Iubeşte-ţi aripile

Ţi s-a întâmplat vreodată să fii atât de fericit sau să trăieşti atât de intens un moment încât ai senzaţia că, dacă vorbeşti despre asta, minunea dispare? Dar...cumva, nu ştiu cum, parcă nu te poţi abţine să rânjeşti idiot în oglindă. Asta pentru că îţi dai dreptate. Ai ştiut că asta urmează. Cum când? În zilele acelea în care pleoapele îţi erau grele de nesomn şi corpul de plumb parcă n-avea stare. În dimineţile acelea când te priveai în oglindă doar să te asiguri că nu eşti transparent. Vedeai un chip obosit şi încercai să te amageşti cu promisiunea că mâine va fi mai bine. Apoi te enervai şi te uitai spre cer urlând "care mâine???" În zilele acelea în care îţi era silă să mai spui până şi prietenilor apropiaţi cum te simţi aşa că mormăiai în barbă "sunt bine" şi sperai că le e jenă să mai insiste cu descusutul.
Dar...ai râs. Şi ai sperat. Şi ai trăit. Şi ai vrut zilnic să fii un om mai bun, să n-ai nimic să-ţi reproşezi când te întâlneşti cu conştiinţa ta, seara pe pernă.
Ai luptat. Te-ai bătut chiar şi cu tine uneori. Ai strâns din dinţi şi nu te-ai oprit din drumul tău atunci când îţi tremurau picioarele şi când păreai că te sufoci respirând tot aerul din lume.
Te-ai ascuns sub tone de activităţi, vrute şi nevrute, ţi-ai sacrificat până şi ultimul moment liber al minţii doar-doar n-oi mai avea timp să te gândeşti la nimic.
Apoi, într-o zi, te-ai trezit că râzi zgomotos, cum n-ai mai râs niciodată şi nici nu ştiai că ai râsul ăsta. Ba mai mult, era un râs sănătos şi adevărat. Te-ai oprit şi ai încercat să analizezi într-o secundă motivele râsului tău dement. Ce motive ai să râzi? Păi...de ce NU ai face-o?
Evident că te-ai panicat. Te-ai gândit că ai inebunit şi asta e doar primul semn. Erai atât de speriat de binele ce-ţi curgea prin vene încât ţi-a fost frică să-ţi recunoşti că îţi e bine.
Ştiai că vine şi momentul ăsta. Să fim serioşi. Ai fi inventat maşina timpului doar ca să ai posibilitatea să te teleportezi în viitorul tău propriu. Dar nu. Viaţa e uşor acidă. Trebuie să-ţi trăieşti toate stările şi să-ţi aprofundezi toate etapele, deşi le ştii, deşi sunt clişee. Ştii clar că mâine va fi mai bine, dar...până atunci trăieşte-l pe azi. Muşcă din pământ!

Şi când vine "mâine" tu ce faci? Intri în panică? Doar ai mai scris despre asta. Tu cu degeţelele tale spuneai că "într-o zi, ca toate celelalte, te trezeşti şi faci aceleaşi lucruri dar parcă ceva lipseşte. Ceva-ul fiind durerea".
Mai apoi, tot tu cu ale tale degeţele ai bătut nervos în taste spunând că oamenii ne dau aripi, ni le frâng, ne ajută să ne trăim visele sau ne pun în aplicare coşmarurile.

Păi dacă tot s-au sudat oasele şi au crescut din nou penele, de ce să nu le salţi niţel? Ridică-le şi vezi ce se întâmplă. Ştii doar că poţi să zbori. Ce se poate întâmpla?
Hai să zicem că viaţa e un cerc si că trăim iar şi iar aceleaşi poveşti cu aceleaşi stări. Păi dacă ţi-ai trăit durerea, de ce mama naibii să nu-ţi trăieşti şi bucuria?
E ca-n filmul acela cu nenea schiorul neînfricat care, după un grav accident şi o comă îndelungată, primul lucru pe care-l face după ce se trezeşte e să plănuiască o nouă repriză de schi pe munte.
Aşa şi cu tine. Poate ai să cazi şi ai să-ţi vezi aripile frânte din nou. Dar zborul merită.
Momentul acela în care tu pluteşti în aer, controlezi cerul şi-i vezi pe toţi de sus... Respiri cel mai pur aer şi ai pe umeri doar greutatea drăgăstoasă a norilor. Zbori pentru că asta ştii să faci cel mai bine. Zbori pentru că iubeşti libertatea pe care ţi-o dă cerul şi pentru că nu există limite în el.

Trăieşte zborul! Lasă-ţi aripile să decidă încotro să te poarte. Tu doar iubeşte-le!