Al meu

Vorbeam cu o prietena draga care imi spunea bucuroasa ca s-a mutat in Bucuresti. Aproape de Cismigiu.
"Chiar ma gandeam azi la tine cand m-am plimbat prin Cismigiu. Stiu ca e parcul tau de suflet"
Ma pregateam sa-i spun ca da, e parcul meu. Al meu.
Am simtit (fizic) cum mi se departeaza coastele una de cealalta si din mijlocul lor iese, ca dintr-o scena a unui film de groaza, un intreg stol de fluturi.
Mai nou toate senzatiile mele intense sunt percepute...FIZIC. E ceva nou. La fel cum sunt si fluturii pentru care am o atractie de-a dreptul mistica si ii consider ca fiind cel mai minunat si descriptiv lucru pentru toate sentimentele frumoase.
Cismigiul meu matinal.
In cateva secunde mi s-au derulat in minte sute de scene. Am tone de amintiri vii cu miros, culoare si oameni...legate de locul acela minunat. E un parc, veti spune razand. Dar, nu-l cunoasteti ca si mine.
Cu miros de ploaie si tei.
Cu sunet de fanfara in zile toride.
Cu vata de zahar si plimbari cu barca la miezul noptii.
Cu snur de martisol legat in copacul de magnolie.
Cu lebede negre
Cu primul ghiocel.
Cu prima zapada.
Cu frunze moarte aramii...
Cu prajitura cu nuca si file de carte mirosind a nou...
El e... Cismigiul meu. Matinal. Aglomerat. Torid. Lipicios si chiar mirosind a gainat de cioara. Invadat de oameni ce cauta divertisment. Locuit de "sahistii" de varsta a treia. Folosit de cei ce-si umple zecile de sticle de plastic cu apa din fantana geniulul Eminescu.
Cismigiul cu cei mai romatici fulgi de nea ai lui 2003.

Si...desi am ingropat si inmormantat toate amintirile, toate sentimentele, toate melancoliile legate de ultimii mei ani...am constatat cu o fericire ireala ca nu s-a nascut inca omul care sa-mi fure Cismigiul din suflet. Sau sa-mi stearga dorinta de-a scrie o tona de articole despre acest loc.

E al meu.

Iar eu a lui.