A fi sau a nu fi...uman?

Unul dintre miracolele existențiale ale creaturilor inteligente (cel puțin din perspectiva mea) este faptul că suntem compuși din emoții.

Din ce în ce mai puțin răspundem instinctual și din ce în ce mai mult facem pentru că simțim.

Și, afecțiunea este emoția pe care o avem, o dorim, o vânăm și o dăruim. Într-un fel sau altul, subiectiv bineînțeles, toți avem o dependență de afecțiune.

Nemo a intrat în viața mea când încercam să umplu un gol enorm lăsat de moartea bunicii mele. Era imposibil ca altcineva/altceva să mă vindece, însă...mi-a ocupat tot timpul. Apoi...toate s-au legat. 

Având ocupație și o creatură care (simțeam eu) avea nevoie de mine...m-am simțit utilă.

Nu l-am considerat niciodată un “animal de companie”. Colegii de muncă râdeau când le-am spus, după weekendul în care l-am adoptat, că ”am născut, are câteva sute de grame și e băiat”.

Am fost o ”mamă” puțin cam cloșcă :) Recunosc. Când avea vreo…2 luni…habar n-am cum a reușit să escaladeze o găleată cu apă și detergent și să plonjeze în ea. Mi-a fugit pământul de sub picioare când l-am văzut ud complet și plin de clăbuci… Pe la 4-5 luni a reușit să-și prindă căpșorul într-o țeavă de la calorifer…și…în fracțiunea de secundă cât mi-a luat să-l smulg de acolo…când îl vedeam cum se zbate…cred că mi-au murit câțiva zeci de neuroni. Nu știam dacă să-l pup că e viu sau să-l trag de urechi pentru sperietura pe care mi-o cauzase.

La 6 luni și-a pierdut dințișorii de lapte…I-au rămas atârnați în pijamaua mea. Pentru că avea o placere teribilă să muște tot. Îi am și acum (dințișorii). După ce am alertat tot blocul că motanului meu îi sângerează gingiile, a reușit să mă liniștească doctorul lui veterinar.

Între 1 și 2 anișori…am trecut prin perioada adolescentină…în care nu mă suporta iar eu nu știam CE să fac să mă bage în seamă. N-avea chef să fie luat în brațe, pupat, alintat de către mine.

După 2 ani a decis el că mă re-iubește. Cred că a avut și o perioadă de gelozie maxima după ce l-am salvat și adoptat temporar pe Seven, un motan tembel și pus pe făcut prostioare. Când Seven și-a găsit familie…Nemo era din nou centrul universului meu și…nu mai concura pentru atenție.

Am mai avut o încercare, când avea vreo 4 ani și a avut niște probleme cu rinichii. L-au ținut 4 zile în spitalul de animale dar s-a făcut bine. N-o să uit niciodată cum m-a privit când l-am adus acasă. Speriat, anesteziat, cumva supărat că l-am ”abandonat” în spital.

În rest…toți cei 10 ani petrecuți împreună au fost plini de…viață. De senzația aia că sunt iubită necondiționat, că o viață depinde de mine, că sunt cel mai important om pentru cineva.

N-am luat-o razna încă, relaxați-vă. Știu că eram sursa de hrană și de făcut curat în capacitatea lui de a percepe lucrurile. Dar, 10 ani au contribuit la formarea unui caracter comun om-animal. Tabieturi, conversații și afecțiune.  Cei ce au un animal de companie cunosc senzația. Întrebările alea care ne bântuie mintea uneori când am jura oricui că animalul nostru e cel mai deștept, cel mai frumos, că ne înțelege și ne răspunde.

De fapt…totul se reduce la nevoia noastră de a primi și dărui afecțiune. De a ne simți vii, responsabili, utili și …iubiți. Fără să dăm nimic în schimb. Iubind o astfel de creatură…umplem un gol. Până când golul nu numai că nu mai e gol…ci este efectiv o nouă…super-putere a noastră. 

Atunci când privești animalul ca pe un membru al familiei și îi oferi discernămând, n-o iei razna de fapt. Ci pur și simplu îți exersezi la maxim latura umană. Aceea de a nu te considera ființă superioară.

În fine…trebuia să încerc să ies puțin din amorțeala asta provocată de…faptul că Nemo nu mai este în viața mea. E în amintirile mele. Și, în mintea mea se duce o bătălie crută între a mă întreba dacă o iau razna simțindu-mă atât de GOALĂ fără el sau…pur și simplu e procesul firesc prin care timpul vindecă totul.

N-am nevoie să fiu vindecată. O parte din mine nu vrea să renunțe la bucata aia de afecțiune cu care acum nu știu ce să fac. Cealată parte…încă își caută direcție.