Beție

M-am dus împleticindu-mă și ținându-mi rochița (mai lungă la spate) cu o mână, cu un zâmbet incontrolabil și chicotind ca o fetiță ce tocmai a primit un buchet de baloane. Am ieșit pe hol, aveam nevoie să evadez, să mă retrag și să respir măcar un minut, să-mi potolesc euforia.

Când mi se întâmplă ceva frumos îmi vine să fug, să mă ascund undeva, ca un copil cu o bucată de ciocolată, să savurez în liniște momentul, să nu împart cu nimeni, să nu arăt nimanui, mi-e frică că mi se răpește trăirea.
E un gest aproape reflex, să încep să mă tem de bucuria mea. Dar, până să o analizez, îmi dau voie să o simt în fiecare celulă. E momentul acela al tău, nimeni nu știe, nimeni nu vede, nici tu nu ești complet conștient, așa că...poți să fii beat de fericire câteva secunde.

În secunda în care încep să gândesc, să despic, să analizez...totul se năruie. Urât. Total. De la cald la rece în câteva clipe. De la bine la rău în doar câteva gânduri. Doi pași înainte, trei înapoi. Toate vocile din capul meu se ceartă.

Mă sperie puțin nebunia asta a mea. Adică...știu că într-un episod din ăsta frumos îmi cresc aripi și pot să zbor, am o putere inumană, o energie fantastică. Și brusc...totul se poate întuneca. Și atunci...ar fi bine să mă lege careva de pat, să mă sedeze și să-mi pună o perfuzie cu ciocolată.

Unde mai pui că...puțini oameni pot înțelege așa ceva. Iar eu nu mă număr printre ei. Încă învăț. Pe pielea mea. Cald, rece, alb, negru. Fir-ar să fie!

Pe de altă parte...sunt conștientă că m-aș comporta exact ca un dependent care clachează. Mi-aș injecta o doză letală de fericire. Pentru că noi, masochiștii, așa funcționăm. Ne bucurăm până ne doare.

Așa că-i mai bine să aștept cuminte. Să funcționez pe principiul calului: ghidat de călăreț. Să încerc să-mi infrâng primul impuls pentru că, datorită obișnuinței, primul meu impuls este să mă apăr. Și, fiind extremistă, dacă-mi stăpânesc impulsul de apărare, al doilea ar fi să mă predau. Adică să nici n-o iau la goană, dar să nici nu fac supradoză.

Ciudat mai funcționăm noi oamenii. Cred că de asta am ales să-mi umplu timpul cu zeci de activități extrașcolare. Ca să nu am, fizic, timp să gândesc. Să fie totul aplicabil imediat.
E ca și obiceiul acela cu cititul etichetei la cumpărături. Vi-l reomand. Dacă citiți eticheta fiecărui produs pe care-l cumpărați, cu siguranță anumite ingrediente vi se vor părea bătătoare la ochi și veți renunța la ele. Dacă alegi să pui în coșul de cumpărături tot ce arată bine pe raft, riști să fii ruinat la casa de marcat.

Aleg să nu gândesc. Aleg să simt.

Anul meu

Am tot stat pe gânduri și m-am întrebat de ce simt eu nevoia să arhivez, să inventariez, să măsor, să analizez atât de atent etapele parcurse în ultima perioadă? Cum de ce Cristina? Păi nu te lauzi tu de câte ori ai ocazia că ai pornit în căutarea ta? Și-apoi, mai există și argumentul acela ilogic și fără drept de apel: pentru că așa simt.
A face o retrospectivă ar însemna să deschid (iar) uși închise și sa dezgrop cadavre bine îngropate. M-am mulțumit însă să-mi citesc și recitesc toate gândurile scrise în ultimul an...
Acum un an de zile m-am mutat pentru prima oară singură. Eu, până la 28 de ani, n-am mai trăit niciodată altfel decât în doi. Chiar și când am aterizat în capitală am avut coleg/colegă de apartament. Mai apoi m-am cameleonizat în funcție de omul cu care îmi împărțeam viața. Mult timp. Tot timpul de fapt. Am fost reflexia mea și-a oamenilor pe care i-am lăsat în sufletul meu. Buni, răi, nu contează, vorbim despre mine acum.

Mă uit în urmă și văd o Cristina atât de mică și amărâtă încât mi-e milă de ea. Rănită, foarte-foarte-foarte rănită. Dezamăgită, speriată, singură. Tone de complexe, tone de frustrări. Înfrântă și obosită. Hăituită. Singură. Am mai zis-o odată, dar aș mai spune-o de câteva ori.

Țin minte că în primele săptămâni trăiam din inerție. Mergeam la piață de cate 3-4 pe zi, găteam enorm de mult, ca mai apoi să arunc măncarea nemâncată. Eram fantoma de la birou. La un moment dat mă uitam cu atâta nevoie de afecțiune la mâna colegei mele de birou încât pur și simplu i-am luat-o de pe mouse și mi-am pus-o mie pe tâmplă. M-a mângâiat pe păr până am început să plâng. De asta se fereau de mine prin birou. Orice privire ochi-în-ochi îmi putea provoca instantaneu un atac de panică. Ah...da...chiar așa, uitasem de atacurile de panică. Respirație incontrolabilă, amețeală, frică, sufocare...etc. Pusee de panică cam de 2-3 ori pe oră.
Nesomn.
Deși sunt un om extrem de orgolios și nu las să mi se vadă niciodată durerea, lupta mea de-a păstra aparențele era deja pierdută. Mă străduiam, e drept.
De ce-urile nu-și au rostul. Jeleam. Renunțasem total la tot ce însemna viața mea de până atunci. Am închis toate portițele. Prieteni mulți n-am avut niciodată, prietenii buni au fost ... doi, trei...
Un singur gând m-a ținut pe linia de plutire: TREBUIE să te faci bine! Și...sala. De acolo nu lipseam niciodată. Exorcizam demoni până la epuizarea fizică. Iar în nopțile bune reușeam să prind o oră, două de somn fără vise.
Nu puteam să ies din casă. Nu mai voiam oameni în jurul meu...nu că aș fi avut prea mulți. Cei care încercau să mă resusciteze o făceau din milă. Mă săturasem eu să-mi fie milă de mine. Milă, silă și furie.

Mă văd pe mine, acum, cu câtă ușurință îi pot spune cuiva că mâine va fi mai bine, fără să înțeleg nimic din ceea ce simte omul din fața mea. Din exterior orice problemă care nu e a noastră e doar o altă problemă. Atunci când ți se întâmplă ție, totul se schimbă, totul devine semnificativ. Și, cu cât mai mult ai crezut în povestea ta, cu atât mai confuz ești atunci când ți se schimbă șcenariul.
Ori, știm cu toții că avem nevoie de o ciornă atunci când scriem și rescriem povești.

În fine... timpul a trecut și încă trece uimitor de repede. Timpul vindecă? Da. Chiar da. Cu fiecare dimineață în care te desprinzi de pe pernă fără să-ți dorești să fugi, să te ascunzi, sau chiar să nu te mai trezești, ești mai aproape de momentul în care ai să te trezești zâmbind.

Cum aș descrie ultimul an din viața mea? F A N T A S T I C ! Cel mai plin de lecții, cel mai plin de viață, cel mai plin de oameni, cel mai plin de zâmbete, cel mai intens, cel mai aglomerat. Cel mai frumos.
Știu că de fiecare dată când am căzut și m-am ridicat am fost euforică, mi-am lăudat reușita, am folosit tehnici psihologice pentru a-mi recâștiga încrederea în mine.
Acum nu știu dacă mai e cazul. Acum trăiesc pur și simplu. Am devenit un burete dornic să absoarbă tot, tot, tot, să învețe, să experimenteze, să cunoască, să trăiască, să RECUPEREZE.
Mi-am depășit limite, mi-am răpus fobii, mi-am îngropat complexe. Și sunt abia la început. M-am găsit pe mine, încă nu mă cunosc prea bine și habar n-am ce-mi rezervă viitorul.

Bucuria descrisă mai sus nu mă urcă pe vreun piedestal pentru că nu-s Wonder Woman. Sunt lucruri normale pe care oamenii din jurul meu le fac instinctiv atunci când evoluează. Dar pentru mine toate-s noi. Și aleg să mă bucur de ele. Și n-am nicio secundă în care să mă plictisesc.

E o diferență uimitoare între a pune gânduri pe "hârtie" în încercarea de a te cunoaște și a face în fiecare moment ceva nou pentru a descoperi dacă îți place.
Cam așa a fost ultimul meu an: am trecut de la teorie la practică. Prin sange, noroi, foc, vânt, ploaie și, în cele din urmă, multă multă transpirație.

Coafura a rezistat!

Sindromul Peter Pan

Tot dintr-o discuție fugitivă, într-o pauză de scris newslettere, șefa mea a concluzionat: Problema ta este că ești Peter Pan. Trăiești în Neverland și nu mai vrei să crești.
De câte ori m-am întrebat în ultima perioadă cam care o fi motivul neconcordanței dintre vârsta și trăirile mele n-am găsit niciun alt motiv în afară de: RECUPEREZ.
La 14 ani îmi doream să am 18 și să evadez din gradina părinților. La 19 credeam că sunt capabilă să am o relație serioasă de cuplu, la 22 mă vedeam o femeie de carieră. Mai apoi am încercat să le și amestec :)
Mulți (prea mulți) ani am fost cameleonul locului/relației în care trăiam. Ok, "eu vreau-ul" a fost silit să mi se întâmple de fiecare dată, fie că îmi doream chestii nocive fie soluții salvatoare.
Când mi-am pus prima oară întrebarea "băi, tu ce vrei, nu ce speri, nu ce trebuie, nu ce știi, nu ce cred prietenii că ți se potrivește, nu ce zice familia că ai nevoie, ci TU, cu toată puterea ta, ce naiba îți dorești?" evident că am vrut să "ma fac bine".
Nu știu câți dintre noi/voi aprofundăm cu adevărat aceste lucruri. Cât din ceea ce FACI te reprezintă? O faci ca să înveselești un prieten, să ajuți un coleg, să mulțumești un părinte, să cucerești un iubit, să dea bine pe Facebook, și mai ales "să nu superi pe nimeni".
Sau, mai rău, nu o faci pentru că ai impresia că nu știu ce... (enumerați voi motivele de precauție, teamă, etc)

După ce am renunțat (declarat) la frică, am descoperit că nu-s chiar o carte deschisă (eu) pentru mine. Nu mă cunoșteam deloc, iar astăzi încă mai am multe de învățat despre mine. Anii duși în spate până acum nu mă lasă nici să-mi fiu propriul cobai. Așa că situația stă în felul următor:
Am niște ani care mă ajută să am o anumită experiență de viață. Am un corp care (din fericire) nu s-a uzat într-atât încât să-și arate anii. Sunt înzestrată cu o inteligență nativă care-mi permite să mă poziționez oarecum superior față de alte persoane din aceeași categorie ca și mine. Reușesc să-mi conștientizez destul de bine atât calitățile cât și defectele și asta mă ajută să nu cad în ridicol dar nici să nu (mai) pot fi flatată prin complimente. Curajul și voința nu-mi lipsesc, din contră. Din punct de vedere intelectual...să zicem că mai sunt încă multe lucruri de îmbunătățit, dar...pe de altă parte, n-am pus cruce evoluției personale și nici n-o voi face.
Am întradevăr câteva mari sechele și frustrări acumulate în perioada de "ars etape" însă încerc să privesc partea pozitivă a lucrurilor: niciodată nu e prea târziu să înveți/faci/trăiești lucruri noi.

Poate că, din afară, faptul că sunt total dezinteresată de clișeele/stereotipurile femeilor de vârsta mea ar putea fi catalogat drept infantilitate. Faptul că eu în prezent sunt flămândă pur și simplu să trăiesc și să mă bucur de lucrurile aparent simple cu care nu m-am mai întâlnit până acum POATE fi confundat cu sindromul Peter Pan.
Nu-mi (mai) setez nicio regulă categorică. NU ȘTIU care-mi sunt următorii pași. Nu cred în "trebuia până la anii tăi să..."
Dar sunt convinsă că voi face EXACT ceea ce am să simt. Și toată experiența de până acum m-a adus în punctul în care reușesc să identific CE simt. Fără planuri, fără așteptări, fără preconcepții.

Fără frică :)

Dar, ca să hrănesc puțin opinia publică: daaa...copilăresc. Scot limba obraznic, am devenit cea mai dezordonată, am o tonă de jucarii la birou și acasă, îmi place să mă alint, să fiu răzgâiată, râd fără să-mi pese cine mă judecă, stilul meu vestimentar n-are nicio logică, ador chestiile cu hello kitty și nu-mi plac oamenii serioși, fără pic de copilărie în ei. Și n-am nicio apăsare vis a vis de vârsta mea.
Ceea ce vă dorim și dumneavoastră :P

Pe lista de făcut

Cred că în fiecare an, când simt miros de vară, încep să nu-mi mai pot controla mintea care zboară și visează și plănuiește diverse de trăit.
Așa și acum. Am atâtea lucruri la care visez cu ochii dechiși și am impresia că dacă le vărs aici pe blog vor fi măcar puse "în așteptare".
Le luăm pe rând. Dacă mă uit cum toarnă cu găleata afară...mi se face dor de o zi de lenevealăăă. Trezit târziu, băut cafeaua în pat, cu ochii închiși și poate o muzică liniștită în surdină. O zi din aia leneșă cu uitat la serialele mele preferate și tolăneală în așternuturile călduțe.
Și...dacă printr-un miracol îmi dispare lenea...ar merge și o sesiune de gătit. Prostioare, care mai apoi se pot mânca stând în pat. Că asta se face atunci când plouă afară: papa bun, filme multe și alintat în așternuturi.

În altă ordine de idei, pentru când ne părăsește ploaia, trebuie musai să evadez la/pe munte. M-a prins atât de tare nebunia cu drumețiile încât aproape că mi-a șters marea din sistem (aproape). Așa că, atunci când visez cu ochii deschiși, sunt categoric "plecată" prin vreo pădure cu miros de ploaie de vară, tone de mușchi verzi și umezi, stânci ce mă provoacă și sălbăticie ce mă încântă.

Dar, să nu uităm de mare :) Marea mea, nu alta. Fie că stau ascunsă pe vreo plajă pustie și imi simt urechile inundate de valuri sau pescaruși, fie că sunt cocoțată pe vreo masă din Vama Veche și mă prinde răsăritul dansând ca turbata. Mi-e dor de o beție cu valuri, mi-e dor să miros sărat, mi-e dor de mor de rapanele din 2 Mai, de cafeaua băută cu briza în ceafă, de pielea mea căpătând nuanțe noi și de părul meu devenind mai blond.

Iar dacă nu-s la mare, sau la munte...și nici nu lenevesc în pat...aș vrea să fiu...într-o BERĂRIE tradițională. Cu oameni mulți și dragi alături, cu bere nefiltrată la metru și cu veselie...că nu se poate altfel. Nu-s deloc o băutoare de bere, dar măcar o dată pe vară este impetuos necesar să te cinstești cu o nefiltrată. Așa că pun dorința asta pe listă: nebunie la berărie :)

Cât despre cele două mari iubiri ale mele, călăritul cailor și-al motoarelor, n-are rost să menționez că sunt mai tot timpul pe listă. Vreau traseu cu calul, prin pădure și plimbări cu moto pe oriunde. Dar, nu pe ploaie.

Tot de pus pe listă, pentru viitorul cât mai apropiat ar fi o sesiune de gătit în aer liber. Mi-e dor de un gulaș la ceaun. Preparat în tihnă, fără grabă, așa cum se cade. Și degustat pe înserate alături de un vin bun de țară, până simți că nu te mai cuprind hainele și te apucă remușcările. Aș plusa și-aș spune că ar fi perfect să mi se întâmple asta chiar undeva la țară...cu zgomot de uliță pustie, miros de lemn ars și talangă de oaie în surdină. Iar...încep să visez... pffffff!

Și, ca să revin cu picioarele pe pământ, pe lângă dulcea visare, am planurile de pus în practică în viitorul foarte-foarte apropiat: scos bicicleta din hibernare, vreo 1000 de petreceri aniversare (aparent toți prietenii mei sunt în zodia gemenilor), dansat pe la vreo două nunți, o zi de relaxare la SPA (pentru că merit) și, bineînțeles, cât mai mult cuddle :P Că așa-i frumos.

Voi ce puneți pe lista de visare?

Mai puțin poetă

Asta am observat la mine. Pe măsură ce mă bucur de libertate totală de exprimare, îmi vine tot mai greu să-mi ordonez gândurile în scris.
Pesemne blogul era un fel de debara plină cu frustrări? Sau, aici era locul în care evadam și aveam audiență maximă atunci când aveam nevoie de atenție.
Nu mai simt nevoia să-mi expun deloc aventurile vieții. Chiar acum, recitind cuvântul "expus", nu-mi vine a crede că eu l-am folosit.
N-am fost niciodată o persoană privată, dar mi s-a părut amuzant cum anumiți cititori au avut impresia că mă pot cunoaște doar citindu-mi blogul. Sau urmărindu-mi pagina de Facebook. O blondă rebelă cu o mie de hobby-uri. Poetă și filozoafă. Mare scofală.
N-o să-mi închid blogul. Pentru că sigur vor mai exista momente în care voi vrea să mă psihanalizez. Sigur vor mai exista concluzii. Revelații. Întâmplări. Momente. Și...chiar îmi place să scriu.
Dar, între timp am învățat să mai și trăiesc. Să mă bucur de lucruri doar ale mele, fără să le expun aici. Sau pe Facebook.
Dacă în cazul Facebook-ului pot comunica mai ușor cu tonele de prieteni, blogul de gânduri îl consider așa...cumva...un fel de ogradă în care n-am de gând să primesc orice musafir. De asta am ales să moderez comentariile. Pentru a preîntâmpina nepoftiții care cred că mă pot judeca, fără a mă cunoaște.
Deși m-am exprimat de cele mai multe ori liber și voi continua să spun lucrurilor pe nume, anumitor trăiri nu voi acorda drept de apel.
De aproape un an întreg sunt într-un proces de redescoperire a mea. Învăț în fiecare zi câte puțin despre mine. Mă simt ca un copil care absoarbe informația din jur fără a fi îngrădit. Și, dacă de cele mai multe ori prefer să și dezbat lecțiile învățate cu prietenii, în cazul blogului, concluzionările sunt mai mult pentru mine.
Există o mână de oameni pe care blogul mi i-a adus în viața și cu care mă bucur că am ajuns să mă cunosc. Sunt atât de puțini tocmai pentru că e greu să mă citești printre rânduri. Și eu scriu codat. Da, am mai spus-o. Fiecare propoziție are un mesaj ascuns.
Dar..uite-mă cum am ajuns să îmi justific deciziile fără să fiu datoare cu asta :)

Ideea era că îmi voi păstra poeziile pentru mine, pe cât posibil. De dragul anilor în care monologul a fost singura mea modalitate de a mă face auzită.

În rest...morții cu morții și ceilalți...care pe unde au inspirație.

Există?

În tot universul meu şceptic, presărat cu exemple superficiale şi umor acid, am reuşit cumva să păstrez o doză de speranţă pentru poveştile cu happy (end). Asta pentru că în viaţa mea existau câteva exemple pozitive date de oameni fericiţi. Fericiţi în relaţii, că până la urmă despre asta vorbim.
În toată goana asta dupa sex, relaţii şi uneori chiar sentimente...se întâmplă să existe oameni care contrazic statisticile. Şi...statisticile ne arată că în prezent nu mai avem niciun scop precis. Că fericirea este o iluzie. Că, mai devreme sau mai târziu, totul ajunge la un final. Apoteotic? Cam da.
Cred că avem cu toţii măcar un exemplu de oameni care ne contrazic convingerile sceptice. "Ei sunt fericiţi, se iubesc şi le ajunge asta. Ei vor rezista"
Ne încredem în astfel de poveşti cam cu aceeiaşi convingere cu care ne închinăm la diverşi zei. 
Speranţa ne subjugă şi ne oferă un confort mental..."poate dacă se întâmplă altora"...o fărâmă de şansă ar fi posibilă şi în cazul sinelui.

Am avut două cupluri favorite pe pământul ăsta. Unul dintre ele n-a rezistat...Când am aflat asta, ieri, m-a lovit aproape fizic vestea.

Le ştiam povestea şi avea atât de multă magie în ea încat nu-i vedeam altfel decât îmbătrânind împreună. E drept, ştiu să recunosc ochii trişti (cum spuneam într-un articol trecut) şi zâmbetele afişate ca să salveze aparenţele.

Despre al doilea cuplu nu accept niciun gând negativ. Există ca să-mi contrazică mie toate teoriile şi le doresc să facă asta împreună până la adanci bătrâneţi.

Dar...acum sunt puţin furioasă. Pentru că (încă) refuz să cred că...this is it. This is NOT it!

Într-o conversaţie total banală, cu o prietenă, ea a constatat plină de noşalanţă că " aşa cum totul are un început, trebuie să aivă şi un sfârşit ". Ei bine şi atunci noi ne supunem? Ne revoltăm? Credem orbeşte într-o fericire călcată în picioare de statistici? Sau luptăm ca proştii să le dărâmăm?

Nu pot nici eu şi nu ştiu cine ar putea să-mi răspundă acestor întrebari.

Dintr-un motiv sau altul, încă îmi păstrez braţara cu fluturi, în portofel. Am scos-o de la mână certâdu-mă în gând pentru că-mi dau voie să cred în basme. Aşa sunt eu, jumătate raţiune, jumătate...orice altceva.
Şi, cum eu sunt copilul contradicţiilor, iar timpul este singura avere pe care pot spune cu certitudine că o am, mă aştept să fiu contrazisă. Dacă pot să gasesc o explicaţie raţională pentru tot ceea ce mă înconjoară, de la prima celula vie până la existenţa vieţii pe alte planete, înseamnă că îmi permit să NU caut/găsesc/depind (de) motive/justificari pentru că SIMT că vreau să simt.

Totul poate fi definit în cuvinte oameni buni. Sau, ma rog, aproape totul. 

Fluturii (aşa cum îi vizualizez eu) nu pot fi definiţi. Momentul acela în care conturezi cu ochii bucăţi din omul din faţa ta şi ţi se pare că, daca clipeşti pentru o fracţiune de secundă, iroseşti timp, NU poate fi justificat raţional sau descris în cuvinte.
Abandonul de bună voie a fiinţei tale într-un necunoscut riscant, doar de de dragul zâmbetului inconştient pe care-l primeşti, n-are absolut nicio justificare plauzibilă. Şi, în cele din urmă, acceptarea incertitudinii permanente şi a unei vulnerabilităţi (care în loc să te dezgolească, tu o percepi ca fiind resursă de fericire) NU poate fi considerată alfel decat naivitate (ca să nu zic prostie).
DAR...uite că...uneori...uneori...uităm să căutăm explicaţii/argumente/justificări şi ne lăsăm pradă, de bunavoie, unor sentimente. Despre asta este vorba. Aici intervine iraţionalul. Inexplicabilul. Slăbiciunile noastre. Lucrurile despre care eu vreau să cred că EXISTĂ.

Pentru că altfel n-aş fi eu.