Despre doua lucruri vreau sa va vorbesc in seara asta, si n-am sa tin ordinea titlului mentionand oamenii, ci am sa incep (asa cum a inceput si El) cu Dumnezeu.
Astazi este ce-a de-a 9-a (si ultima) zi de post negru pentru mine. Au trecut noua saptamani, noua zile de marti, mai repede decat mi-as fi imaginat si raspunsul a venit ca o rasplata a rabdarii mele, dupa toate indoielile pe care le-am avut.
N-as putea sa dezbat inca odata subiectul credintei mele. Cine are puterea sa se uite in sufletul meu cunoaste adevarul, cuvintele care pot cat de cat sa exprime ce simt se gasesc in ultimul post pe http://360.yahoo.com/sabbra_cof . In momentul in care am inceput postul mi-am petrecut prima zi incercand sa descopar ce anume ii cer lui Dumnezeu. 24 de ore fara mancare mi se par nesemnificative, 24 de ore fara tutun mi s-au parut o incercare, insa 24 de ore fara ganduri negative mi s-au parut imposibile! Mi-am spus ca trebuie sa multumesc si sa iert, fara sa tin cont pentru ce si de ce. Nu am eu puterea sa CER ceva, trebuie sa descopar ce mi s-a oferit deja. Mi se ofera in fiecare zi viata, suflarea, vederea, cuvintele. Din acest amalgam prafuit si nepretuit a trebuit sa aleg eu timp de noua saptamani.
Ar fi fost prea simplu sa parcurg acest drum fara incercari, fara obstacole, fara piedici. Stiam doar ca acest post este o recunoastere absoluta a credintei, o ofranda adusa ca multumire, speram intr-o rasplata care sa-mi certifice macar ca ma indrept catre calea cea buna. Am invatat ca suntem atat de mici si neputinciosi incat nici macar nu avem capacitatea de-a percepe ca destinul ales pentru fiecare este de neschimbat desi in totala contradictie cu liberul arbitru. Nu pot generaliza, inclin spre a reda exact pasii parcursi de mine in aceste noua saptamani.
Mi-am dorit liniste sufleteasca si echilibru. Nu mi le-am dorit doar mie, insa mi le-am dorit cu orice pret. Lupta era a mea, era personala insa n-as fi acceptat raspunsul primit (inca dupa primele saptamani) decat oferit in forma extrema, asa cum pot eu s-o percep si s-o inteleg.
Am invatat ca aceste ganduri negative zilnice sunt un surplus pe care alegem sa-l digeram din masochism. Cele 24 de ore fara "pacate" (ura,mincuna,rautati gratuite) sunt de fapt zilele in care traiam cu adevarat, iar celelalte zile erau cele in care sufeream.
Rabdarea, credinta, iertarea sunt ustensilele cele mai la indemana si totusi cele mai usor de lepadat atunci cand esti in situatie de criza. Am avut in aceste noua saptamani cele mai dureroase incercari, de fiecare data mi-am dorit sa renunt, si intotdeauna vedeam (culmea) postul ca primul lucru de renuntat. De ce postul? Ce legatura avea acesta cu zilele mele nereusite?Cu certurile?Cu lipsurile? Mi s-a spus ca sunt "prea slaba" pentru a tine post, ca am dat in fanatism, am auzit toate motivele din lume pentru a renunta. Uneori am fost aproape convinsa, chiar si de catre mine, ca nu exista raspunsuri. Nu exista! Am avut insa suficienta tarie sa multumesc si sa iert. Am multumit pentru fiecare zi, pentru fiecare lacrima, pentru fiecare zambet, pentru fiecare bucata de Dumnezeu care ramanea inclestata in sufletul meu in timp ce toate celelalte bucati de FIINTA MEA dispareau.
Primeam franturi de liniste de multumire, de echilibru cat sa fiu momita, apoi ele se evaporau si luau cu ele tot ce construisem mental intre timp. Reuseam sa fiu fericita pe franturi ca mai apoi nefericita din belsug...la intervale incredibile de timp. Cand credeam ca am atins podeaua iadului constientizam ca abia sunasem la usa :) Nu exista inceput, nu exista sfarsit, exista constanta si intensitate.
Am avut si scapari, trebuie sa recunosc ca am cedat anumitor tentantii, si n-am reusit sa imi pastrez rigurozitatea si entuziasmul cu care pornisem la drum. Mi-am gasit scuze, insa am reusit totusi sa nu ma abat de la drumul initial.
Postul se va sfarsii maine, lupta abia a inceput. Nu tine de post, tine de mine, si tine de Dumnezeu. M-am pus pe mine prima pentru ca am invatat ca "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista". Mi-a dat un nou inceput (fara masa,fara casa, fara job si fara vlaga) dar ASTAZI am simtit pentru prima oara (poate maine am sa uit) dorinta de-a o lua de la capat, am simtit ca ma nasc (asa cum mi-a spus cneva acum 4 ani) atunci, acolo, plina de bucurie, de liniste si de echilibru. Si daca ma dezechilibrez, sunt suficient de VIE ca sa-mi caut din nou calea. Nimic nu se sfarseste, insa trebuie sa luptam fara incetare...cu armele date de El!
Totala abatere de la prima jumatate de post, vreau sa fac referire la toti oamenii care m-au citit, si ma citesc, precum si celor ce-o vor face.
Am inceput sa scriu pe la 13 ani, rad cand imi aduc aminte ce :) A devenit cea mai semnificativa latura a mea. Initial extrem de intima, si treptat de impartasit cu apropiatii, apoi spre larg consum. Acest hobby (deocamdata) ma ajuta sa gasesc o parte din linistea de care vorbeam mai sus. Initial era ceva egoist , o forma de-a ma descarca, indiferent unde, internetul pare nesfarsit.
Am descoperit recent ca exista oameni care se bucura sa ma citeasca, oameni care ma bucura nespus la randu-mi. Nu cred ca exista un sentiment mai placut decat acela de-a fi citit. Exist! Chiar si daca sunt criticata, contrazisa, sfatuita, tot ma bucura.Acesti oameni isi dedica o bucatica din timpul lor pentru a percepe jocurile mele de cuvinte, pentru a le primii in sufletele lor, si unii dintre ei participa activ la universul meu construit din cuvinte.
In ultima perioada de activitate pe blog am primit laude,multumiri, aprecieri, comentarii de la foarte multi oameni.
Dragilor, despre cei ce-am scris, nu pot decat sa va multumesc ca m-ati ajutat sa relatez, despre cei ce voi scrie...sa speram ca de bine :) Genul acesta de multumiri se practica dupa indelungi ani de experienta, un cliseu al celebritatilor consacrate. Cu toate astea, si cu modestia aferenta, va multumesc din suflet ca-mi dati elan, aripile necesare unui inceput. Am incredere in fiecare dintre voi, este importanta fiecare parere atata timp cat reusesc sa va descretesc fruntile, sau macar sa va fac atenti...chiar si pe diagonala.
Acum cuvintele mele au un sens, nu mai sunt menite sa caute "sfarsitul internetului" sau sa-mi elibereze mie constiinta. Acum sunt pentru si despre voi :)
Multumesc!
Astazi este ce-a de-a 9-a (si ultima) zi de post negru pentru mine. Au trecut noua saptamani, noua zile de marti, mai repede decat mi-as fi imaginat si raspunsul a venit ca o rasplata a rabdarii mele, dupa toate indoielile pe care le-am avut.
N-as putea sa dezbat inca odata subiectul credintei mele. Cine are puterea sa se uite in sufletul meu cunoaste adevarul, cuvintele care pot cat de cat sa exprime ce simt se gasesc in ultimul post pe http://360.yahoo.com/sabbra_cof . In momentul in care am inceput postul mi-am petrecut prima zi incercand sa descopar ce anume ii cer lui Dumnezeu. 24 de ore fara mancare mi se par nesemnificative, 24 de ore fara tutun mi s-au parut o incercare, insa 24 de ore fara ganduri negative mi s-au parut imposibile! Mi-am spus ca trebuie sa multumesc si sa iert, fara sa tin cont pentru ce si de ce. Nu am eu puterea sa CER ceva, trebuie sa descopar ce mi s-a oferit deja. Mi se ofera in fiecare zi viata, suflarea, vederea, cuvintele. Din acest amalgam prafuit si nepretuit a trebuit sa aleg eu timp de noua saptamani.
Ar fi fost prea simplu sa parcurg acest drum fara incercari, fara obstacole, fara piedici. Stiam doar ca acest post este o recunoastere absoluta a credintei, o ofranda adusa ca multumire, speram intr-o rasplata care sa-mi certifice macar ca ma indrept catre calea cea buna. Am invatat ca suntem atat de mici si neputinciosi incat nici macar nu avem capacitatea de-a percepe ca destinul ales pentru fiecare este de neschimbat desi in totala contradictie cu liberul arbitru. Nu pot generaliza, inclin spre a reda exact pasii parcursi de mine in aceste noua saptamani.
Mi-am dorit liniste sufleteasca si echilibru. Nu mi le-am dorit doar mie, insa mi le-am dorit cu orice pret. Lupta era a mea, era personala insa n-as fi acceptat raspunsul primit (inca dupa primele saptamani) decat oferit in forma extrema, asa cum pot eu s-o percep si s-o inteleg.
Am invatat ca aceste ganduri negative zilnice sunt un surplus pe care alegem sa-l digeram din masochism. Cele 24 de ore fara "pacate" (ura,mincuna,rautati gratuite) sunt de fapt zilele in care traiam cu adevarat, iar celelalte zile erau cele in care sufeream.
Rabdarea, credinta, iertarea sunt ustensilele cele mai la indemana si totusi cele mai usor de lepadat atunci cand esti in situatie de criza. Am avut in aceste noua saptamani cele mai dureroase incercari, de fiecare data mi-am dorit sa renunt, si intotdeauna vedeam (culmea) postul ca primul lucru de renuntat. De ce postul? Ce legatura avea acesta cu zilele mele nereusite?Cu certurile?Cu lipsurile? Mi s-a spus ca sunt "prea slaba" pentru a tine post, ca am dat in fanatism, am auzit toate motivele din lume pentru a renunta. Uneori am fost aproape convinsa, chiar si de catre mine, ca nu exista raspunsuri. Nu exista! Am avut insa suficienta tarie sa multumesc si sa iert. Am multumit pentru fiecare zi, pentru fiecare lacrima, pentru fiecare zambet, pentru fiecare bucata de Dumnezeu care ramanea inclestata in sufletul meu in timp ce toate celelalte bucati de FIINTA MEA dispareau.
Primeam franturi de liniste de multumire, de echilibru cat sa fiu momita, apoi ele se evaporau si luau cu ele tot ce construisem mental intre timp. Reuseam sa fiu fericita pe franturi ca mai apoi nefericita din belsug...la intervale incredibile de timp. Cand credeam ca am atins podeaua iadului constientizam ca abia sunasem la usa :) Nu exista inceput, nu exista sfarsit, exista constanta si intensitate.
Am avut si scapari, trebuie sa recunosc ca am cedat anumitor tentantii, si n-am reusit sa imi pastrez rigurozitatea si entuziasmul cu care pornisem la drum. Mi-am gasit scuze, insa am reusit totusi sa nu ma abat de la drumul initial.
Postul se va sfarsii maine, lupta abia a inceput. Nu tine de post, tine de mine, si tine de Dumnezeu. M-am pus pe mine prima pentru ca am invatat ca "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista". Mi-a dat un nou inceput (fara masa,fara casa, fara job si fara vlaga) dar ASTAZI am simtit pentru prima oara (poate maine am sa uit) dorinta de-a o lua de la capat, am simtit ca ma nasc (asa cum mi-a spus cneva acum 4 ani) atunci, acolo, plina de bucurie, de liniste si de echilibru. Si daca ma dezechilibrez, sunt suficient de VIE ca sa-mi caut din nou calea. Nimic nu se sfarseste, insa trebuie sa luptam fara incetare...cu armele date de El!
Totala abatere de la prima jumatate de post, vreau sa fac referire la toti oamenii care m-au citit, si ma citesc, precum si celor ce-o vor face.
Am inceput sa scriu pe la 13 ani, rad cand imi aduc aminte ce :) A devenit cea mai semnificativa latura a mea. Initial extrem de intima, si treptat de impartasit cu apropiatii, apoi spre larg consum. Acest hobby (deocamdata) ma ajuta sa gasesc o parte din linistea de care vorbeam mai sus. Initial era ceva egoist , o forma de-a ma descarca, indiferent unde, internetul pare nesfarsit.
Am descoperit recent ca exista oameni care se bucura sa ma citeasca, oameni care ma bucura nespus la randu-mi. Nu cred ca exista un sentiment mai placut decat acela de-a fi citit. Exist! Chiar si daca sunt criticata, contrazisa, sfatuita, tot ma bucura.Acesti oameni isi dedica o bucatica din timpul lor pentru a percepe jocurile mele de cuvinte, pentru a le primii in sufletele lor, si unii dintre ei participa activ la universul meu construit din cuvinte.
In ultima perioada de activitate pe blog am primit laude,multumiri, aprecieri, comentarii de la foarte multi oameni.
Dragilor, despre cei ce-am scris, nu pot decat sa va multumesc ca m-ati ajutat sa relatez, despre cei ce voi scrie...sa speram ca de bine :) Genul acesta de multumiri se practica dupa indelungi ani de experienta, un cliseu al celebritatilor consacrate. Cu toate astea, si cu modestia aferenta, va multumesc din suflet ca-mi dati elan, aripile necesare unui inceput. Am incredere in fiecare dintre voi, este importanta fiecare parere atata timp cat reusesc sa va descretesc fruntile, sau macar sa va fac atenti...chiar si pe diagonala.
Acum cuvintele mele au un sens, nu mai sunt menite sa caute "sfarsitul internetului" sau sa-mi elibereze mie constiinta. Acum sunt pentru si despre voi :)
Multumesc!
Postări
4 comentarii:
SCRIE!
Este cel mai important lucru pe care-l poti face ACUM. Este ceea ce-ti doresti, ceea ce te bucura si ne bucura cel mai mult!
Asta mi-a placut enorm la tine mereu: ai o usurinta nativa in a te juca cu cuvintele. Le pui ca pe margele intr-o salba, si construiesti numai salbe impletite maiastru si de frumuseti rare. Asta esti tu, o incantare !
Ah, am uitat sa iti zic cat imi lipsesti AZI, sau SI AZI !!!
sa-ti fie rusine! m-ai facut sa plang :(((((((((((((((((((( de cate ori vrei sa iti zic? vreau sa scri o carte!!!!
Nu uita niciodata ca ai absolut tot ceea ce-ti trebuie pentru a fi fericita. Trebuie doar sa afli calea de a gasi in tine acele resurse. Si cum (mi se pare ca) treci printr-o perioada de cautari... ai sanse sa reusesti. Bafta! [aka_exitus]
Trimiteți un comentariu