Anul meu

Am tot stat pe gânduri și m-am întrebat de ce simt eu nevoia să arhivez, să inventariez, să măsor, să analizez atât de atent etapele parcurse în ultima perioadă? Cum de ce Cristina? Păi nu te lauzi tu de câte ori ai ocazia că ai pornit în căutarea ta? Și-apoi, mai există și argumentul acela ilogic și fără drept de apel: pentru că așa simt.
A face o retrospectivă ar însemna să deschid (iar) uși închise și sa dezgrop cadavre bine îngropate. M-am mulțumit însă să-mi citesc și recitesc toate gândurile scrise în ultimul an...
Acum un an de zile m-am mutat pentru prima oară singură. Eu, până la 28 de ani, n-am mai trăit niciodată altfel decât în doi. Chiar și când am aterizat în capitală am avut coleg/colegă de apartament. Mai apoi m-am cameleonizat în funcție de omul cu care îmi împărțeam viața. Mult timp. Tot timpul de fapt. Am fost reflexia mea și-a oamenilor pe care i-am lăsat în sufletul meu. Buni, răi, nu contează, vorbim despre mine acum.

Mă uit în urmă și văd o Cristina atât de mică și amărâtă încât mi-e milă de ea. Rănită, foarte-foarte-foarte rănită. Dezamăgită, speriată, singură. Tone de complexe, tone de frustrări. Înfrântă și obosită. Hăituită. Singură. Am mai zis-o odată, dar aș mai spune-o de câteva ori.

Țin minte că în primele săptămâni trăiam din inerție. Mergeam la piață de cate 3-4 pe zi, găteam enorm de mult, ca mai apoi să arunc măncarea nemâncată. Eram fantoma de la birou. La un moment dat mă uitam cu atâta nevoie de afecțiune la mâna colegei mele de birou încât pur și simplu i-am luat-o de pe mouse și mi-am pus-o mie pe tâmplă. M-a mângâiat pe păr până am început să plâng. De asta se fereau de mine prin birou. Orice privire ochi-în-ochi îmi putea provoca instantaneu un atac de panică. Ah...da...chiar așa, uitasem de atacurile de panică. Respirație incontrolabilă, amețeală, frică, sufocare...etc. Pusee de panică cam de 2-3 ori pe oră.
Nesomn.
Deși sunt un om extrem de orgolios și nu las să mi se vadă niciodată durerea, lupta mea de-a păstra aparențele era deja pierdută. Mă străduiam, e drept.
De ce-urile nu-și au rostul. Jeleam. Renunțasem total la tot ce însemna viața mea de până atunci. Am închis toate portițele. Prieteni mulți n-am avut niciodată, prietenii buni au fost ... doi, trei...
Un singur gând m-a ținut pe linia de plutire: TREBUIE să te faci bine! Și...sala. De acolo nu lipseam niciodată. Exorcizam demoni până la epuizarea fizică. Iar în nopțile bune reușeam să prind o oră, două de somn fără vise.
Nu puteam să ies din casă. Nu mai voiam oameni în jurul meu...nu că aș fi avut prea mulți. Cei care încercau să mă resusciteze o făceau din milă. Mă săturasem eu să-mi fie milă de mine. Milă, silă și furie.

Mă văd pe mine, acum, cu câtă ușurință îi pot spune cuiva că mâine va fi mai bine, fără să înțeleg nimic din ceea ce simte omul din fața mea. Din exterior orice problemă care nu e a noastră e doar o altă problemă. Atunci când ți se întâmplă ție, totul se schimbă, totul devine semnificativ. Și, cu cât mai mult ai crezut în povestea ta, cu atât mai confuz ești atunci când ți se schimbă șcenariul.
Ori, știm cu toții că avem nevoie de o ciornă atunci când scriem și rescriem povești.

În fine... timpul a trecut și încă trece uimitor de repede. Timpul vindecă? Da. Chiar da. Cu fiecare dimineață în care te desprinzi de pe pernă fără să-ți dorești să fugi, să te ascunzi, sau chiar să nu te mai trezești, ești mai aproape de momentul în care ai să te trezești zâmbind.

Cum aș descrie ultimul an din viața mea? F A N T A S T I C ! Cel mai plin de lecții, cel mai plin de viață, cel mai plin de oameni, cel mai plin de zâmbete, cel mai intens, cel mai aglomerat. Cel mai frumos.
Știu că de fiecare dată când am căzut și m-am ridicat am fost euforică, mi-am lăudat reușita, am folosit tehnici psihologice pentru a-mi recâștiga încrederea în mine.
Acum nu știu dacă mai e cazul. Acum trăiesc pur și simplu. Am devenit un burete dornic să absoarbă tot, tot, tot, să învețe, să experimenteze, să cunoască, să trăiască, să RECUPEREZE.
Mi-am depășit limite, mi-am răpus fobii, mi-am îngropat complexe. Și sunt abia la început. M-am găsit pe mine, încă nu mă cunosc prea bine și habar n-am ce-mi rezervă viitorul.

Bucuria descrisă mai sus nu mă urcă pe vreun piedestal pentru că nu-s Wonder Woman. Sunt lucruri normale pe care oamenii din jurul meu le fac instinctiv atunci când evoluează. Dar pentru mine toate-s noi. Și aleg să mă bucur de ele. Și n-am nicio secundă în care să mă plictisesc.

E o diferență uimitoare între a pune gânduri pe "hârtie" în încercarea de a te cunoaște și a face în fiecare moment ceva nou pentru a descoperi dacă îți place.
Cam așa a fost ultimul meu an: am trecut de la teorie la practică. Prin sange, noroi, foc, vânt, ploaie și, în cele din urmă, multă multă transpirație.

Coafura a rezistat!