Sindromul Peter Pan

Tot dintr-o discuție fugitivă, într-o pauză de scris newslettere, șefa mea a concluzionat: Problema ta este că ești Peter Pan. Trăiești în Neverland și nu mai vrei să crești.
De câte ori m-am întrebat în ultima perioadă cam care o fi motivul neconcordanței dintre vârsta și trăirile mele n-am găsit niciun alt motiv în afară de: RECUPEREZ.
La 14 ani îmi doream să am 18 și să evadez din gradina părinților. La 19 credeam că sunt capabilă să am o relație serioasă de cuplu, la 22 mă vedeam o femeie de carieră. Mai apoi am încercat să le și amestec :)
Mulți (prea mulți) ani am fost cameleonul locului/relației în care trăiam. Ok, "eu vreau-ul" a fost silit să mi se întâmple de fiecare dată, fie că îmi doream chestii nocive fie soluții salvatoare.
Când mi-am pus prima oară întrebarea "băi, tu ce vrei, nu ce speri, nu ce trebuie, nu ce știi, nu ce cred prietenii că ți se potrivește, nu ce zice familia că ai nevoie, ci TU, cu toată puterea ta, ce naiba îți dorești?" evident că am vrut să "ma fac bine".
Nu știu câți dintre noi/voi aprofundăm cu adevărat aceste lucruri. Cât din ceea ce FACI te reprezintă? O faci ca să înveselești un prieten, să ajuți un coleg, să mulțumești un părinte, să cucerești un iubit, să dea bine pe Facebook, și mai ales "să nu superi pe nimeni".
Sau, mai rău, nu o faci pentru că ai impresia că nu știu ce... (enumerați voi motivele de precauție, teamă, etc)

După ce am renunțat (declarat) la frică, am descoperit că nu-s chiar o carte deschisă (eu) pentru mine. Nu mă cunoșteam deloc, iar astăzi încă mai am multe de învățat despre mine. Anii duși în spate până acum nu mă lasă nici să-mi fiu propriul cobai. Așa că situația stă în felul următor:
Am niște ani care mă ajută să am o anumită experiență de viață. Am un corp care (din fericire) nu s-a uzat într-atât încât să-și arate anii. Sunt înzestrată cu o inteligență nativă care-mi permite să mă poziționez oarecum superior față de alte persoane din aceeași categorie ca și mine. Reușesc să-mi conștientizez destul de bine atât calitățile cât și defectele și asta mă ajută să nu cad în ridicol dar nici să nu (mai) pot fi flatată prin complimente. Curajul și voința nu-mi lipsesc, din contră. Din punct de vedere intelectual...să zicem că mai sunt încă multe lucruri de îmbunătățit, dar...pe de altă parte, n-am pus cruce evoluției personale și nici n-o voi face.
Am întradevăr câteva mari sechele și frustrări acumulate în perioada de "ars etape" însă încerc să privesc partea pozitivă a lucrurilor: niciodată nu e prea târziu să înveți/faci/trăiești lucruri noi.

Poate că, din afară, faptul că sunt total dezinteresată de clișeele/stereotipurile femeilor de vârsta mea ar putea fi catalogat drept infantilitate. Faptul că eu în prezent sunt flămândă pur și simplu să trăiesc și să mă bucur de lucrurile aparent simple cu care nu m-am mai întâlnit până acum POATE fi confundat cu sindromul Peter Pan.
Nu-mi (mai) setez nicio regulă categorică. NU ȘTIU care-mi sunt următorii pași. Nu cred în "trebuia până la anii tăi să..."
Dar sunt convinsă că voi face EXACT ceea ce am să simt. Și toată experiența de până acum m-a adus în punctul în care reușesc să identific CE simt. Fără planuri, fără așteptări, fără preconcepții.

Fără frică :)

Dar, ca să hrănesc puțin opinia publică: daaa...copilăresc. Scot limba obraznic, am devenit cea mai dezordonată, am o tonă de jucarii la birou și acasă, îmi place să mă alint, să fiu răzgâiată, râd fără să-mi pese cine mă judecă, stilul meu vestimentar n-are nicio logică, ador chestiile cu hello kitty și nu-mi plac oamenii serioși, fără pic de copilărie în ei. Și n-am nicio apăsare vis a vis de vârsta mea.
Ceea ce vă dorim și dumneavoastră :P