joi, 17 mai 2012

De ce iubim himerele?

Nu-l plagiez pe Cartarescu, parol! Nu scriu despre barbati, despre femei, ci despre himere.
De ce ne indragostim noi de himere?
Pentru ca ne apartin.
Sunt creatii proprii, smulse din mintea si din sufletul nostru, le-am dat viata si este obligatoriu sa le iubim.
Vreau sa scriu aici geneza unei himere.
Nu stiu exact momentul facerii, cand mintea noastra devine inseminata, sau care este de fapt primul neuron insarcinat, insa stiu ca se intampla devreme in viata fiecarui om. Un "ceva" ramane impregnat in mintea fiecaruia dintre noi, constient sau inconstient. O culoare de par, o umbra de zambet, o forma a dintilor, o forma a mainilor, este embrionul unei himere pe care-l purtam in propria fiinta.
Evolutia unei himere poate dura o vesnicie. Depinde cu ce o alimentam, o completam astfel incat sa devina finita.
Si, la fel cum exista purtatori de virusi, fara nici un fel de simptome, devneim si noi purtatori gestanti cu himere. Le vom transpune, la un moment dat, intr-un corp victima, pana atunci insa sunt virusii mintii noastre.
Ce se intampla la prima infestare? Atunci cand himerele devin coconul ce sta sa explodeze? Ne proiectam himerele in persoana "de care ne indragostim" intaia oara. Evident ca o perioada de timp vedem propriile proiectii vorbindu-ne. Himera poseda fiinta "iubita" asemeni unui duh din povestile cu fantome.
Exorcizarea poate fi dura dar este iminenta.
Himera se intoarce in corpul gazda iar fiinta "iubita" devine brusc straina. Ne consolam, invinovatind pe nedrept strainul din fata noastra "am iubit o himera"! Crezand c-am fost cumva jefuiti de sentimente. Fara sa incercam macar o secunda sa realizam ca fara propria proiectie nimic nu s-ar fi intamplat.
Himera se hraneste din iubiri esuate. Ramane in corpul gazda, mai puternica, mai bine conturata, cautandu-si urmatoarea victima.
Cautam sa vedem in toti interlocutorii trasaturi comune cu ale himerelor flamande. Daca le gasim ne napustim flamazi proiectand din nou propria viziune asupra victimei.
Totul devine un joc: ne urcam gazdele temporare ale himerelor noastre pe piedestale cat mai inalte si apoi ii sabotam si le provocam caderea.
Nu ne putem indragosti de alte himere decat ale noastre asa cum nu putem sa traim alte fantezii decat ale noastre.
Mi-am pierdut poezia veti spune. Sunt sceptica si nu mai cred in iubire? Din contra.
Devenim obsedati pe masura ce iubim fiecare posesor ale himerelor noastre. Nu exista nici o potrivire perfecta intre himera si victima purtatoare iar din acest motiv avem de ales (la nivel subconstient) intre a taia din himera sau a umple noi golurile persoanei vii din fata noastra. De cele mai multe ori himerele sunt ucise. Intr-un timp lung desigur. Castiga omul din fata ta pe care incerci sa-l descoperi, sa-l cunosti, sa construiesti ceva real cu el/ea. Iubirea, de exemplu.


Dar himerele renasc!

4 comentarii:

Anonim spunea...

cred ca asta-i problema...ca ele renasc

Sabbra spunea...

probleme vor fi mereu :) important e sa le stim cauza :)

bluedrop spunea...

caci tocmai ce am stat de vorba cu o astfel de plasmuire:)))
eu le spun "holograme", sabbra. nu incetez sa ma surprinzi...si mereu imi propun sa nu ma mai las ispitita de vorbele tale, insa la fel de mereu, cedez tentatiei :d
si eu am avut parte de un solilog, initial, apoi a continuat cu un monolog, pt. ca apoi sa dea intr-un dialog, parol! recunosc, uimirea fu destul cat sa-mi rastoarne lumea si setul meu propriu de valori :d si in prezent ma mai lupt cu o astfel de himera, ce, pt. a fi supliciul complet, a luat forma unui chip real :D astept doar sa vad cat o sa o mai "vad" si cum o voi "simti".
si da, himerele vor renaste mereu...caci altfel noi nu am mai fi.
esti dureros de dulce-n vorba si port, sabbra!

Sabbra spunea...

Bluedrop....ma inclin cu respect :)