Zi draga mie

Pe 28 mai 1935 s-a nascut bunica mea care m-a crescut. Ea nu mai este printre noi, Dumnezeu a luat-o la el pentru ca a fost gelos.
Atunci l-am urat tare mult pe Dumnezeul in care ma incapatanam sa nu cred. De fapt cred ca am constientizat existenta mortii abia cand ea s-a stins. Pana atunci am sfidat acest proces (pana la urma natural).
N-am putut sa stau langa ea in ultima ei seara printre oameni. Am fost egoista si-am incercat sa ma protejez pe mine de durerea de-a o vedea cedand...
Poate din acest motiv mintea mea n-a admis niciodata ca ea nu mai este. Vorbesc cu ea de cate ori vreau si parca o aud vorbindu-mi. Parca...
Dar destul cu amintirile dureroase!
De fapt ziua in care ea a venit pe pamant conteaza. Si toate celelalte zile in care ne-a dat tot sufletul ei, ne-a iubit, ne-a ocrotit, ne-a oferit cea mai frumoasa copilarie...
Trebuie doar sa inchid ochii si sunt acolo, intru in casa cu pereti grunjosi de culoare verde crud, trec de holul racoros unde pe pereti stau frumos cateva farfurii din lut pictate manual, ajung in bucataria cu soba veche, plita maaare si gri-inchis care uneori scoate fum cand pui cartofii la copt direct pe plita. Mobilierul e unul vechi, vernil, de fapt toate obiectele din casa au cate o istorie lunga si cate o poveste interesanta, iar pentru mine este un colt de rai.
Ma gandesc ce are buni in camara intunecata cu podea din ciment inchis la culoare? Nu prea-mi place sa intru in camara pentru ca e intunecoasa si friguroasa, dar de cate ori intra buni acolo aduce ceva bun. Si ca de fiecare data are ceva pus deoparte pentru mine...
O sa ma intrebe daca mi-e foame. O sa-mi spuna cate feluri de mancare are si-o sa liciteze cu inca vreo 3 pe care mi le poate prepara pe loc :) Apoi imi spune ca zmeura sau capsunii din gradina s-au copt si ma intreaba daca vreau sa-mi culeaga...
Asa e, m-a rasfatat peste masura...
Mananc ceva, in timp ce ea vine cu o farfurie plina de zmeura proaspata, spalata si parfumata.
Dar nu mai am rabdare, am chef sa ies la joaca, cat mai repede, sa alerg pe ultita prafuita, sa verific daca toti ceilalti copii sunt pe la bunici in vacanta, daca pe campul de alaturi au inflorit garofitele salbatice, cate poame verzi sunt in copacii din livada, daca iepurii au pui (si daca da, cati?), ce mai face cainele ala dement, cat de rece e apa din fantana, cat mai au nucile pana sa devina cat de cat comestibile, dar agriesele?cand facem vinul de coacaze? (stiu, stiu ca n-am voie sa beau, dar n-o sa stii tu buni de cate ori am tras cu furtunul pe furis cate un borcan de vin de coacaze si-am baut pana statea sa-mi explodeze inima ca "e bun pentru tensiune").
Ajung pe inserat, intru in goana in casa, miroase a lapte proaspat fiert, dar iti spun ca vreau sa mai stau putin "La cruce" (monument ridicat de raposatul bunic la rascrucea de drumuri din sat) cu ceilalti prieteni veniti si ei la bunici.
Nu-ti prea place ca vreau sa ma lungesc in noapte, dar imi dai voie buni, ti-am promis ca nu stau mult. Imi spui in drum spre plecare de cel putin doua ori ca poate telefoneaza mama sau tata, sa nu cumva sa nu fiu prin zona. Rad in gand stiind ca n-ai putea niciodata sa "ma dai de gol" si le spui de fiecare data (nevrand sa fiu certata de ei) ca sunt la matusa peste drum, ma uit la desene animate :) Televizorul ei nu e "pe lampi" si merge mai bine...
Ajung acasa poate pe la 11, trecute. Ai lasat lumina in curte, sa nu-mi fie frica cand vin pe ulita. Mi-ai pus cheia pe geamul dinspre gradina, ca sa nu te trezesc. Deschid usile din lemn vopsite in alb; vopseaua de pe usi se cojeste masiv si toate balamalele suiera usor. Inchid iar cu cheia.
Acum parca mi-e pofta de zmeura de mai devreme...
"buni dormi?"
Nu dormi, ci doar atipisei, imi spui sa mananc, am ceva cald pe soba in care mocnesc carbunii desi afara e vara. Ai vrut sa imi pastrezi mancarea calda.
Infulec ceva, dar tot mi-e pofta de zmeura , asa ca...o caut in camara. Nu-mi prea place camara (am mai spus-o) asa ca deschid mai intai lumina, imping grijulie usa, astept 2-3 secunde apoi incerc s-o cuprind dintr-o singura privire si sa iau rapid ce am nevoie.
In sfarsit, m-am foit peste tot, ma incearca somnul. Ma schimb in hainele de noapte si ma sui in divanul tau vechi si denivelat. Ii aud toate arcurile dar ma crezi ca asa somn bun n-am mai avut de atunci?
"spune-mi o poveste buni...da' de fapt... zi-mi cu razboiul...cand erai tu mica"
Imi povestesti balmajind si atipind povesti pe care le stiu deja dar de care nu ma satur niciodata pana cand adorm si eu.

Dimineata, ma trezesc si ma las cu greu convinsa sa ma spal pe ochi cu apa rece-rece de la fantana. Imi spui ca e "soarele pe cer de-o sulita" ceea ce inseamna ca e ora 10. Ma amuza sa-mi vorbesti asa, stiu ca ti-e dor de mama ta, care va vorbea asa cand erati copii.
O luam de la capat cu micul dejun, am 3 sau mai multe variante, depinde de ce mi-e pofta.
Molfai incet si lenes gris-ul in lapte presarat cu scortisoara, cacao si putin zahar pe care te-am rugat sa mi-l faci intentionat cu cocoloase ....
Ma gandesc...ce-as putea sa mai fac azi?

Asta vad, aud, miros, simt cand inchid ochii si ma gandesc la tine.
Pentru ca 28 de mai e ziua in care a ajuns pe Pamant cel mai bland suflet.

Mamei mele, din tot sufletul

... la multi ani!

In fiecare an imi spun ca o sa fiu cu tine pe 26 ale lui mai. In fiecare an nu admit nici macar pe ultima suta de metri ca nu am cum sa-mi iau 2-3 zile libere ca sa strabat jumatate de tara, sa fiu acolo in ziua in care trebuie sa te strang in brate, sa-ti urez sa ne traiesti si sa incerc sa fac o singura zi mai frumoasa decat toate celelalte...

Cativa ani am reusit sa-ti pun la posta felicitari umplute cu petale de flori si cuvinte din suflet... Uite ca iar timpul a fost in detrimentul meu si singura modalitate prin care pot sa-ti trimit cateva cuvinte este asta.
Dar tu stii ca esti cel mai frumos om din lume, ca distanta nu face decat sa ne apropie, ca timpul pe care nu-l petrecem impreuna ne intretine dorul constant...
Sau oare ne consolam cu toate acestea? De fapt, mami, eu ma consolez stiind ca ai acolo langa tine cealalta jumatate de familie si ca ei vor fi langa tine de ziua ta. Mai stiu ca in fiecare an incearca sa-ti faca aceasta zi de mai cat de speciala se poate.
De obicei imi gasesc cuvintele extrem de usor, as putea sa scriu despre orice, dar uite ca acum nu stiu ce anume as putea sa-ti scriu ca sa intelegi ce simt cu adevarat...
Iti multumesc ca esti cea mai buna prietena a mea, ca mi-esti mama asa cum putine mame stiu sa fie copiilor lor. Iti multumesc ca stii sa-ti rupi oricand timp ca sa-mi asculti bodoganelile si ca inca reusesti sa ai rabdare cu mine desi de-acum ar trebui eu sa am rabdare cu tine :)
Iti multumesc ca vezi in mine copilul rebel si il incurajezi. Iti multumesc ca n-a fost niciodata nevoie sa muncesc pentru iubirea si aprecierea ta, le-am stiut acolo, prezente, neconditionat.
As vrea ca timpul sa treaca mai incet cand sunt cu voi, cu tine si sa zboare cand sunt departe de voi. Dar parca timpul nu ma asculta, asa cum n-a ascultat niciodata pe nimeni. Din contra, de cate ori ajung acasa parca nisipul din clepsidra se scurge mai repede. Din pacate da, ne sunt contorizate si conditionate momentele impreuna. Nu sunt deloc trista, pentru ca m-ai invatat sa-mi placa viata mea, s-o traiesc asa cum stiu, uneori cu incapatanare si slava Domnului materialul genetic este din belsug.
Vezi, stiu s-o scald in tot felul de fraze care sa-mi ascunda emotiile.
Sunt emotionata, recunosc! Putin frustrata...n-as mai fi vrut sa-ti trimit petale de flori uscate ci poate sa te scot la o piesa de teatru... aici, la mine acasa...in orasul asta care nu-ti prea place pentru ca nu-l stapanesti atat de bine.
Totusi, nu e dupa cum m-as fi asteptat, nici ceea ce mi-as fi dorit, astazi e ziua ta, o zi ce trebuie sarbatorita, o zi ce pentru mine are o importanta aparte.
Sa-mi fi TU, mama, prietena, suflet aproape, in toate celelalte zile, in toti ceilalti ani, iar lunile de mai, toate ce vor urma, vreau sa te stiu fericita!

Asta iti doresc din tot sufletul!

Doi ani de blog

Astazi coltul meu de internet implineste doi ani :)

Am inceput cu roz, am continuat sa umplu pagini de blog cu ganduri peste ganduri lasand bucati din mine in toata arhiva ultimilor doi ani.

Poate am evoluat, cu siguranta m-am schimbat, categoric am invatat muuulte in ultimii doi ani.

Am ales roz, pentru blog, din mai multe motive ; unul dintre ele evident e ironia. Pot sa fiu roz fara sa fiu vulgara, pot sa fiu blonda si roz dar cu spini pe spinare, pot sa fac orice e roz in universul meu virtual pentru ca roz-ul meu inseamna renuntarea la negru.

Am inceput sa scriu ca o continuare a personalitatii mele, dorindu-mi sa las aici toate gandurile gri, sa impart bucuriile cu cei ce ma indragesc, sa-mi descarc sufletul si sa-mi pastrez cuvintele pentru cei ce cred ca ma inteleg, sau, de ce nu, pentru mine, peste ani si ani.

Imi iubesc blogul, imi iubesc cititorii, chiar si cei ce n-au fost pe aceeasi lungime de unda cu mine.

Sunt incantata de cati oameni frumosi am cunoscut prin intermediul acestui blog si sunt multumita ca am reusit sa ajut la randul meu, fiind auzita/citita.

Pentru mine "blogul roz" e mai mult decat un jurnal online, e dovada vie ca omul evolueaza, ca omul se face auzit/ascultat, dovada ca exista cuvinte, e de fapt o bucatica din sufletul meu, un copil virtual...

E drept ca mi-ar fi placut s-avem o petrecere, cu toti cei ce ma citesc, cu toti cei pentru care am scris (inclusiv Depeche Mode hahaha) sa uitam de zile gri, de nori sau ganduri cetoase...

Astazi, in mijloc de saptamana prefer totusi sa multumesc tuturor oamenilor frumosi vizitatori ai coltului meu roz si sa sper ca nu va trece prea mult pana sa tinem totus petrecerea de blog, il asteptam sa creasca mai mare si sa se elibereze putin agenda Depeche Mode :))

AC/DC rocked Bucharest!

De obicei cand raman fara cuvinte ma folosesc de imagini. As vrea sa va pot spune/arata cat de bestial a fost concertul AC/DC!

Cata energie, cata muzica, cata chitara, cata istorie!

N-am fost niciodata un fan infocat al acestei trupe dar mi-am dorit sa merg la concert de dragul muzicii pe care-o stapanesc (da, ei chiar o stapanesc!) de atata vreme.

Desi m-am inghesuit cu alti peste 60 000 de oameni, desi am stat mai bine de 5 ore in picioare, am stat la cozi interminale pentru a ajunge la toaletele ecologice, desi inca mai avem multe de invatat (noi romanii) despre cum ar trebui sa ne comportam la concerte, AC/DC a zguduit capitala, a zguduit copiii rebeli din fiecare adult prezent la cantarea lor.

Si-au cantat, si-au dansat asa cum eu visez sa apuc s-o fac la anii lor!

- in drum spre...

- trupa Down in deschidere

- multimea crestea

- Angus!

- aceeasi voce!

- cel mai aproape de scena!

- delir in multime

- apogeul

Mi-e pofta sa mestec salcami

Am iesit ieri la o plimbare inainte de lasatul serii. Eu cand ies la plimbare imi place sa-mi tarasc picioarele lenes si sa casc ochii peste tot.

Nu exista casa in fata careia sa nu zabovesc si sa ma minunez de cine stie ce detalii. Imi tot promit ca-mi iau aparatul foto si pornesc la vanatoare de case vechi si usor darapanate.

Ma simt ca-n "huliganii" lui Eliade descoperind strazi vechi de cand orasul cu atat de multe amintiri ascunse-n fiecare caramida.

Cum paseam agale pe calea Victoriei pe langa parc nasul mi-a fost alintat de-o aroma atat de cunoscuta...Imi amintea parca de aerul din Grecia, cand ne plimbam amandoi pe scuter, batea vantul iar de cate ori treceam pe langa florile acelea galbene simteam o mireasma inuman de placuta. Ceva intre salcam si iasomie...dar deloc intepator, mai degraba apetisant. M-am oprit langa gardul parcului si-am inceput realmente sa adulmec. Cred ca se uitau oamenii la mine, stand pe varfuri cu nasul in vant hranindu-ma cu miros de... Bucuresti?

Apoi i-am vazut, spumosii si elegantii salcami de capitala... Ciorchinii greoi de flori se leganau bland in ultimele raza de soare. Copacii batrani, spinosi la baza isi pastrau cununa de flori cu maretia anilor multi ce-au trecut fara sa le curme viata.

Am inceput sa gandesc iar in versuri de poezie. Mi s-a umplut gura de saliva si pofteam la florile acelea alb-laptos de parca erau boabe de caviar.

Aproape imposibil sa nu-mi fi zburat mintea la copilarie, la satul bunicii, acolo unde raiul chiar exista si unde pana si Ion Creanga ar fi putut sa-si faca amintirile mai picante.

Toata ulita satului era pavata cu salcami. In perioada lor de inflorire erau bantuiti de albine si de noi copii care ii cam jumuleam. Ne delectam mestecand florile de salcam. Aveau un gust usor dulceag dar foarte aromat. Dupa primul ciorchine de flori consumat te saturai asa ca preferam sa port si in par coronite din minunile dulci.

Unchiul meu avea cativa stupi de albine care-si faceau veacul tot prin salcamii de pe ulita. Insa ele, harnicele alegeau doar copacii inalti pe care ghiavolii de copchii nu-i puteau escalada pentru ca se raneau in spinii protectori. Insa ma bucuram la fiecare recolta de miere, cand dulceata si parfumul florilor pareau extrem de concentrate in licoarea cu tenta aurie.

De atunci si pana astazi nu-mi lipseste niciodata un borcan cu miere de salcami din bucatarie.

Iar daca vreti sa va bucurati de un rai al salcamilor va recomand o vizita la vecinii nostri, unguri, iesind din tara prin Satu-Mare. Au cativa kilometri buni pavati cu salcami batrani si incarcati.

E o adevarata isterie vizuala si olfactiva!

Cat despre mine...dupa ce-am adulmecat o portie buna de mireasma...si mi-am trait cele doua minute de amintiri dragi...am pornit mai departe, prin praf si zgomot de masini...spre piata Romana.

Filosofari cu si despre suflet sau viata

Aveam ieri o discutie interesanta cu cativa colegi : sufletul/spiritul este ceea ce ne inalta sau este de fapt blestemul nostru?
Nu, n-am luat o pauza de advertising ca sa facem yoga, ci pur si simplu eram in pauza de masa si cautam un loc unde sa ne savuram sandvisurile. Am poposit intr-o curte de biserica, fiind singurul spatiu verde cu 3 banci din lemn pentru odihna.
Si era pustiu in jur. Pana si usile bisericii erau inchise cu un lacat.
Uite asa ne-am bucurat noi de masa de pranz intr-un loc ce incercam sa-l privim ca fiind sacru.
"Cladirea lui Dumnezeu" i-am spus noi...
De aici si discutia, daca spiritul/sufletul chiar exista sau de fapt e un efect al darului vorbirii?
Ca mecanism de functionare suntem destul de asemanatori cu aproape orice alta fiinta vie...
Ne nastem, traim, murim, avem corpul dintr-o carne fragila care poate fi usor avariata, nici macar nu suntem comestibili, iar pe principiul unui mecanism de ceas ; "daca ne scoti un arc, nu mai functionam".
Avem totusi la indemana comunicarea. De-a lungul anilor acest dar al vorbirii ne-a ajutat sa ne diferentiem atat de mult de restul creaturilor vii. Avem sute de mii de exercitii pentru a ne stimula cel mai de pret organ, creierul, suntem avari dupa evolutie si suficient de narcisisti incat sa credem ca Dumnezeu e de fapt o bucatica din fiecare din noi.
Ca orice alta turma vie condusa de un lider, am avut si noi in ultimii 2000 de ani, cel putin, liderul umanitatii: religia (intr-o forma sau alta).
Daca in cadrul celorlalte fiinte vii conducatorul este deseori cel mai puternic, cu accent pe forta fizica, in cazul omului, ceva MAI puternic decat creierul este ceva ce creierul nu-si poate explica: spiritul, credinta, fortele divine, zeitatile, aceia pe care nu-i vedem dar in care trebuie sa credem pentru ca oricat de inteligenti am fi nu ne putem explica prezenta lor.
Imediat ce ne nastem (cu genetica predispozitie spre evolutie) invatam sa distingem binele de rau si tindem spre autocunoastere. Omul are tendinta sa divinizeze aproape tot ceea ce ii este necunostul si/sau inexplicabil. Iar setea de cunoastere nu-si doreste altceva decat sa subjuge divinul sau incredibilul.
Din ce in ce mai des imi spun ca dupa moarte nu exista de fapt nimic. Murim, la fel ca celelalte fiinte vii ne dezintegram, facem parte din circuitul naturii, asa cum spune geneza "venim din pamant si ne intoarcem in pamant". Pamantul este totusi o materie vie iar noi hranindu-l cu ramasitele noastre ajungem intr-un fel sa traim "vesnic" si sa facem parte "pentru totdeauna" din acea materie vie.
Altfel nu-mi pot explica "viata vesnica".
Admit totusi existenta sufletului pentru ca altfel nu am fi capabili sa simtim durere sau bucurie... desi inca nu-i pot explica mecanismul de functionare...

Nu am elucidat inca misterul vietii, diferentierea noastra ca rasa de celelalte rase, principiul inteligentei, irosirea resurselor, volumul de suflet prezent in fiecare dintre noi (surprinzator e adevarat!) sau informatia genetica care ne e transmisa din generatii in generatii...
Am totusi o curiozitate: ce inseamna rai si ce inseamna iad?

Masina sau spray cu piper?

Care-i faza cu barbatii astia libidinosi care-au rasarit in Bucuresti de parca ar fi plouat cu nesimtire si viagra?
Ori avem o natie atat de potenta incat chiar de la prima ora de dimineata dupa ce-si lasa nevestele obosite si neepilate acasa, masculii tin sa-si arate virilitatea pe strazi fluerand si plesnind din buze?

Am citit despre Italia unde femeile erau acostate, aplaudate, fluierate, agasate pe strazi de catre masculii latini. Pana li s-a dus buhul. De la o exprimare (simbolizand barbatul) a sangelui fierbinte au ajuns sa fie priviti ca niste obsedati patetici. Apoi s-a hotarat la nivel national ca acest tip de comportament manifestat in public trebuie sa inceteze. Scria autoarea mea preferata ca dupa prima luna in Italia se intreba serios daca ea inca e considerata o femeie frumoasa. Pana i s-a explicat ca au invatat lectia grosolaniei.
E drept, italienii au ramas cu reputatia de unsurosi plini de bale...
A trecut iarna, am renuntat la cele 3 cojoace, 3 caciuli si doua fulare. Am redevenit om...femeie mai bine spus.
In fiecare dimineata am de parcurs 8 minute (daca prind semafoare) per pedes pana la birou. La fel si dupa-amiaza, in zilele in care nu raman prin oras cu prietenele sau daca nu ma ia sotul de la birou.
Pe princiupiul "o privire n-a ranit pe nimeni" am inteles ca nu pot sa ma plimb cu sacul de panza tras din crestet pana-n talpi, nu-s vreo pudica cu aere de frigiditate, nici nu ma simt violata daca isi permite careva sa ma studieze insistent. Asta e...le doresc retina fotografica!
Problema mea apare in momentul in care nesimtirea intrece orice limite si animale bipede aflate in perioada de reproducere se comporta de parca m-ar interesa existenta lor. Daca as fi fost pisica sau caine (ca femela) le-as rupe blana cu dintii, pentru ca nici animalele nu se inmultesc decat cu cel mai bun (sau cel ce domina).
Doar ca nu suntem animale! Suntem oameni! Nu ne guduram! Nu ne exprimam perioadele de reproducere in plina strada, in vazul lumii!
Ies seara de la birou, vis-a-vis de noi cativa muncitori amenajeaza cateva spatii verzi. N-am alt traseu caci l-as alege cu placere in detrimentului celor 100 de metri plini de aclamatii...vulgare.
N-am nici un fel de pretentii de la specimene cu 4 clase la activ si nici nu-mi fac false sperante ca vreo unul ar fi civilizat. Ignor si totodata tin privirea dreapta, fixata pe un punct imaginar din fata mea. Imi sigilez mental urechile, ascult versuri ucigase Cradle Of Filth si totul e perfect.
Dupa cateva astfel de intamplari am decis c-ar fi mult mai bine pentru mine sa am o masina. Tinand cont si de alte aspecte, evident.
Astazi dimineata am iesit din curte grabita...Pe strada tocmai trecea un barbat carand o imensa masina de gaurit peretii... S-a uitat la mine si-a ranjit. M-am facut ca nu-l vad de sub ochelarii de soare. S-a tinut dupa mine vreo 20 de metri, mergand agale in spatele meu, pesemne aveam traseu comun. Cand s-a oprit el la cladirea in constructii fluierand dupa mine si aratandu-ma cu degetul colegilor, tocmai treceau doi mucosi emo din sens opus.
La un "emo atac" chiar nu m-as fi asteptat! Oare erau sub acoperire?
Am traversat scarbita gandindu-ma ca o poseta peste ochi era sub demnitatea mea ca gest.
Dintr-o alimentara mica iese un tip cu fata de calugar. Si-a intersectat privirea cu a mea, a dat sa-si continue drumul dupa care a mai intors capul de doua ori uitandu-se insistent...la mine.
Nu ne cunosteam!
"Ai vazut ceva interesant?!?!" l-am intrebat si el a ranjit. I-am spus sa se dea la o parte pentru ca-mi bloca deja traseul si pentru ca mai aveam putin pana sa uit de ce anume e decent in public. Pana sa ajung la birou am mai trecut prin inca 3 experiente de genul acesta...pe care le-am ignorat strangand din dinti.
La birou inca doua colege mi-au spus ca au trecut cam prin aceleasi stari de nervi, avand de-a face cu larve excitate...
Am avut totusi o revelatie : un spray cu piper! Pana cand iau masina :)

De ce simt anumiti barbati (nu doar muncitori si pusti emo) nevoia sa se exprime intr-un mod atat de grotesc? A existat vreodata o situatie in care sa fluieri dupa o femeie si ea sa-ti devina nevasta? Sa-i dai o palma peste fund si ea sa se emotioneze? Cred oare genul acesta de barbati ca ma flateaza?
N-am nevoie de un mascul feroce sa-mi aprecieze frumusetea sau sex-appeal-ul! Nu pe strada, nu intr-un bar/club, nu nicaieri!

Ca femeie, daca esti silita aproape zilnic sa tolerezi tacit astfel de marlanii ajungi sa iti doresti foarte-foarte tare sa te razbuni.

Asa ca nu garantez cantitatea de vinovatie pe care-o va avea cel ce-si va lua primul jet de piper peste ochi.

Fara mila!

De fatada

M-am oprit zilele trecute prin centrul Bucurestiului la Fru-Fru sa iau masa de pranz. Aveam pofta de paste si "as a quick option" sunt cam cei mai la indemana.

Nu eram in criza de timp insa niciodata n-ai prea mult timp.

Pentru ca e un spatiu mic, majoritatea clientilor isi iau pranzul la pachet, insa exista si cei care iau masa in spatiul amenajat.

Langa mine s-a asezat o domnisoara careia i-au luat 40 de minute sa consume o supa crema de dovlecel.

Ne-am asezat cam in acelasi timp la masa, eu imi respectam ritualul de curatat pe maini, asezat tacticos cutia cu paste, desertul, mi-am cautat cartea prin geanta, am scos tacamurile din punga sigilata, am condimentat bolognesele, si m-am apucat de mancat cu un ochi in carte.

Legea bunului simt de mancat in public spune sa fim cat mai politicosi, nu-i asa? Imi era destul de foame si incercam sa ma incadrez in pauza de pranz (adica sa n-o lungesc) si nici sa nu mananc medieval indesand bucate-n gura de parca-ar urma razboiul.

Domnisoara de lanaga mine a intrecut orice lege de bun simt si cred ca in pauzele dintre lingurile de ciorba privea in jur cu sete catre o apreciere a bunei reguli de ingurgitare. Daca ar fi mancat ciorba cu betisoarele chinezesti pesemne c-ar fi terminat mai repede...

Nu m-am putut abtine sa nu ma intreb de ce unii oameni traiesc atat de mult de fatada? De la un lucru atat de mic, da, am ajuns sa-mi pun intrebari atat de mari.

Petreci 40 de minute sorbind tacticos dintr-o ciorba de 200 de grame? Ori nu iti place (dar ma indoiesc din moment ce-ai achizitionat-o si o consumi in totalitate) ori ai timp de pierdut , ori vrei sa transmiti ca esti singurul pamantean care mananca conform regulilor sanatatii :)

In aceeasi categorie "de fatada" i-as baga si pe cei ce-si petrec serile in fata computerului la birou incercand sa "dea bine in fata sefului".

Cele 8 ore de munca n-au fost inventate peste noapte si se bazeaza probabil pe niste studii de buna functionare a omului in colectiv. E adevarat ca uneori suntem mai zelosi ca-n alte zile sau din contra mai lenesi si recuperam peste orele de program. Fac parte din categoria oamenilor care fac tot posibilul sa-si indeplineasca sarcinile in intervalul celor 8 ore de munca. Daca am sarcini suplimentare nu ma deranjeaza sa petrec mai mult timp la birou, la fel cum daca am o urgenta personala pot sa-mi iau o ora libera in plus. Insa timpul meu, e timpul meu iar peste el nu trece nimeni. Statul peste program de fatada (sau din lipsa de altele mai bune) nu ma caracterizeaza.

Ultima dintre intrebarile care ma macina are legatura cu multiplele personalitati umane. Prea putini au curajul sa fie sau sa-si arate adevaratul sine.

Acasa suntem intr-un anumit fel, la munca in alt fel, intr-un cerc de prieteni in cu totul alta ipostaza. Din nou, apelez la bunul simt si nu sfatuiesc pe nimeni sa-si faca dus la birou, sa se imbrace office acasa sau sa ceara raport de activitate si forecast prietenilor in oras la o bere.

Insa nu prea des auzi oameni total impacati cu mediul inconjurator, increazatori pe adevarata lor imagine, lipsiti de complexe si fara teama de-a se manifesta exact asa cum simt.

Aici ma pot da exemplu chiar si pe mine, autocenzurata, zeci de intrebari existentiale, uneori frustrari si incertitudini.

Nu am probleme sa fiu placuta de oameni, din contra...Nu ma intereseaza sa fiu acceptata, apreciata, decat pe merit. Insa marea mea problema tine de faptul ca trebuie sa ma integrez intr-un anumit tipar pentru a face parte dintr-o societate cu care nu sunt deloc impacata.

Un si mai mare regret il am tocmai ca o fac... Ma incadrez in stereotipul impus de lumea pe care n-o plac.

Ma mint azi, ma mint maine incercand sa ma conving ca e pentru o scurta perioada de timp...

Nu prea indraznesc sa pun o ultima intrebare: dupa care CE?