A fi sau a nu fi...uman?

Unul dintre miracolele existențiale ale creaturilor inteligente (cel puțin din perspectiva mea) este faptul că suntem compuși din emoții.

Din ce în ce mai puțin răspundem instinctual și din ce în ce mai mult facem pentru că simțim.

Și, afecțiunea este emoția pe care o avem, o dorim, o vânăm și o dăruim. Într-un fel sau altul, subiectiv bineînțeles, toți avem o dependență de afecțiune.

Nemo a intrat în viața mea când încercam să umplu un gol enorm lăsat de moartea bunicii mele. Era imposibil ca altcineva/altceva să mă vindece, însă...mi-a ocupat tot timpul. Apoi...toate s-au legat. 

Având ocupație și o creatură care (simțeam eu) avea nevoie de mine...m-am simțit utilă.

Nu l-am considerat niciodată un “animal de companie”. Colegii de muncă râdeau când le-am spus, după weekendul în care l-am adoptat, că ”am născut, are câteva sute de grame și e băiat”.

Am fost o ”mamă” puțin cam cloșcă :) Recunosc. Când avea vreo…2 luni…habar n-am cum a reușit să escaladeze o găleată cu apă și detergent și să plonjeze în ea. Mi-a fugit pământul de sub picioare când l-am văzut ud complet și plin de clăbuci… Pe la 4-5 luni a reușit să-și prindă căpșorul într-o țeavă de la calorifer…și…în fracțiunea de secundă cât mi-a luat să-l smulg de acolo…când îl vedeam cum se zbate…cred că mi-au murit câțiva zeci de neuroni. Nu știam dacă să-l pup că e viu sau să-l trag de urechi pentru sperietura pe care mi-o cauzase.

La 6 luni și-a pierdut dințișorii de lapte…I-au rămas atârnați în pijamaua mea. Pentru că avea o placere teribilă să muște tot. Îi am și acum (dințișorii). După ce am alertat tot blocul că motanului meu îi sângerează gingiile, a reușit să mă liniștească doctorul lui veterinar.

Între 1 și 2 anișori…am trecut prin perioada adolescentină…în care nu mă suporta iar eu nu știam CE să fac să mă bage în seamă. N-avea chef să fie luat în brațe, pupat, alintat de către mine.

După 2 ani a decis el că mă re-iubește. Cred că a avut și o perioadă de gelozie maxima după ce l-am salvat și adoptat temporar pe Seven, un motan tembel și pus pe făcut prostioare. Când Seven și-a găsit familie…Nemo era din nou centrul universului meu și…nu mai concura pentru atenție.

Am mai avut o încercare, când avea vreo 4 ani și a avut niște probleme cu rinichii. L-au ținut 4 zile în spitalul de animale dar s-a făcut bine. N-o să uit niciodată cum m-a privit când l-am adus acasă. Speriat, anesteziat, cumva supărat că l-am ”abandonat” în spital.

În rest…toți cei 10 ani petrecuți împreună au fost plini de…viață. De senzația aia că sunt iubită necondiționat, că o viață depinde de mine, că sunt cel mai important om pentru cineva.

N-am luat-o razna încă, relaxați-vă. Știu că eram sursa de hrană și de făcut curat în capacitatea lui de a percepe lucrurile. Dar, 10 ani au contribuit la formarea unui caracter comun om-animal. Tabieturi, conversații și afecțiune.  Cei ce au un animal de companie cunosc senzația. Întrebările alea care ne bântuie mintea uneori când am jura oricui că animalul nostru e cel mai deștept, cel mai frumos, că ne înțelege și ne răspunde.

De fapt…totul se reduce la nevoia noastră de a primi și dărui afecțiune. De a ne simți vii, responsabili, utili și …iubiți. Fără să dăm nimic în schimb. Iubind o astfel de creatură…umplem un gol. Până când golul nu numai că nu mai e gol…ci este efectiv o nouă…super-putere a noastră. 

Atunci când privești animalul ca pe un membru al familiei și îi oferi discernămând, n-o iei razna de fapt. Ci pur și simplu îți exersezi la maxim latura umană. Aceea de a nu te considera ființă superioară.

În fine…trebuia să încerc să ies puțin din amorțeala asta provocată de…faptul că Nemo nu mai este în viața mea. E în amintirile mele. Și, în mintea mea se duce o bătălie crută între a mă întreba dacă o iau razna simțindu-mă atât de GOALĂ fără el sau…pur și simplu e procesul firesc prin care timpul vindecă totul.

N-am nevoie să fiu vindecată. O parte din mine nu vrea să renunțe la bucata aia de afecțiune cu care acum nu știu ce să fac. Cealată parte…încă își caută direcție.

Delicatese interzise, hrană pentru fantezii

Bărbaților nu le plac femeile cuminți. Daaaar ...sfârșesc mereu cu câte una pe cap. “voiam o fată de casă”. Nici proastele nu le plac, daaar, inevitabil toate ex-ele erau așa. Că…d’aia sunt exe nu?

Românul spune că femeia ideală ar trebui să fie doamnă în societate, gospodină în bucătărie și târfă în dormitor.

Eu nu-s tocmai de acord (dar vai, ce surpriză, fetița care l-a luat pe nu în brațe se opune). Femeia ar trebui să fie gospodină în dormitor, ca să încropească ceva din nimicuri; ar trebui să fie târfă în societate, pentru că viața-i o curvă și trebuie să știi să-i faci față și...o doamnă în bucătărie, adică să reușească să aducă bunele maniere acolo unde unii au cam uitat de ele.

Nu sunt feministă, mă știți. Mi-ar fi plăcut să fiu bărbat, poate pentru că e plin de femei frumoase și prostuțe care m-ar fi făcut fericit până la adânci bătrâneți, când aș fi ales una cuminte care să-mi toarne un plod și să închidă ochii atunci când poftesc drăcoaice.

Totuși, domnilor. Încă nu v-ați prins că suntem toate dornice să fim dresate? Și masochiste pe deasupra.

Dar...cine-a spus că e un lucru rău ăsta? Ah, firește, că nu v-ați născut voi toți dresori. Și nu sunteți sadici, firește. Dar...sunteți vânători. Însă noi nu suntem toate căprioare blocate în lumina farurilor.

N-avem cum să vă fim egale, n-aveți cum să ne fiți egali. De la incontestabila teorie a evoluției încoace, masculii vânează și femelele cuibăresc. Așa cum spermatozoizii voștri sunt mulți și proști, ovulele noastre sunt rare, prețioase și doar unul singur dintre curajoșii dumeavoastră înotători vor cuteza să ne fertilizeze și cucerescă. Normal că ne purtam nasurile pe sus, normal că și voi țintiți înspre (aproape) tot ce mișcă.

Este amuzantă viața asta. Noi ca și mașinării purtătoare de gene. Poate singura creatură purtătoare de conștiință, acest miracol al gândirii. Dar...ghinion, suntem într-o veșnică perioadă de împerechere. Și... (că aici voiam să ajung) ar fi de preferat să o facem deștept. Împerecherea, desigur.

Ori, sexul și cugetarea rațională nu prea se înțeleg.

Acolo nu există reguli, nu există catalogări, nu există prejudecăți și...nici limite.

Nu știu alții cum sunt, dar eu sunt precum un melc. Scot “coarne bourești”, adică îmi întind tentaculele și explorez teritorii noi. Totuși, fiindcă sexualitatea nu este un subiect tabu pentru mine, dar nici treaba altcuiva, singurele obstacole care mă fac să intru în cochilie sunt prejudecățile și catalogările.

Și nu cred că fac parte din vreo specie aparte de extratereștrii. Așasar…înclin să cred că semenele mele, mai tinere, mai în vârstă, mai deschise la minte sau mai încuiate chiar, toate au tentacule de melc. Și exploreaza până ….se blochează.

Explorările ar putea duce pe culmi ale fericirii, însă…îmi pare rău să vă spun, nu prea știți să încurajați.

N-am întâlnit până acum vreo pudică care să nu-mi recunoască (chiar și îmbujorată) că i-ar plăcea să fie trântită de perete, luată de păr și iubită animalic, că…așa zice specia. Suntem totuși mamifere.

Dar vedeți voi, fetele cuminți nu cer, ele primesc. Sunt răsplătite.

Cele ce vă cer sunt catalogate. Sau…chiar…refuzate?

Apoi tot voi, vă declarați intimidați. Și uite așa avem o lume plină de cochilii cu melci lipicioși (și poate delicioși) în ele.

Poate de aici și vorba cu muștele, mierea și oțetul.

Mă scuzați că folosesc atât de multe analogii culinare, dar îmi justifică alegerea de-a numi femeia gospodină în dormitor.

Târfele se plătesc, apoi dispar. Iar doamnele strâmbă din nas dacă nu ai clasă. Și…să fim serioși, cine vrea clasă în dormitor?