miercuri, 22 februarie 2017

De ce ascund ganduri printre randuri?

Citeam printre scrierile din anii trecuti. Imi place din cand in cand sa fac asta pentru ca e ca un exercitiu de memorie. Ce ma fascineaza cu adevarat este modalitate prin care reusesc sa ma transpun emotional exact in starea in care eram cand am scris articolul. Si-am descoperit un articol scris acum vreo 4 ani. Poetic scris. Scrierea era de fapt inca unul dintre strigatele mele dupa ajutor. Mi-am dat seama cat de tare imi doream sa fiu auzita. Inteleasa. Cunoscuta.

Si-am avut revelatia: femeile vor sa fie descoperite. Nimic nou. Remarcate? Evident. Intelese? Mai incape vorba?

Mereu am scris codat. Mereu am avut mesaje de citit printre randuri ca un test alocat cititorilor. Pentru ca – o data trecuti de bariera asta – deja avem ceva in comun.

Am petrecut atat de mult timp cunoscandu-ma eu pe mine incat mi-e clar ca nu caut genul Acela de atentie. N-am nevoie (si oricum n-as crede) sa imi spuna cineva ca sunt frumoasa. Poate ca trecerea timpului m-a dresat de asa natura incat “scanez” oamenii si le simt adevarul din suflete. Azi e un efort sa ma opresc in loc si sa acord atentie oamenilor. Pe vremuri era ocupatia mea principala. Imi placea sa studiez oamenii. Azi e doar un tic nervos pe care mi-l permit din cand in cand.

Deci, ecuatie: nu caut atentie, nu am nevoie de nimeni sa-mi spuna cine sunt. Atunci: pentru cine scriu printre randuri? Astept vreo confirmare?

Imi vine in minte Eminescu, din lumea lui indepartata si rece. Si as zice ca ma simt la fel si eu in lumea mea. Ma simt singura. Uneori. N-am ajuns pe aceeasi lungime de unda in ganduri si-n simtiri cu cineva niciodata. Asta nu e neaparat rau. Caci noi oamenii n-avem nevoie de oglinzi care sa ne reflecte ci de piese de puzzle care sa ne completeze. N-am nevoie de oameni care sa fie la fel ca mine ci am nevoie sa invat de la cei ce sunt mai buni.

M-au fascinat diferentele dintre oameni. Si chiar asemanarile. Nu-i admir pe cei ce seamana ca doua picaturi de apa si iti imart vietile. E ca si cum m-as uita in oglinda o vesnicie si mi-ar fi de ajuns. Ii admir pe cei ce sunt diferiti dar totusi reusesc sa evolueze impreuna. Si nici nu vorbesc despre cupluri sau sentimente aici ci de despre orice creatura vie ce simte nevoia sa-si apropie orice alta creatura vie. Vorbesc despre nevoi si simtiri. Despre emotii si revelatii.

Ne nastem dorindu-ne sa fim speciali. Credem in karma si-n destin. Suntem siguri ca avem un scop maret de atins candva si undeva. Ori, daca viata nu rade la noi – urlam la cer si-l intrebam de ce ne pedepseste. Nu mi-s religioasa. Cred ca suntem fix niste bucati de carne cu un organ mai dezvoltat decat alte bucati de carne. De fapt, nu cred in nimic. Nu cred ca sunt speciala, nu cred ca am un scop divin si nu cred ca “am fost trimisa pe pamant” ca sa-mi indeplinesc destinul. Sunt 100% sigura ca am un potential ne-explorat. Aici e “buba”. N-as vrea sa mor cu potentialul ne-explorat. Doar ca nici nu ma incadrez in mediocritatea unei societati auto-proclamate normale. Sunt extraterestra.

In fine, n-am rezolvat misterul. Dar e asa …un fel de asumare a unei “auto-anchete”. Mi-a spus cineva de curand ca tot ceea ce poti verbaliza devine o parte din adevarul tau. As vrea sa pot verbaliza (sau exorciza in scris) gandurile nespuse de pana acum. E un proiect pe care mi-l asum pentru anul acesta. Sa spun cele nespuse.

De acord?

Niciun comentariu: