uitare

Nu uit. Vreau sa uit si nu pot. Retraiesc aceleasi momente iar si iar si iar si iar si iar pana cand devine agasant, dureros, infinit.
Se spune ca problemele nerezolvate apar de fiecare data cand incercam sa trecem la un alt nivel. Nu putem asadar evolua fara sa facem pace cu sechelele noastre. Stagnam. Pentru ca viata e o spirala.
Si pana nu intelegem eroarea nu facem altceva decat s-o exploatam din diferite unghiuri.
Una dintre cele mai mari probleme cu care ma confrunt e ca nu pot ingropa capitole din viata mea pana nu le costientizez rezolvarea. Logica, rationala...
Si le duc in spinare.
E ca partea cu bagajul emotional doar ca vorbim aici de amintiri periculoase.
Nu inteleg oamenii care trec cu usurinta peste orice, isi rezolva rapid problemele, am impresia ca e o masca pe care o poarta. Sau ca sunt superficiali. Sau ca problemele n-au fost deloc serioase.
Dar daca am eu o problema? Daca memoria asta functioneaza ca o arma impotriva mea?
Acum nu pot decat sa ma scald in sute de intrebari fara raspuns. Cert e ca imbratisez un bocaj destul de puternic.
Sunt in stadiul unui bolnav caruia tocmai ce i s-a confirmat diagnosticul dar medicul il priveste neputincios si ii spune ca e in ultima faza...cea care nu raspunde nici unui tratament medicamentos.
STIU ca primul pas este sa accept ceea ce mi se intampla. Apoi sa incerc sa ma inteleg. Si stiu ca in momentul in care imi voi deschide sufletul si voi ierta cu toata fiinta mea memoria isi va desprinde spinii care ma inlantuie.
Nu sunt pregatita sa iert. Sau sa uit? cred ca merg mana in mana...
Exista momente in care VREAU si POT pur si simplu nu se integreaza in aceeasi propozitie.

Exista?

Dor de duca (realoded)

V-ati dorit vreodata ceva intr-atat de tare incat sa va doara in piept cand va imaginati momentul? Eu asa stiu ca e "de-adevaratelea" dorinta. Vreau in fiecare secunda cate ceva diferit, dar doar atunci cand suspin din toata fiinta mea cand imi imaginez momentul...atunci e pe bune.
Si, habar n-am daca asa se manifesta astenia de primavara, insa de vreo cateva zile incoace nu ma vad decat pe o plaja in Australia, desculta, incurajand soarele sa rasara si respirand aer sarat cu gust de mare/ocean...
Bai, nici n-am chef sa va descriu imaginea asta de reclama, e atat de a mea incat ma uit urat la oricine vrea plaja, mare, soare, inafara de mine :)
Glumesc.

Vreau sa alerg desculta pe o plaja, orice plaja in afara de a tarii noastre. E frumos si aici, dar cred ca i s-a epuizat magia marii noastre negre. Luati-o cum vreti. Nu e un articol uracios de blamare, e unul pofticios de dorinta si evadare :)

E un moment din acela in care nu simt si aproape ca nu ma cred eu pe mine ca apartinand locului. E drept, cunoscandu-ma pe mine, ca nu voi apartine cu adevarat nici unui loc, asa e felul meu...tembel si apartinand doar vantului.

Vant cu dor de duca :)

Armura

Nu stiu ce e mai obositor. Sa fii intr-atat de terifiat de suferinta sau sa fii vesnic in garda cu scutul protector ridicat.
Sa ai o rana vesnic deschisa pe care incerci cu disperare sa o aduci macar in stadiul de cicatrizare sau sa suporti greutatea unei armuri permanente...
Frica este motivul sau cauza celor mai multe aripi frante. Ne e teama sa visam, sa decidem, sa traim, sa renuntam, sa nu renuntam. Ne e frica de durere, de ceilalti, de minciuna, de moarte, de viata, de intuneric, de lumina.
Atunci, mintea noastra isi tese un cocon protector si se baricadeaza inauntru. Cu trup si desigur...suflet. E cald si bine in coconul propriu...Impenetrabil. Dar pana cand?

Unii se arunca orbeste in bratele vietii fara sa tina cont de nimeni si nimic. Mor incercand, iar ceilalti ii martirizeaza si le admira vesnic curajul.
Altii slavesc monotonia si in simplitatea existentei lor totul pare roz. Se bucura aparent de o viata frumoasa. Atat cat sa nu depaseasca anumite bariere. A aparut chiar si o cultura a celor "multumiti cu putin".
Ok, dar cei ce nu fac parte din nici o extrema?
Scriam mai demult despre "mijlocul lui nicaieri" iar de atunci m-am ferit atat de tare sa fiu in mijloc incat am fost mereu la cate o extremitate. Ba alba, ba neagra, niciodata gri.

Insa, uneori, indiferent cat de bine antrenati suntem, fie armura, fie coconul, devin incomode.

Atunci ce?

Fara de nimeni

Cand am ascultat prima oara melodia lui Pink Floyd Wish You Were Here eram in Vama, la Ovidiu (sau la Stuf cum ii spune acum). Era seara, primele stele se iteau pe cer iar eu tocmai ma instalam intr-un hamac cu un pahar de bere in brate. Intre doua valuri sparte puternic si-o rafala de nisip am auzit primele acorduri de chitara. Apoi ma intreba cineva din cer:
"So, so you think you can tell
Heaven from Hell,
Blue sky's from pain. "

Intre revelatia provocata de aceste sunete si pielea de gaina care-mi cuprindea pe rand fiecare centimetru de corp am ajuns la refren:
"How I wish, how I wish you were here.
We're just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year ; "

Cred ca atunci, in acel moment mi-am dat seama ca nu-mi lipsea nimeni si nimic. Desi parea idilic sa iti doresti acel "cineva care sa fie acolo" caruia sa-i strangi mana si sa-l inviti la o partita de inot :) eu n-am avut deloc acest sentiment. Am iubit cerul plin de stele, am iubit vantul ce starnea nisipul din jurul paharului meu de bere, mi-am iubit pana si praful ce mi se aduna in par (pe atunci plete lungi si rosii) dar n-am simtit deloc nevoia sa iubesc pe altcineva.
Poate ca "wish you were here" era de fapt promisiunea mea catre mine. Ca oricand, oriunde, oricum, ma voi regasi eu pe mine si fericirea de-a ma avea. De-a fi eu, impacata, constienta, deloc dependenta de fericirea ce mi-o poate da altcineva.
Si inca nu stiu daca in sufletul meu zace o iubire de sine exagerata sau daca am invatat sa inteleg ca desi omul este un animal ce calatoreste "in haita", nu-si imparte sufletul cu nimeni.

Genetic vorbind, ne nastem egoisti :)

Impuls

Nu te gandesti niciodata la apocalipsa? Esti calm, zambesti, respiri usor in timp ce in mintea ta se deruleaza scene desprinse din cele mai criminale filme. Iti imaginezi cum rascolesti intreaga casa in cateva momente. Tot ce-ti cade in mana este izbit de pereti. Iti urla plamanii in piept si n-ai deloc liniste pana nu vezi distrus tot ceea ce te inconjoara.
Da, asa dai tu viata videoclipului Nirvana din mintea ta. Povestea ar putea continua ucigas. Iar in cele din urma te vezi prabusit intr-un fotoliu cu o tigara in mana, fumand insetat.
Sunt singurele momente in care imi aduc aminte cum era sa fumez. Sa potolesc furia, sa deplang moartea a zeci si zeci de neuroni intr-o tigara aromata care devine scrum prea repede.
Desigur, e doar imaginatia mea.
Pentru ca in realitate eman calm si fericire. In realitate nu tip, nu sparg, nu vorbesc urat, nu fumez, nu distrug, nu nimic.
In realitate ma scald intr-o normalitate anemica, putrezind in monotonia unui comportament avizat de psihologii care cred in zen :)
Simplu

Emotii

Se intampla multe-multe insa eu devin din ce in ce mai zgarcita in a le pune pe blog :) Sau parca mi-e lene sa transform totul in povesti frumoase si imi vine sa scriu cate o propozitie din fiecare gand :) Nu cate un gand in fiecare propozitie...
In fine...
Se apropie momentul...se apropie concertul se apropie ziua pe care o astept de mai bine de 6 ani. 15 mai 2013, concert Depeche Mode.
Dar, bucuria incepe sa se impleteasca cu emotii... Parca nu ma mai vad inebunita de muzica, fredonand cu mii si mii de fani.
Am inceput sa visez ca s-ar despica multimea in doua....si de nicaieri m-as inalta pana la scena... Asa as putea sa le multumesc pentru fiecare vers ce mi-a oblojit sufletul si pentru fiecare sunet ce ma inalta. Sa-i intreb de ce-mi canta iar si iar viata  :)
Am invatat ca unele lucruri nu pot fi intelese decat daca sunt traite. TRAITE cu adevarat.
Cand am invatat acest lucru am incetat sa mai conving :)

Totul se echilibreaza, one way or another :)
Asadar presupun ca bucuria mea de pe National Arena va fi pe atat de mare pe cat a fost dezamagirea in 2009 cand n-au mai concertat pe 16 mai...