De ce nu interactionez?

De fiecare data se intampla ceva care sa-mi rapeasca avantul, sa-mi pleosteasca cheful sa imi redea aerul trist ca suntem atat de departe de schimbare incat am uitat notiunea cuvantului.

De o buna perioada am incetat sa fiu bataioasa in interactionarea cu cei din jur. Nu stiu daca cedez, daca acesta-i modul meu de a capitula insa prefer sa ma abtin si sa ma feresc decat sa ma enervez sau sa ma tratez.

Am renutat sa mai beau cafea - oricum nu gaseam decat rar cafea buuna (cum imi placea mie) , sau plateam inuman de mult pentru ea. Imi beau ceaiul de diminieata acasa pentru ca m-am saturat sa spun fetei de la chiosc (nu spun care) ca vreau miere si ea sa-mi puna zahar...

In pauza de pranz prefer sa-mi iau de la supermarket ingredientele si sa-mi prepar o salata, sau orice altceva pentru ca la carciumile din jur nu prea au meniuri vegetariene (am uitat sa va spun :P ) si pentru ca m-am saturat sa fiu servita prost dar bacsisul sa fie obligatoriu...

Incetul cu incetul ma sustrag ritmului alert si incerc sa-mi inlocuiesc tot ceea ce se poate inlocui din necesarul de interaciune cu ... restul.

Despre altceva vroiam sa va spun :
Aseara dupa job trebuia musai sa ajung in cealalta parte de oras asa ca eram nevoita sa folosesc transportul in comun (merg cat pot de mult pe jos doar pentru a evita ratb-ul).

In fata garii de nord in statie cu banii atent pregatiti (3 de 50 de bani) ii cer politicoasa doamnei un bilet.

"2 lei saizeci!"

"poftim?s-au scumpit biletele?"
"nu, tre' sa luati doua calatorii!"

"dar eu vreau doar una"

"n-am bilete de una" imi spunea tanti de la ghiseu deja enervata de reactia mea.

"cum adica nu aveti bilete?" mie nu-mi venea sa cred.

"uite N-AM!vrei doua calatorii bine, nu vrei asta e!"

Incercam din rasputeri sa-mi reprim orice pornire. Ma gandeam ca probabil sunt a 1000-a persoana care o chestioneaza, ca probabil si-a pierdut rabdarea, imi spuneam orice m-ar fi impiedicat sa imi pierd eu rabdarea. Pentru ca o amarata de casiera de la RATB chiar nu merita sa-mi pierd rabdarea.

I-am spus ca voi cumpara doua calatorii, i-am intins banii, mi-a suierat printre dinti ca trebuie sa-i dau marunt si cand i-am spus ca nu am (recunosc, aveam) mi-a trantit restul si biletul pe tejghea. Unele monede s-au rostogolit pe jos...

Mi-am luat biletul, monedele de pe jos, am multumit, am notat numarul de la sesizari, m-am uitat la ecusonul cu numele ei si-am decis sa dau un telefon.

Doamna de la telefon, mult mai politicoasa decat colega ei (probabil statea intr-un birou, nu in buricul garii de nord unde aerul miroase a iad) , mi-a spus ca e normala situatia deoarece tocmai se pregatesc sa scoata din circulatie bilete de o singura calatorie si sa introduca cartelele plastifiate.

"Daca biletele de la ghisee sunt finalizate, calatorii sunt nevoiti sa-si achizitioneze bilete cu doua calatorii, sau sa isi incarce cartelele cu o singura calatorie (trebuie totusi sa achite taxa cartelei - adica un leu saizeci) insa nu avem cum sa suplimentam ghiseele cu bilete de o singura calatorie."

Am inteles. E drept, mi s-a vorbit frumos, politicos si intotdeauna inteleg cand mi se vorbeste pe aceasta limba.

Ma gandeam doar...ce se intampla daca o persoana in varsta si fara bani doreste un "one-way-ticket"?

Despre doua carti

De curand am finalizat doua carti frumoase, de dragoste. Nu stiu cum de nu le-am citit mai devreme, poate asa ne sunt date toate - la timpul lor.

Sau poate n-as fi inteles ce sta in condeiul autorului, n-as fi simtit daruirea prin cuvinte si confesiunea sincera peste care au apus atatia ani.

In lumea de azi, dupa ani si ani de "evolutie" omenirea a invatat sa-si subjuge emotiile, sa fim cu adevarat miscati doar de fapte socante...mai putin de sentimente simple dar sincere.

Ei bine, am citit "Maitreyi" si mai apoi "Dama cu camelii".

Dupa cum imi spunea draga de Sonia, eu voi fi intotdeauna fascinata si indragostita de ultima carte citita. Uite ca de data asta au reusit sa ma emotioneze ambele carti. E drept, inclin balanta putin mai mult spre Dumas (fiul) fara sa am o afinitate fata de autor ci doar spre cuvintele tare frumos alese.

In ambele carti povestile de dragoste incep ca o gluma, personajele principale sunt in floarea tineretii, se indragostesc cum numai niste copii de 20 - 24 de ani stiu s-o faca crezand ca dragostea invinge orice fel de prejudecata si ca a lor mai cu seama va invinge si va fi nemuritoare.

Am zambit recunoscand patima care te transforma in scalvul sentimentelor. De cele mai multe ori indragostitul isi divinizeaza cele simtite. Te simti nobil prin simplu fapt ca ti-ai pus inima in mainile celui ce iti raspunde cu aceeasi moneda.

Vorbim de dragostea impartasita.

Este un microb inrobitor care se inmulteste cu o viteza incredibila iar efectul - o betie cerebrala - promite ca n-are sa te paraseasca niciodata.

Cu cat sentimentul este mai sincer, cu cat devotamentul si-a atins cota maxima momentului (caci cu cat alegem momente mai diferite cu atat maxim capata alt sens), cu atat un impediment cat de mic poate sa ia o amploare teatrala.

Din considerente de mediu inconjurator (n-o sa va dezvalui chiar tot) atat Eliade cat si Dumas isi despart tinerii amorezi si-i plaseaza in cealalta extrema - cea a suferintei.

Haosul se instaleaza cert mai repede decat divinul. Talentatii autori redau intocmai (de unde deduc ca si ale lor suflete au purtat cicatrici) nebunia unui suflet despartit de sufletul pereche.

Nu conteaza cand ati iubit, cat timp a durat iubirea, conteaza sa fi fost sincera, si la un moment dat (aproape de fiecare data) imposibila. Orice iubire pare la un moment dat imposibila.

Doza de nebunie, adrenalina, durerea arzatoare sunt descrise perfect, atat de viu incat m-am simtit brusc parasita si singura.

Mi-am amintit ca atunci cand il intalnesti pe el (sau pe ea) si simti, stii, ca altceva nu te va mai face niciodata sa te simti intreg, e inutil sa crezi ca timpul ar rezolva vreodata ceva. Nu intr-un astfel de caz, nu un astfel de sentiment.

Sunt emotionata, pe langa faptul ca e prima oara dupa un timp lung (pentru mine) cand pot sa scriu cu atata usurinta, aproape am plans cand am recunoscut in emotia personajelor din carti emotia mea si emotia lui din primele zile si din toate cele ce au urmat.

Va recomand si voua, celor ce ati fost la fel de lenesi cu lectura ca si mine (anul trecut - dar am o scuza) sa puneti mana pe macar una dintre aceste doua frumoase povesti (reale?).

P.S. Ce-mi mai recomandati de citit?

Memoria selectiva

Am observat ca de o perioada incoace am flashback-uri cu intamplari din viata mea pe care le credeam demult apuse.
Cred ca fiecare om are o "cutiuta" cu amintiri urate sau dureroase sau rusinoase pe care o pastreaza incuiata cu lacatul mintii, ascunsa atat de bine incat uita ca exista.
De obicei n-avem cum sa ne eliberam de aceste posesiuni cerebrale pentru ca procedeul ar fi mult prea greoi.
Daca am un stoc de amintiri dureroase prefer sa nu ma supun torturii de-a le dezgropa. Daca exista intamplari jenante (sunt sigura ca fiecare dintre voi puteti scotoci cel putin cateva amintiri extrem de rusinoase din care ati invatat ceva dar pe care nu vreti nici macar sa le destainuiti) preferam sa tragem ponoasele intern pana cand mecanismul nostru de selectie le cicatrizeaza.
E aproape la fel ca si in cazul cosmarurilor. Oricat de infricosator ar putea sa fie un vis il pastram putine zile apoi ne descotorosim de el.
Ei bine, in cazul unui exercitiu de memorie pot sa-mi amintesc de exemplu ca unul dintre cele mai stranii vise ale mele a fost acela in care eram jupuita de vie si crucificata de o gasca de calugarite.
Dar sa nu vorbim despre exercitii de memorie, sa vorbim despre flashback-uri (DEX: Inserție care înfățișează o scurtă acțiune secundară plasată în trecut ). Sa vorbim despre aceasta "cutiuta" posibil supra-aglomerata cu dejectiile memoriei care acum da pe-afara.

Eu am o memorie destul de buna si chiar daca trece o perioada buna de timp intre anumite intamplari pot sa pun cap la cap piesele de puzzle si sa fac legatura intre ceva vazut/auzit/intamplat acum 6 luni (de exemplu) si ceva petrecut acum 12 luni (iarasi de exemplu). Dat fiind faptul ca timpul atenueaza aproape orice, perioada aceasta lunga intre piesele mele de puzzle imi pot diminua impactul informatiei?

Irelevant.

Cum m-as putea eu manifesta (ca om) daca toate amintirile (cele selectate spre a ma descotorosi de ele) revin brutal in mintea mea?

Ajung oare sa-mi pun intrebari daca sunt pure iluzii fabricate de mine?

N-as putea sa va vorbesc despre CE anume imi bantuie gandurile. Unele intamplari sunt atat de vechi incat le-as altera mai mult daca as incerca sa le relatez.

Sunt compusa din suma intamplarilor prin care am trecut, dar v-am mai spus asta. Uneori sunt o fiara salbatica, alteori sunt bunatatea intruchipata, de cele mai multe ori sunt absurda si irationala, uneori nu sunt decat o fiind nedefinita asteptand amprenta timpului pentru a-mi contura personalitatea...

Totusi exista dorinta de-a ma elibera. Vreau sa ma simt libera de orice fel de amintiri neplacute sau dureroase. Vreau sa imi dovedesc eu mie ca nu sunt compusa din acele elemente...

As vrea sa fac acest exercitiu de sinceritate, cu mine, in oglinda.

Suntem ce fel de oameni ne dorim sa fim.

Din nou...

...zeci de ganduri, demoni mai mari sau mai mici, dorinta de exorcizare in scris, dorinta de-a transpune ganduri in scris, dorinta de-a ma confesa astfel incat sa-mi gasesc raspunsurile prin propriile cuvinte.
Apare autoeducarea, autostapanirea de sinte, autosugestia, privitul in oglinda mai bine, mai aproape cautand sa gasesc altceva decat chipul pe care mi-l stiu prea bine.
"n-ai voie sa gandesti asa Cristina!"
"de fapt nu, tu nu simti asta, tu nu gandesti asta, tu n-ai nevoie decat de ceea ce-ti spune creierul tau cand este precis, taios, lucid"
Chiar cred ca omul este o masinarie educabila care poate sa faca abstractie de suflet si sa traiasca coordonat de minte.
Doar ca pana si mintea mea e obosita astazi. Si refuza sa ma ajute. Putrezeste letargica sub invelisul de par blond.
Vorbeam candva despre traitul pentru un punct mic, abia vizibil, din viitor. Asa sunt eu acum. Trec peste toate zilele pentru un punct necunoscut pe care-l vad cumva la oriozont. Habar n-am daca acest punct e de fapt o himera.
Acel "maine" devine pentru mine Mecca.
Sunt constienta ca intr-un anumit moment al existentei noastre devenim dependenti de intrebari existentiale. Ori ne subjuga setea de cunoastere, asa cum sunt eu momentan, citesc aproape tot ce-mi cade in mana, ma simt ca un burete care absoarbe informatia vitala pentru creier. In fiecare carte citita caut poate raspunsul la intrebarile mele...
Oricat v-ati chinui sa cititi printre randuri spusele mele de azi nu veti avea succes. Pentru ca nu exista nici o morala care trebuie identificata.

"cand voi vrea sa scriu, voi scrie"

"cand voi avea ceva de spus cuvintele se vor ivi natural"

Nu-mi vine sa cred cat de goala de orice gand ma simt. E ca si cum as fi abuzat de un izvor de inspiratie iar acum el a secat.

Ori am impresia destul de puternica ca mi-am folosit deja toate celelalte cuvinte.

Dar este paradoxal cata nevoie de confesiune in scris pot sa am...

Ultimele zile incinse

Aveam atatea zeci de ganduri, stand in compartimentul incins al trenului accelerat cu destinatia Gara de Nord - Bucuresti.
Cred ca-mi fierbea mintea la cele peste 40 de grade si n-aveam unde sa notez cele cateva idei pe care le-as fi vrut musai asternute aici.
Hai sa pun ordine in intamplari:
A venit si vara mult-asteptata, glorios cu toata puterea soarelui abatuta asupra tarii noastre.
Asa ca am decis sa fug in celalalt "capat de lume" unde (credeam eu) totul e mai domol.
Dupa aproape 13 ore de drum, un roman si jumatate citit, ma asteptam sa cobor din tren, sa adie un vant usor racoros cu iz de munte si padure. Doar ca de data asta soarele matinal era pornit sa prajeasca fiecare particica vie din jur.
Dar era atat de bine sa fiu acasa!
Cum ma asteptasem cele patru zile au trecut ca vantul si ca gandul insa cu efecte benefice asupra psihicului meu usor avariat de capitala.
Mi-am obisnuit fiinta cu mici "atentii" periodice. Astfel ca daca nu-mi iau odata la cateva luni macar 3 zile pentru mine (egoista de mine) risc sa-mi pierd din coerenta.
N-am vorbit la telefon decat cu jumatatea mea, nu m-am uitat la televizor (ca nu am avut timp), nu am discutat nici despre viata si nici politica... M-am plimbat, am savurat, am ascultat, am privit, am iubit clipa si mi-am lasat mintea sa se odihneasca de nutrirea oricarui gand.
Familia mea e o familie atat de vie incat uneori am impresia ca trebuie sa tin eu pasul cu ei. Stiu sa-si traiasca fiecare zi prin acel "hai sa facem ceva" pe care eu il aman seara dupa o zi la birou. Ai mei nu amana nimic niciodata. Fiecare zi e o noua experienta, un alt loc de vazut, o situatie de explorat, nu exista plictiseala sau blazare. De asta imi plac, de asta de fiecare data imi spun ca-mi voi trai si eu clipa fara sa uit ca timpul imi apartine in primul rand mie.
Mai spun si de aceasta data ca Maramuresul e cel mai frumos judet al acestei tari. Cred ca acolo sunt cei mai blanzi oameni chiar daca nu se lauda cu stive de diplome de studii.
Oameni sinceri, oameni pentru care increderea nu e un cuvant suspicios, oameni care ajuta pentru ca pot, oameni care se bucura pentru ca stiu cum, care traiesc in ritmul lent pentru ca timpul fuge dar ei reusesc sa-i tina piept.
Am dat o fuga pana la vecinii unguri unde mi-am relaxat si trupul (nu doar sufletul) intr-un mic strand termal. Foarte ingeniosi vecinii nostri, curati, chibzuiti, mai mare dragul sa petreci timp peste granita.
Ultima si cea mai frumoasa zi a fost petrecuta in Maramuresul istoric intr-un loc de basm.
La intoarcere am facut 14 ore intr-un tren ce tinea neaparat sa opreasca in toate statiile desi isi spunea accelerat. Cabina mea din vagonul de dormit parea cea mai putin oxigenata... De fapt cred ca am inregistrat un record de 14 ore intr-o sauna pentru ca nu era nici o diferenta intre clasa 1 a trenului si sauna umeda din Ungaria... De fapt mint...la sauna umeda aveam vapori de musetel, aici doar miros de CFR :)
Iata-ma acasa, la casa noastra, in capitala noastra, in coltul pe care doar noi stim sa-l animam. Mi-a fost dor de el pentru ca nu m-am simtit completa, mi-a fost dor de orasul pe care-l cunosc mai bine decat cel natal, insa nu mi-a lipsit zgomotul de criza. As fi vrut sa nu citesc despre protestele oamenilor disperati, sa nu ma intreb daca ziua de maine va fi gri...

Dar in ciuda tuturor culorilor posace e vara. Vreau (vrem) sa ne rupem de monotonia din jur si sa gustam din soare, mare, munte, in fiecare sfarsit de saptamana :)

Voi cum v-ati petrecut ultimele zile incinse?

Eu cand visez ca zbor, zbor!

Eram azi-noapte (bine, nu eu, creierul meu ; am decis sa va spun de la inceput ca e vorba despre un vis ca sa nu va tin cu sufletul la gura) intr-un fel de parc de distractii ascuns intr-o padure verde si deasa ce-mi semana a plaiuri natale.

M-am apropiat de tarcul cu cai, unde se inghesuiau toti privitorii, m-am strecurat printre ei, am privit superbele exemplare, mi-am dres vocea cat am putut eu de bine si-am grait cu toata puterea catre supraveghetor:
"Vreau si eu un CAL!"

Barbatul s-a uitat la mine, m-a masurat dintr-o extremitate in cealalta, a zambit usor si-a disparut printre grajduri. Toti oamenii se uitau cumva ciudat la mine, iar eu mandra de atentia pe care o captasem ma umflasem toata in pene.

Omul s-a intors spre mine tinand de capastru un...ponei roscovan si pletos.

"Ia uite si calul tau!" mi-a spus el razand si privind multimea care era peste masura de amuzata.

Incercam sa-mi pastrez calmul si sa dau dovada de demnitate in continuare:
"Cred ca n-ati inteles...Vreau un CAL! Un cal, nu un ponei. Unul care sa fie dresat sa raspunda la comenzi si sa fie suficient de bland."

Omul a disparut cateva momente intr-un capat al tarcului si s-a intors tinand de capastru un cal unguresc, negru, pletos si cam de nestapanit (am dedus eu dupa cum se smucea din mainile barbatului).

M-am uitat lung la cal, l-am apucat de capastru incercand sa-i domolesc nechezatul. In sinea mea ma rugam sa-l pot macar incaleca, mai ales ca simteam zeci de ochi tintuiti asupra mea.

"Cand trebuie sa-l aduc inapoi?"

"Il poti tine toata ziua, sau te poate tine el pe tine toata ziua, depinde doar unde mergeti."

Omul asta responsabl de herghelie imi devenea din ce in ce mai antipatic cu ironiile lui.

Am tras aer in piept, am incalecat (cu succes) iar calul simtind greutatea mea umana a nechezat mai mult a intimidare. Isi testa stapanul...

L-am apucat strans de haturi, si am strans genunchii spirjiniti pe baza gatului lui (de o parte si de cealalta, evident). M-a inteles. Apoi am luat-o incet la pas pentru a iesi din multime. Incercam sa-mi corelez miscarile bazinului cu miscarile pasilor lui.

Cand am iesit din perimetrul aglomerat si zgomotos mi-am facut curaj si i-am dat comanda calului "Galop!".

Calul meu s-a smucit puternic (cumva pentru a-si elibera capul de haturi) a dat s-o ia la goana , i-am simtit picioarele din fata desprinzandu-se de pe sol, mai apoi si cele din spate, de undeva din lateralele burtii i-au crescut doua aripi gigant din care a batut puternic de vreo doua ori.

Imi inclestasem o mana pe capatul de sa si cu cealalta tineam inca haturile. Am strans genunchii incercand sa-i transmit calului ca ma tin inca bine de el, si am tras de haturi incercand sa-l incetinesc. Eram deja deasupra padurii.

Am realizat ca zbor, ca noi zburam, calul era totusi de nestapanit, puteam sa-l las in voia lui incercand sa-l coordonez fara a-l brusca. Sa ma bucur de ceea ce mi se intampla, pentru ca obtinusem o siguranta de sine cumplita.

Eram mult prea sus pentru a cadea, asa imi spuneam.

Vroiam sa-i inlantui gatul cu bratele, sa-mi lipesc obrazul de coama lui dar stiam ca nu i-ar fi comod sa galopeze (chiar si prin aer) daca-l tin asa. Totusi nu-mi puteam tine spatele drept datorita vantului si a batailor lui din aripi. M-am aplecat usor in fata, biciuita de cateva fire din coama lui.

Nu batea din aripi constant, falfaia de vreo doua-trei ori la fiecare cinci-zece minute.

Am inchis ochii pentru cateva secunde simtind doar soarele si vantul... Imi batea inima gata sa-mi sara din piept dar eram incredibil de fericita.

Dupa ce-am strabatut o intindere ce mi se parea enorma, am simtit cum calul meu isi pierde din altitudine, lin, coboram pana am zarit alt tarc unde el se indrepta reflex parca.

Am "aterizat" bineinteles in apropierea tarcului, feriti de ochi curiosi si-am luat-o la pas pana in pragul grajdului.

Eram inca sub hipnoza celor intamplate.

O femeie s-a indreptat spre mine oferindu-se sa-mi duca calul la grajd. I-am explicat ca l-am luat dintr-un alt loc insa mi-a spus ca apartin aceluiasi proprietar si ca-mi pot lasa animalul aici, el va fi in siguranta.

Trebuia totusi sa ma intorc.

"Vreau sa-mi dati alt cal pentru intoarcere. Vreau unul bland, care sa raspunda mai bine la comezi."

Mi-au dat un cal alb, linistit si bland. Tot drumul de intoarcere a fost extrem de ascultator.

... apoi m-am trezit :)

Morala? De fapt doua pentru cei ce ma citesc azi:

In primul rand fiecare rebeliune isi are perioada ei. Nebunia trebuie gustata insa nu adoptata :)Iar in al doilea rand, n-am mai visat ca zbor de cand eram mica si-mi doream vacanta de vara. Am sa "zbor" la ai mei (la Baia Mare) cateva zile, ne auzim/citim/vedem cand ma intorc...

in rest...nu vreau sa stiu de nimeni nimic ...cateva zile :P

Nimic concret

Nu mai sunt atenta la oameni.
Nu mai sunt atenta la mine printre oameni.
Nu mai am rabdare.

Nu mai am cuvinte si nici ganduri.
Toate-mi incep cu nu. Unele au totusi iz pozitiv: nu vreau sa ma prabusesc intr-o lume a blazarii ; nu vreau sa sfarsesc intr-o captiva intr-un loc pe care-l (ce?!?! - nu gasesc cuvantul)... compatimesc (asta era!).O vreme m-am pacalit ca e vorba de astenia de primavara. Apoi mi-am spus ca ma dor toate zilele ploioase. Apoi ca nu mai respir din cauza prafului si-a mizeriei...
Apoi m-am izolat in raiul meu personal, cel de acasa. De fapt pentru acele cateva ore rezist si traiesc. Acasa si El. Caminul in care deocamdata nu va las nici macar sa trageti cu ochiul. Nu va mai spun nimic de noi-ul perfect. Sunt a naibii de egoista.
Ei bine, in afara de acele cateva ore...totul imi pare fad.


N-am chef de nimic. Mi-am pierdut cheful... Il vreau inapoi!


Ma entuziasmau zilele frumoase cu soare, animalele din parc, copii care merg de-a busilea, pataniile amicilor si-ale prietenilor...
Aveam pofta de ascensiune carieristica, ma dovedea setea de cunoatere, evolutia umana...
O fi normal sa ma scufund in lene si indiferenta? O fi normal sa nu gasesc nici macar o emotie in creieru-mi?


Alta data imi vorbeam in gand atat de mult incat nu prisoseam sa astern cuvinte peste cuvinte, cugetari si filosofari. Azi mi-e lene sa ma aud gandind si ma bucura linistea absurda.
Si NU sunt deprimata! Nu sunt trista, nu sunt ranita, nu sunt nimic. Asta e! Nu sunt nimic!
Mi-e lehamite sa va spun orice. As vrea sa va postestesc intamplari si aventuri pentru ca mai apoi sa le recitesc si sa ma amuze insa n-am CE! Pentru ca sunt imuna :)
Ma uit la South Park seara si imi place tare mult serialul asta. Am inceput sa le memorez replicile. Mai nou nu pot sa nu gasesc ceva de ironizat in tot ceea ce misca...


Ma gandeam sa incep sa ies mai des, sa ma vad pe rand cu toti prietenii (putini si asa) pe care i-am cam neglijat in ultima vreme...
Dar mi-e ca i-as plictisi teribil...Ce sa va spun? Ca n-am chef de nimic? Ca orice gand e un efort pentru mintea mea lenesa?





Mda... cam asta aveam de spus. Profund nu?

Un sufletel cauta familie

Pisicuta a ajuns la noi la birou ieri. Tot de atunci ii cautam o familie iubitoare.

Ea e cuminte, are doar o luna, ochisori

albastri si puf alb cu negru...adorabila, ce mai!

Poate isi doreste cineva s-o ia acasa, sa se bucure de ea crescand frumos.