Hai, curaj!

Aș vrea să-mi iasă un articol frumos despre "oamenii stricați la cap", aș vrea să îmi pot exorciza și ultimii demoni, aș vrea să-mi pot analiza psihologic diminețile alea în care, fără niciun avertisment, nu mai sunt eu.

În "luptă" există două tehnici de manipulare a fricii: ori o înfrunți, dai piept cu fobiile tale și fie ce-o fi, ori...îți ignori pur și simplu fobiile sau fricile.
În cazul luptei există posibilitatea ca, după infruntarea fricilor, rănile să fie semnificative iar în cazul ignoranței, de cele mai multe ori riști să REgăsești demonii exact acolo unde i-ai lăsat.
Așadar, oricum o iei...ți-o iei.
Eu am ales câte puțin din ambele. De obicei îmi ignor temerile până reușesc să le iau la trântă. Sau...până adun suficient de multe argumente ca să-mi dobor frica rațional.
Nevoia de-a aparține, nu la modul posesiv, ci la modul instinctiv, nevoia de a simți că există cineva care-ți dă un sentiment de siguranță, nu dispare niciodata din noi. Îmi aduc aminte, acum puțină vreme, după câteva zile incredibile cu soare, plimbări prin țară, liniște și zen... am ajuns acasă. Și, deși îmi iubesc casa, e colțul meu de rai, de cum m-am văzut singură, cu bagajele în jur...m-a cuprins panica. Am recunoscut imediat simptomele, respirație incontrolabilă, agitație inexplicabilă și un sentiment de abandon foarte puternic.

Eu sunt totuși o norocoasă, am reușit să îmi identific foarte bine stările, să știu exact cum trebuie să procedez și cu cine să vorbesc. În plus, am oamenii mei, aceeia care sunt ACOLO când vine vorba despre telefonul acela. E o regulă nescrisă: "Lăcrămioara! Spune-mi că sunt proastă!" Și o ador. Pentru ca ea știe întotdeauna ce să-mi spună ca să mă liniștească. Și nu doar ea :)
Uite așa îmi dovedesc eu mie că sunt un animal sociabil. Contrar tuturor convingerilor mele anterioare. Deci...peștera de pustnic mai are de așteptat.
Fricile însă, încă îmi dau târcoale.

Se tot adună lecții, se tot adună victorii și întreg procesul de...trai devine o chestie manevrabilă. Controlabilă nu cred că va fi niciodată. Și, sincer, nici nu-mi (mai) doresc controlul. Am așteptat prea mult imprevizibilul, am visat prea mult că viitorul mă va surprinde cu lucruri plăcute.
Acum e cazul să le trăiesc, să le iau așa cum vin. Și vin. Nu neaparat când bat eu nervoasă din picior, dar, de cele mai multe ori când sunt pregătită să le primesc.

Iar acum, pe măsură ce înțeleg că nu sunt o rază de soare și nici un curcubeu colorat, ci un om printre oameni, demonii care-mi pun piedică reușesc doar să mă încetinească, nu și să mă oprească.

Așa că-l las pe "dacă...?" și pe  "oare...?" să atârne în necunoscut până se plictisesc. Întotdeauna vine mâinele care, cum necum, e mai bun.

Fericirea din filme

Am rămas uimită de curând de aspirațiile unei tinere...domnișoare. Material bun, aparent educată, om de știință în devenire, cu principii sănătoase și o personalitate...în construcție.
Ok, să zicem că înțeleg poezia, nevoia omului de a crede în metafore și povești cu happy end. Dar să devii fanul unei povești superficiale, fără să îți pui nicio altă întrebare? Admirația tinerei din povestea mea este dăruită unor personaje...cel puțin superficiale. De ce? Pentru că personajele în cauză își etalează o fericire desprinsă din filme: un el, o ea, se întâlnesc, se îndrăgostesc, puf, apare și rodul iubirii (mult prea devreme în peisaj), se impune o căsătorie (că așa-i frumos) iar restul...este o pledoarie aproape agresivă a proaspetei soții care nu se mai satură să hrănească opinia publică cu ode aduse propriei vieți.
Am înțeles și că atunci când ești fericit te mănâncă în dos să scrijelești toți copacii cu inimioare și inițiale. Însă, eu personal, am dubii atunci când propaganda devine ostentativă.
Nu-mi doresc să argumentez statistic fericirea, să torn lămâie peste șcenele siropoase din viețile oamenilor cunoscuți și nici nu sunt o femeie acră. Însă, dacă viața m-a învățat ceva până acum, a fost că fericirea nu e aia din filme.
Mi-am hrănit orgoliul cu poezie atât de mult timp încât am ajuns să-l transform într-un anorexic veritabil. Dar, se pare că oamenii uită repede când vine vorba despre clișee. E la fel ca-n povestea cu " De ce crezi în Dumnezeu?", " Pentru că mi-a împlinit toate dorințele". Atâta timp cât te poți transpune chiar și o secundă în imaginea feerica care-ți este prezentată, atâta timp cât îți este alimentată dorința aprigă de-a crede în fericire necondiționată, alegi să nu vezi dincolo de aparențe.
Iar eu, dumnezeul scepticismului, nu mai cred în "pur și simplu". Caut dincolo de zâmbetele photoshopate și dincolo de acest final apoteotic "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți".
În mod normal nu-mi pasă și rămân indiferentă trendului actual. Însă am încercat cumva să sprinjin această tânără speranță înspre a-și forma propriile opinii. M-am săturat până peste cap de prejudecățiile societății referitoare la relații, căsnicii și plozi. Căutând fericirea din filme ajungem să ne căsătorim doar pentru că toți ceilalți prieteni au deja un partener, ajungem să facem copii doar pentru că "am ajuns la vârsta la care trebuie" și apoi ajungem să capitulăm în fața monotoniei ducând o existență banală, pentru că, nu-i așa, dupa relație, nuntă, copii...ce-ar mai fi de făcut?
Nu vreau să dezbat acum stereotipurile societății privind familia și nici să creez impresia cum că aș fi impotrivă.
Mă doboară pur și simplu ideea ca următoarele generații de psihopați vor fi generate de goana asta după himere. Că, până să ajungă să fie dezamăgiți..oamenii HABAR nu au CE anume își doresc de la viață.

N-o să încerc nici să vă conving că fericirea poate să vină dintr-o ceașcă bună de cafea, o baie fierbinte sau un cer senin. A nu se confunda starea de confort psihic/fizic cu starea de bine la care ajungem atunci când suntem confortabili cu CEEA ce suntem.

Și, uite-mă cum ajung încet-încet să conștientizez că normalul sau gri-ul acela de mijloc (nici alb și nici negru) care mă intrigă de ani buni nu se supune niciunei reguli. Cu cât vom învăța ca nu originalitatea sau clișeele ne poziționează/reprezintă, cu atât ne vom putea construi propriile fericiri.

Încep să uit senzația aceea de compromis din stomac. Încep să uit disconfortul provocat de lucrurile care trebuie făcute pentru că trebuie și nu pentru că le simți.
Încep să mă obișnuiesc cu faptul ca viitorul este imprevizibil și că voi ști ce trebuie să fac în momentul în care o voi face.
Și aș vrea să pot deschide mințile din jurul meu...

Ai reușit!

Ai reușit! Înțelegi? Ți-a ieșit!
Sunt mândră de tine și te iubesc! Da, da, da, mă gândesc la tine și zâmbesc. Și-ți spun că indiferent CE se va întâmpla în viitor, eu voi fi lângă tine. Am încredere că nimic nu te poate dărâma.
Ai să te lovești de multe ziduri, așa îți place ție...s-o iei mereu pe drumul cel greu, să duci toate bătăliile, să nu crezi până nu trăiești pe pielea ta. Dar am încredere că nicio lovitură nu-ți va fi fatală :)
Știi ce spun despre tine oamenii care te cunosc cel mai bine? Că știi, ca nimeni alta, să te ridici atunci când ai căzut.
Știi ce spun eu despre tine? Că VREI. Și că POȚI.

Dacă privesc în urmă...văd un copil neastâmpărat care a ales de fiecare dată să fie pedepsit în loc să se supună. Zi după zi după zi a căutat să încalce reguli. A reușit să innebunească și să înspăimânte dar în același timp a reușit să fascineze și să cucerească. Cu toate că niciodată, dar niciodată, n-a încercat nici una și nici alta. Copilul a făcut exact ceea ce l-a tăiat capul. A visat, a căutat, a pictat, a scris, a fugit de-acasă, a plâns, a mințit, a improvizat, a învățat...și apoi a încetat să mai fie copil.
A vrut să fie om mare.
A încercat.
A vrut să cunoască oameni mulți.
A vrut să creadă în oameni.
A vrut să fie demon.
A vrut să facă rau.
A vrut sa își subjuge demonii.
A vrut să fie iertat.
A vrut nebunie.
A vrut iubire.
A vrut să moară.
A vrut să uite.
A vrut să trăiască.
A vrut să fie un om normal.

Nu-ți spun că viața ta e mai specială decât a altor oameni, nu pot să-ți prezic viitorul și nici nu încerc să te motivez. Sunt acolo și te observ din umbră. Poate, din când în când, voi încerca să te încurajez, să îți dăruiesc momentul ăla în care nu trebuie să gândești, ci doar să te bucuri.
Îmi aduc aminte de tine. Mică, slabă, seacă, acră, ghemuită într-o canapea străină, încercând să te convingi tu pe tine că îți este bine, că ai facut ceea ce trebuia să faci. Iar eu atunci aveam mari dubii. Îți spuneam că ai s-o iei razna, că ai greșit, că nu ești atât de puternică precum ți s-a spus. Am încercat să-ți arăt soarele ca să-ți smulg un zâmbet. Am încercat să-ți ucid demonii ca să te las să respiri. Am vrut chiar să-ți ucid sufletul, credeam atunci că te voi putea proteja pe viitor. Erau ultimele mele încercări de a te controla. Vechile metehne mor greu.
Și...când ne-am reîntâlnit...zilele trecute, erai atât de obosită, ușor supărată, demotivată și chiar nițel agresivă. Mă așteptam să-mi cazi în brațe, eram pregătită să te cocoloșesc cu atenție.
Dar tu...Tu știai EXACT ce-ți trebuie. O cină consistentă, o baie fierbinte și un somn bun. Atât.
Nu îți era frică, nu erai confuză, nu erai panicată.

Ești mai greu de dezamăgit, ești mai greu de cucerit. Ești atât de liberă încât intimidezi. E bine, nici n-are rost să pierzi timpul căutând să fii înțeleasă.
Ești TU. Aproape completă.

Și mă bucur. Asta am învățat de la tine. Să mă bucur de lucrurile simple și să nu las chestii nespuse.

Restul...pe măsură ce se întâmplă :)

Poate că trebuie...

...să fim și obosiți uneori.

Și, dacă bucuria ți se întâmplă fără să te întrebe de ploaie sau de soare sau de-ți vine să dansezi la metrou, de ce n-ar fi la fel și când vine astenia de primavară? Asta dacă vreau să învinovățesc climatul temperat continental al țărișoarei în care viețuiesc.
Că altfel, habar n-am pe cine să învinovățesc pentru mood-ul de căcat din ultima vreme.
Mă uit în oglindă și încerc câteva dintre trucurile psihologice: Cristina gândește simplu, ia-le pe rând, despică-le și convinge-te singură că mâine o să fie mai bine.
N-am chef! Azi n-am chef să mă gândesc la mâine, la binele de mâine, la soarele de azi sau la cei mai puțin fericiți decât mine.
Azi am chef să fug. Cel mai departe. Și când n-o să mai am chef să fug, mă opresc și mă pitesc în prima groapă/peșteră/grotă/cavou. Iar când voi avea chef să ies, tot singură o voi face. Fără explicații, fără complicații. Fără așteptări, fără remușcări. Ca de fiecare dată.

Am zis că-i mai bine să exorcizez niște demoni aici, în scris.
Poate sunt în procesul ăla muieresc de auto-cunoaștere și trebuie să-mi îmbrățișez fiecare trăire, că doar așa pot funcționa. Acceptându-mă și când sunt veselă și când sunt tristă.
Habar n-am...habar n-am! Și simt că indiferent cine ce-ar spune tot n-aș fi capabilă să scap de ridul din mijlocul frunții.
Nu azi. Poate mâine.

Am tot alergat de colo, colo într-un ritm amețitor. Mi-a plăcut pentru că sunt competitivă cu mine însămi și în fața mea nu voi recunoaște niciodată că nu mai pot. Nici acum pauza nu e o opțiune, însă acum sunt în faza în care nu mă mai simt confortabil cu nimic.
Nici măcar planurile pentru la vară, cu valuri sparte în urechea mea și vânt călduț care să-mi usuce părul, nu mă mai îmbie la zâmbet.

Am senzația aceea urâtă că tot aștept ceva-ul să mă salveze. Dar, vorbim despre mine. Eu nu știu să fiu salvată.Eu știu să o iau la fugă fără să mă uit în spate și să mă catapultez cu toată puterea într-un zid. Și...când toată lumea renunță la resuscitare, eu am să revin la viață.
La fel...în același ritm amețitor.

Băi, da' bine mă mai cunosc!
Așadar...în următoarea perioadă nu vă pot promite drăgălășenie, amabilitate, vorbăraie sau înțelegere.

Nu vă pot promite nici măcar Cristina.

Over and...out!

Take it or leave it

There's a certain point in a woman's life when playing games means nothing anymore. It gets boring and she realizes that she could do every other thing instead. Usually this happens when you realize what you're worth and who you are. Snobbish or not, I decided not to take credit for someone else's loss.
I am not willing to give people time anymore because I know time is my most precious asset right now. I've got to a point where I do not care or need people's acceptance, their compliments, or their admiration. I am very capable of feeling comfortable with my qualities and my flaws, to know what I can offer and what I can't.
We usually need compliments and support to built a strong self confidence. Oh well... I managed to do that by myself.
I'm not saying I don't need people around me to like me or to correct me when I go the wrong ways but I am not willing to make efforts to keep someone in my life or convince someone to keep me in theirs. I just want to act natural and follow my instinct in the moment. I want to be honest and not try to distinguish the words between the lines. It was fun for a while to try and read thoughts, but right now I am in the process of  "speak now or forever hold your peace".
Being able to reborn from your own ashes gives you a certain confidence that you can walk away from almost everything :) So...when you have to deal with confused people and interpret their confused actions...you just don't want to lose time.
And, off course, I am more that willing to receive the same treatment from others. I don't need people to read my thoughts and guess my desires. If I want something, I get it. If I need someone I'm gonna tell him/her. Losing moments is not in my to do list anymore.
I love the flirting game, the psychological game of getting to know someone, but making these processes a permanent mood gets me tired. And, presently I have so many exciting options...to believe that everything is possible instead of getting stuck in a confused moment :)

So...to summarize all the words above: don't you toy with me :) It will only get you to lose me :) Be straight and you might get my attention. I'm losing interest very easily as it is, you don't need to race me in that direction :)

Live well and prosper!

Cu și despre...

...superstiții, dorințe împlinite și incredere în sine.

Am voie să am câteva supersiții, nu-i așa? Pe măsură ce omul dă nas în nas cu știința, acordă tot mai puțin interes explicațiilor abstracte și își caută explicații logice, raționale și bine dovedite.

Ei bine, eu încă mai am câteva "scăpări" pe care mi le permit tocmai din dorința de-a nu cădea definitiv în patima realismului.
Povestea șnurului de mărțișor o știți: legat la mână, purtat o lună, legat în pom, dorință împlinită :) Povestea dorințelor mereu împlinite, chiar și a celor dorite greșit, iar o știți, că bat din taste pe subiectul ăsta de o mie de ani.
Asta-i superstiția mea. Vreau să cred și în lucruri inexplicabile, măcar o dată pe an. Și în Moș Crăciun, uneori :)
Am dat jos șnurul de mărțișor. Cu tam-tam, că doar vorbim despre mine aici, nimic nu mi se întâmplă fără scântei.
Mai întâi a fost debusolare, cine-l leagă? Că tradiția spune că trebuie să-l lege ursitul. Dar eu am regulile mele iar în ursiți nu mai cred :) Așa că mi l-a legat un bun și drag coleg de muncă.

Apoi au fost câteva discuții fugitive cu sinele, "ce să-ți dorești măi Cristina, ai grijă de data asta". N-am fost de acord cu dorințele mele, mi se părea că depind de alții și nu voiam asta.
Și, în cele din urmă, cine-mi rupe ața, că iar vine tradiția din bătrâni cu alte reguli pe care eu n-am chef să le respect. Dar, parcă nici nu aș implica iar pe cineva impersonal, oricât de mărinimos ar fi fost colegul.
Așa că, în ultima zi din martie, la ore târzii, după programul meu draconic, m-a "hăituit" unul dintre cei mai buni prieteni, cu motor cu tot, ca "să-ți rup ața Mițo".

Cu doar o oră înainte de miezul nopții, ca o Cenușăreasă ce sunt, am atârnat de copacul din curtea cârciumii mele preferate șnurul ce-mi purta dorința. E o prostie, e o superstiție, e o altă nebunie de-a mea, e un copilărism, e pur și simplu ceva ce-am vrut să fac.
Actul în sine are atâta dramatism cât vreau eu să-i acord. Dar, în spatele lui (al actului) au apărut (cum altfel) mai multe revelații. Că despre asta e de fapt povestea, de dorit, nu vă spui ce-am dorit.

Una peste alta, ca un cumul de concluzii, vă pot spune că iau foarte în serios acel "ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple" și că nu vreau să pun în cârca nimanui nici fericirea mea viitoare și nici dezamăgirile mele posibile.
Când ajungi să-ți depășești anumite fobii/complexe și să îți recapeți încrederea în tine, categoric aceeași problemă nu te va mai putea doborî și a doua oară.

Mă simt puternică. Mă simt bine cu mine. Pentru prima oară de când mă știu, n-am niciun alt scop decât a fi EU, pentru că îmi place de mine :) Și până acum nu mi-a plăcut, m-am iubit pentru că aveam impresia că trebuie să fiu iubită ca să fiu fericită.

Nu trebuie. Nimic nu trebuie.

Parte din mine

De obicei, înainte să-mi încep ședința de Pilates, îmi întreb fetele dacă au mai fost la orele mele. Încerc să le cunosc, să aflu cam ce rezultate își doresc, pentru ce grupe de mușchi vor să lucrăm...și așa mai departe.

Există câteva reguli simple, de respirație, câteva poziții de respectat și, mai apoi...contează să-ți placă să lucrezi, să lași muzica să te relaxeze și să vizualizezi rezultatul final: corpul tău îngrijit.

În curând vor apărea câteva materiale de promovare ale instructorilor de la Perfect Body și, bineînțeles că am fost și eu rugată să mă "descriu în câteva cuvinte" sau să spun ceva reprezentativ despre mine. De data asta fără "Eu sunt Cristina, iubesc caii, motoarele și marea, în rest încă mă redescopăr".

Despre mine și despre sală, despre mine și despre Pilates :) Motivațional? Oricât de narcisistă aș fi eu, nu cred că e cazul să spun că inspir oamenii. N-am ajuns încă la nivelul ăsta. Aș vrea, dar...mai am mult de muncă, într-o mie de direcții. 

Sună a clișeu, dar pentru mine sala este un mod de viață. Inițial a fost psihologul frustrărilor transpirate. Da, am renunțat la fumat, m-am îngrășat (pentru că am mâncat, nu pentru că n-am fumat) și aveam un stil de viață mult prea sedentar. Așa începe oricine. Așa am început și eu. Apoi a urmat îndrăgosteala, apoi obișnuința. Ca-n orice cuplu :) 

Sala face parte din mine, din viața mea, astăzi. Când încep antrenamentul ȘTIU pur și simplu că îl voi încheia fericită. Transpirația și febra musculară sunt trofeele mele. 

Când am fost supărată...am mers la sală.

Când am fost deprimată...am mers la sală.

Când am fost agitată, enervată, ucigașă, obosită psihic și cum mai vreți voi, am mers la sală! Am exorcizat demoni, am abandonat frustrări. 

Astăzi sunt fericită. Nu-mi mai aduc aminte când am ridicat tonul ultima oară, nu a mai existat o zi fără zâmbete de nici nu știu când, am un calm care mă sperie până și pe mine. Și...ghici ce? Mă duc la sală.

Și, deși în momentele alea de glorie, în care mi se dau mai puțini ani decât am, sau primesc complimente (mai mult sau mai puțin sincere), mă simt admirată, am o oarecare satisfacție, crede-mă că NU se compară cu satisfacția pe care am avut-o în momentul în care una dintre cursantele mele a mai luat un set de greutăți, ca să-și intensifice workout-ul. ASTA înseamnă evoluție.

În rest...grație bunei și talentatei mele prietene Florena Vlăgea, puteți să vedeți și voi cam ce înseamnă Cristina la sală. Sau, pentru și mai multe poze, puteți să-i vizitați site-ul de fotografii aici.