Viaţă în tot şi în toate

Cu siguranţă Dumnezeu nu ar fi îngăduit ca eu să exist pe acest pământ fără un scop precis. Eu, grămada asta de carne, cu doar 163 de centimetri şi 49 de kilograme, cu ochii verzi, două tatuaje şi miliarde de sentimente, trăiri sau scântei ascunse în fiecare milimetru de piele, compunsă din celule vii.
Îl neg pe Dumnezeu de câte ori sunt nefericită, dar apoi când îmi dau seama că sunt compusă din emoţii mă uit spre cer şi încep să urlu : De ce Doamne ? Ce vrei Doamne să înţeleg ? Să simt ? Să transmit ?
Nu se poate ca un om să fie compus din atâtea trăiri şi sentimente şi senzaţii şi idei şi cuvinte doar...degeaba. Ar  fi prea uşor. Doamne dă să nu fiu profundă. Să nu filozofez. Doamne dă să mi se pară că sunt deşteaptă, să mi se pară că ştiu ceva despre viaţă, dar eu de fapt să fiu fadă şi să mă compun din nimic.
DOAMNE DĂ!
Că altfel îmi pierd minţile.
Dacă întradevăr simt şi văd şi miros şi cunosc şi ştiu şi aud...şi totul e real...Să mă leg de fiecare gest, de fiecare mişcare, de fiecare secundă, să văd dincolo de fiecare existenţă superficială ? E o pedeapsă.

Fericiţi cei săraci cu duhul. Şi dacă vi se pare că o dau în chestii religioase, vă rog sa apăsaţi butonul X din colţul din dreapta, sus.
E adevărat. Fericiţi sunt doar cei săraci cu duhul, care nu au aşteptări şi se mulţumesc cu puţin.
Cei ce au curajul să se avânte şi să caute mai mult decât o simplă existenţă...aceia sunt nebuni.

Cei ce n-au niciodată linişte...cei ce se încăpăţânează să existe cu o personalitate proprie şi unică, cei ce îşi permit să fie diferiţi, să rămână ALTFEL, să respire nebunie, să nu fie modeşti, să nu respecte regulile şi să nu accepte că "merge şi aşa" sunt condamnaţi să fie arşi pe rugul prejudecăţilor.

Eu...eu...văd viaţă în tot şi-n toate. Şi ştiu că mai devreme sau mai târziu totul va avea o explicaţie, un sens, un scop şi un motiv. Dacă nu înteleg acum nu înseamnă că nu există, înseamnă doar că nu sunt pregătită.
Ar fi prea uşor să nu existe şi alte lecţii pe care să le invăţ. Ar fi prea simplu ca toată încăpăţânarea mea de până acum să fi fost doar un moft.
Paşii mei întortochiaţi din ultimii 10 ani să fi fost pur şi simplu un tango eşuat fără nicio semnificaţie ?

Nu cred.
Viaţa e mult prea frumoasă ca noi să existăm degeaba. Fiecare moment tânjeşte după profunzime. Ar fi absurd să nu umplem clipele cu amintiri, să ne abţinem zâmbetele, emoţiile, cuvintele. Suntem capabili să dăm viaţă.
Cum să n-o facem???