioara! Spune-mi că sunt proastă!" Și o ador. Pentru ca ea știe întotdeauna ce să-mi spună ca să mă liniștească. Și nu doar ea :)
Uite așa îmi dovedesc eu mie că sunt un animal sociabil. Contrar tuturor convingerilor mele anterioare. Deci...peștera de pustnic mai are de așteptat.
Fricile însă, încă îmi dau târcoale.

Se tot adună lecții, se tot adună victorii și întreg procesul de...trai devine o chestie manevrabilă. Controlabilă nu cred că va fi niciodată. Și, sincer, nici nu-mi (mai) doresc controlul. Am așteptat prea mult imprevizibilul, am visat prea mult că viitorul mă va surprinde cu lucruri plăcute.
Acum e cazul să le trăiesc, să le iau așa cum vin. Și vin. Nu neaparat când bat eu nervoasă din picior, dar, de cele mai multe ori când sunt pregătită să le primesc.

Iar acum, pe măsură ce înțeleg că nu sunt o rază de soare și nici un curcubeu colorat, ci un om printre oameni, demonii care-mi pun piedică reușesc doar să mă încetinească, nu și să mă oprească.

Așa că-l las pe "dacă...?" și pe  "oare...?" să atârne în necunoscut până se plictisesc. Întotdeauna vine mâinele care, cum necum, e mai bun.

Fericirea din filme

Am rămas uimită de curând de aspirațiile unei tinere...domnișoare. Material bun, aparent educată, om de știință în devenire, cu principii sănătoase și o personalitate...în construcție.
Ok, să zicem că înțeleg poezia, nevoia omului de a crede în metafore și povești cu happy end. Dar să devii fanul unei povești superficiale, fără să îți pui nicio altă întrebare? Admirația tinerei din povestea mea este dăruită unor personaje...cel puțin superficiale. De ce? Pentru că personajele în cauză își etalează o fericire desprinsă din filme: un el, o ea, se întâlnesc, se îndrăgostesc, puf, apare și rodul iubirii (mult prea devreme în peisaj), se impune o căsătorie (că așa-i frumos) iar restul...este o pledoarie aproape agresivă a proaspetei soții care nu se mai satură să hrănească opinia publică cu ode aduse propriei vieți.
Am înțeles și că atunci când ești fericit te mănâncă în dos să scrijelești toți copacii cu inimioare și inițiale. Însă, eu personal, am dubii atunci când propaganda devine ostentativă.
Nu-mi doresc să argumentez statistic fericirea, să torn lămâie peste șcenele siropoase din viețile oamenilor cunoscuți și nici nu sunt o femeie acră. Însă, dacă viața m-a învățat ceva până acum, a fost că fericirea nu e aia din filme.
Mi-am hrănit orgoliul cu poezie atât de mult timp încât am ajuns să-l transform într-un anorexic veritabil. Dar, se pare că oamenii uită repede când vine vorba despre clișee. E la fel ca-n povestea cu " De ce crezi în Dumnezeu?", " Pentru că mi-a împlinit toate dorințele". Atâta timp cât te poți transpune chiar și o secundă în imaginea feerica care-ți este prezentată, atâta timp cât îți este alimentată dorința aprigă de-a crede în fericire necondiționată, alegi să nu vezi dincolo de aparențe.
Iar eu, dumnezeul scepticismului, nu mai cred în "pur și simplu". Caut dincolo de zâmbetele photoshopate și dincolo de acest final apoteotic "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți".
În mod normal nu-mi pasă și rămân indiferentă trendului actual. Însă am încercat cumva să sprinjin această tânără speranță înspre a-și forma propriile opinii. M-am săturat până peste cap de prejudecățiile societății referitoare la relații, căsnicii și plozi. Căutând fericirea din filme ajungem să ne căsătorim doar pentru că toți ceilalți prieteni au deja un partener, ajungem să facem copii doar pentru că "am ajuns la vârsta la care trebuie" și apoi ajungem să capitulăm în fața monotoniei ducând o existență banală, pentru că, nu-i așa, dupa relație, nuntă, copii...ce-ar mai fi de făcut?
Nu vreau să dezbat acum stereotipurile societății privind familia și nici să creez impresia cum că aș fi impotrivă.
Mă doboară pur și simplu ideea ca următoarele generații de psihopați vor fi generate de goana asta după himere. Că, până să ajungă să fie dezamăgiți..oamenii HABAR nu au CE anume își doresc de la viață.

N-o să încerc nici să vă conving că fericirea poate să vină dintr-o ceașcă bună de cafea, o baie fierbinte sau un cer senin. A nu se confunda starea de confort psihic/fizic cu starea de bine la care ajungem atunci când suntem confortabili cu CEEA ce suntem.

Și, uite-mă cum ajung încet-încet să conștientizez că normalul sau gri-ul acela de mijloc (nici alb și nici negru) care mă intrigă de ani buni nu se supune niciunei reguli. Cu cât vom învăța ca nu originalitatea sau clișeele ne poziționează/reprezintă, cu atât ne vom putea construi propriile fericiri.

Încep să uit senzația aceea de compromis din stomac. Încep să uit disconfortul provocat de lucrurile care trebuie făcute pentru că trebuie și nu pentru că le simți.
Încep să mă obișnuiesc cu faptul ca viitorul este imprevizibil și că voi ști ce trebuie să fac în momentul în care o voi face.
Și aș vrea să pot deschide mințile din jurul meu...