Vaccin anti-sentimental

Am 30 de ani şi ultimii 12 ani din viaţa mea i-am cedat dramelor emoționalo-sentimentale.
Nu, n-o spun că o femeie sătulă sau obosită de sentimente, o spun că un OM care - pentru prima oară în viaţa lui - încearcă să-şi construiască o statistică raţională proprie.

În ultimii 12 ani nu am fost setată să-mi construiesc o carieră, nu m-am subjugat posesiilor financiaro-materiale şi nici n-am avut ca scop popularitatea. N-am pus preţ pe socializare, n-am prieteni vechi din copilărie, n-am visat la o familie cu mulţi urmaşi şi nici la a-mi construi un viitor stabil conform societăţii în care trăiesc.
Am pus pe primul loc emoţiile. Am trăit ca să iubesc şi ca să fiu iubită. Am investit aproape toate resursele mele de om sentimentelor. De la cele intelectuale la cele materiale. Totul s-a învâtit în jurul stării mele de om îndrăgostit sau suferind.
E o concluzie reală. Nici nu încerc s-o condam şi nici s-o justific. Pur şi simplu o relatez.
Dacă am fost îndrăgostită am trăit, dacă n-am fost, am supravieţuit. Pot spune că mă pricep al naibii de bine să îmi revin din traume post relaţii şi pot scrie o carte despre personalitatea mea dedicată relaţiilor sentimentale.
Daaar...nu pot spune nimic despre Cristina fără implicaţii emoţionale. Ele m-au definit. Mai mult decât hobby-urile, mai mult decât job-ul, mai mult decât prietenii sau familia.
Dacă iubirea era hrănită, totul în rest era irelevant pentru că, într-un fel sau altul, funcţionau.
Cred că a venit momentul să pun iubirea pe locul 2.
Cred că nu mai vreau să aloc sentimentelor o atât de mare importanță încât să îmi conducă viaţă în modul în care au făcut-o până acum.
Din nou, nu caut absolut nicio revelaţie, pur şi simplu afirm.
Chiar cred că oamenii pot funcţiona şi fără atât de mult "suflet". Ok, poate că goana mea nebună după experienţe intense şi pline de pasiune este "farmecul" meu. Poate că în rest, renunţând la clişee seducătoare şi pauze de flirt, sunt un om banal.
Dacă privesc sexul că pe un act fizic de împerechere sau că pe unul cu scop de satisfacere a nevoilor fiziologice, îmi rămâne doar un biet sevraj emoţional.
Dacă nu caut să mă identific printr-un cineva, poate reuşesc să mă identific prin mine.
Simt că am alocat mult prea mult timp şi spaţiu ( metaforic vorbind vizualizez spaţiul că un fel de loc de depozitare cerebrală) sentimentelor şi tot ceea ce implică acestea.

Statisticile mele îmi spun că am cam urmat acelaşi scenariu. Nu-l dezbat şi nici nu-l glorific.
E timpul să îmi folosesc resursele, de orice fel, pentru alte realizări, alte experienţe.
E timpul să nu mai aloc importanță atât de mare unui sentiment pur şi simplu comercializat de oameni de-a lungul timpului.
Nu, nu ne naştem pentru a ne întâlni jumătatea perfectă sau sufletul pereche. Nu, iubirea chiar nu "rezolva totul" şi nici nu merită să ne ocupe atât de mult timp cât ne ocupă.
Da, veţi rade şi-mi veţi ura să orbesc de dragoste şi să mă auto-contrazic la primii fluturi.
Dar pot să va spun că dacă am un obiectiv setat - anume acela de a respinge din start implicaţiile emoţionale - va fi la fel de simplu că şi un vaccin medical: într-un final ne imunizăm. Conştient.

Nu mi-a plăcut niciodată matematica. Pentru că a presupus o gândire şi un efort. Am preferat literatura pentru că permitea imaginaţiei mele o anumită jonglerie şi un anumit confort.
Totuşi, cred că vreau să învăţ ştiinţele exacte.

Judecă-mă, chiar te rog!

Ieşisem de la sală, era 9 seara şi m-am oprit la Mega Image să-mi iau un fresh (am obiceiul să mă recompensez cu ceva bun după antrenament).
Stăteam la coadă, mă uitam cam urât la casieră, mi se părea că se mişcă precum melcul şi - da, sunt rea - arăta tare neîngrijită. În fine, am avansat cât să o aud vorbind cu clienta din faţă mea.
"Motivul" pentru care era mai "lentă" se datora faptului că era mai politicoasă. Aştepta răbdătoare după fiecare client care-şi scormonea buzunarele după 10 amărâţi de bani.
Şi clienta o întrebă (probabil se ştiau) "de ce nu stai pe scaun?". Iar casiera a răspuns zâmbind obosită "nu avem voie, plus că aşa merge mai repede."
Ghiciţi cine se simţea oribil pentru că avusese prejudecăţi?
Da-da, subsemnata.
Azi dimineaţă, pe stradă, racorică, pe alocuri soare. Un băiet, zdravăn de bine lucrat la sală, mergea în tricou, cu geaca în mână.
"Da, da, laudă-te că ai muşchi!" am gândit.
Apoi mi-am amintit cum eu, în perioada antrenamentelor intense, de câte 14 ore per săptămână, simţeam cum îmi clocoteşte sângele în corp şi nu suportăm hainele pe mine indiferent cât de rece era afară.
Ghiciţi cine se simţea oribil că avea prejudecăţi iar? Ştiu: eu!

Prejudecăţi dragilor. Suntem plini de ele. 
Gândim instinctiv, iar instinctele noastre sunt de cele mai multe ori greşite sau formate pe baza experienţelor anterioare.
Ori, o experienţă anterioară, e o experienţă anterioară, nu una prezentă!
Zic blondă, gândeşti “prostuţă”.
Zic muncitor necalificat, gândeşti “bădăran ce fluieră după femei”.
Ok, nu sugerez să renunţăm la instincte. Uneori ne sunt utile. Zic să procesăm şi logic. Să ne folosim raţiunea.
Tot oamenii de ştiinţă au dovedit că avem un creier leneş. Care recurge la gândirea raţională doar dacă este absolut musai. De ce? De lene!
E mai confortabil să nu procesăm totul. Să ne ghidăm, să ne formăm impresii, neştiind concret pe ce se bazează.
Unde mai pui că alegem de cele mai multe ori să credem ceea ce este convenabil de crezut.
Adică, în loc să depun efort să analizez DE CE mi-am format părerea asta şi care sunt argumentele să o susţină sau să o infirme…aleg varianta scurtă: pentru că AŞA simt. Nu-nu-nu-nu.
Uneori nu e destul să “simt aşa” . Uneori trebuie să îţi educi emoţiile astfel încât să fie logice. 

Evident, apare duşmanul nostru, orgoliul, care vrea să nu se fi înşelat. Vrem că “feelingul” nostru să fie corect de fiecare dată. Ei bine, nu e aşa.

Va propun să faceţi un exerciţiu şi să analizaţi totul statistic.
Evitaţi să emiteţi păreri “la prima mâna” şi încercaţi să procesati, să adunaţi exemple. Dacă v-aş spune că nu am încredere în oameni, poate prima impresie ar fi că sunt anti-socială saaaau, m-aţi cataloga repede că sufăr şi mă închid în mine.
Dar dacă v-aş spune că nu mai am încredere în oamenii care m-au minţit cel puţin o dată? Pentru că şansele că ei să mă mintă şi a două oară sunt statistic mai mari decât ale celor ce nu m-au minţit niciodată.

Ei bine, nu facem lecţii de statistică. Eu am încredere în oameni. Până la proba contrarie, fireşte

Să ne citim cu bine!

Cu şi despre timp

Acum puţin timp eram uşor dezamăgită de...mine. De ce?
Aveam senzaţia că puteam să fac mai multe cu viaţa mea, că m-am concentrat prea mult pe experienţe emoţionale, că am trăit instinctiv, că am supravieţuit în loc să trăiesc.
E drept, oricând e loc de mai bine, cam asta e mentalitatea mea.
Eu n-am fost niciodată ghidată de ţeluri mari, să termin 5 facultăţi, să fac super carieră sau să devin un personaj celebru.
Eu am fost (şi poate pe alocuri mai sunt încă) un suflet rebel şi hipiot în căutarea fericirii.
Mi-au plăcut oamenii deşi deseori m-au dezamăgit, deşi de cele mai multe ori le-am acordat toate şansele din lume şi tot nu le-a fost de ajuns.
Am fost un om mânat de teama de eşec şi condus de orgoliu.
Am căutat să trăiesc, să simt viaţa, să mă bat cu ea şi să fac totul pentru că eu să am dreptate şi "eu vreau-ul" să fie mereu palpabil.
Poate de asta nu mi-am dorit lucruri măreţe, pentru că n-am vrut să fiu dezamăgită atunci când nu se întâmplau.
Întotdeauna mi-am analizat posibilităţile şi şansele până la atom. Şi am vrut mereu să fie bull's eye. Şi...a cam fost. Dar niciodată n-am stagnat.
Am fost un burete faţă vis a vis de oamenii de la care am simţit că pot să învăţ ceva. I-am stors de vlagă şi le-am simţit trăirile pentru a şti cum să trăiesc eu mai bine. Poate a fost egoism, habar n-am şi nici nu e relevant.
Deci, experienţe am avut. Viaţă interesantă, cu bune şi rele şi trăit la extreme, iar am avut. Am fost şi copil nerăbdător şi femeie fatală şi pradă a depresiei şi întruchiparea euforiei. Aşa mi-a plăcut şi aşa încă îmi place: să îmi simt fiecare emoţie nociv de vie.
Şi am fost mereu un om iraţional de îndrăgostit. Dacă simţeam că pot exploata acest sentiment, nu mă dădeam în spate de la nimic. Aşa că...dragostea mea a fost mereu cu năbădăi :) că-n filme, că într-o gazeta de can-can. Când zburau farfurii prin casă că-n familiile mafiote, când scriam poezii şi făceam meditaţii buddhiste.
Am ars şi etape. N-aveam cum altfel.
Am gustat şi nebunia dar întotdeauna am încercat să nu cad pradă situaţiilor ridicole.
Şi dacă aş încerca, n-aş reuşi să-mi analizez obiectiv viaţa.
Mă simt că un actor. Visez oscarul cu fiecare trăire. Sunt scenarist, regizor şi critic în aceaşi timp.
E normal, poate toţi avem aceleaşi trăiri.
Doar că...timpul e cel mai bun dresor pe care l-am întâlnit vreodată. Pur şi simplu nu-ţi lasă "frâu liber" pentru niciun giumbuşluc.
Timpului trebuie să i te supui. Necondiţionat şi ne-negociabil.
Şi, vorba americanului: timming is a bitch. Sau, vorba romanului: toate la timpul lor.
Aşa că...dacă există lucruri care mi-au scăpat sau dacă există trăiri pe care le-am petrecut în contratimp...nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă acomodez cu ideea.
Nu pot să dau timpul înapoi şi nici să mă raportez la trecut. Nu pot nici să ghicesc viitorul şi nici să stau precum Cătălina aşteptând Luceafărul.
Pot să trăiesc clipa, dar...asta am tot făcut. Pot să las la voia întâmplării dar...asta înseamnă să nu mai deţin controlul şi să devină totul o loterie.
Sau, pot să mă folosesc de toate lecţiile învăţate până acum, de toate experienţele avute şi de toată înţelepciunea ce se presupune că am dobândit-o de-a lungul timpului (dresorul, chiar el) şi să-mi permit să trăiesc, nu să supravieţuiesc. Să valorific clipa, nu s-o las să mă surprindă. Să învăţ să fiu dresată de timp, fără să mă simt prizonieră lui. Să construiesc ceva ce timpul n-ar putea să-mi ia, din contra, ar putea doar să-mi dea.

Cred că aşa am să fac :)

Drogul meu recent

Dacă aș putea să îmi aleg o substanță cu care să mă droghez aș alege senzația pe care o resimt atunci când creierul meu este calm.
Ok, posibil să nu-mi înțelegeți metafora :) nu-i nimic. Îmi ador pur și simplu mintea liniștită. Cine nu și-o adoră? Evident, simt că a mea ar fi mai specială pentru că sunt subiectivă. Daaar, este blogul meu, normal că mintea mea e mai specială. Mă joc acum cu voi.

Când reușesc să îmi dresez temperamentul, când reușesc să mă simt natural (fără efortul controlului) calmă...e incredibil. E liniște și DACĂ vreun gând îmi traversează mintea e unul pacifist. E limpede și reușesc să mă vad clar, cu calități și defecte, cu posibilități și iluzii.
Calmul mă face transparentă.

Și, cu cât reușesc să aflu mai multe despre cum funcționează mintea umană, cu atât devin mai împăcată cu mine.Înțeleg!
Am trecut prin stadiul în care mă auto-diagnosticam cu toate dereglările posibile și trăiam simptome pe care nu le aveam. Am crezut că-s borderline. Am crezut că-s bipolară. Am crezut că am sechele din copilărie. Am crezut că sunt masochită.
Acum e mai limpede: habar n-am ce sunt :) dar când sunt calmă, mă simt perfect.
Până și vrutul sau nevrutul îmi sunt opționale. Nu mă deranjează diferențele de opinie, nu mă deranjează aproape nimic. (ok, dacă răniți vreun animal fără apărare mă deranjează și devin violentă)

Ce încerc să spun? Că sunt bine. Că îmi ordonez convingerile, îmi fac un "update de soft" și încerc să prioritizez CE e important pentru mine acum (și de ce). Nici măcar nu planific nimic.
Sună pompos poate, dar, în prezent, nu încerc nimic altceva decât să îmi fructific cât mai mult posibil existența.

Și, cum spuneam, mă droghez cu propria senzație de calm. Mă îndrăgostesc de ea.